Cezar Ivănescu – în amintire

Alexandru ZUB
Cezar Ivănescu – în amintire

Ce aş putea spune, acum, despre Cezar Ivănescu? Rândurile de mai jos nu au alt rost decât să mărturisească regretul indicibil de a-l fi pierdut aşa de curând şi atât de nefericit. Regretul meu sporeşte substanţial prin constatarea că nu am folosit cum se cuvine, mai ales în ultimii ani, şansa proximităţii cărturăreşti a Poetului.

L-am întâlnit prima oară pe calea scrisului, în revuistica, destul de săracă, de la începutul anilor '70, când vigoarea creativă a lui Cezar Ivănescu (un poet fără vârstă ab initio) nu putea trece nesesizată.

Direct, faţă către faţă, cum se spune, l-am cunoscut ceva mai târziu, în redacţia revistei Luceafărul, unde venisem să mă interesez de un text (poate cel privitor la un dialog en historien cu Bianca Valota-Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga?), cu care ocazie am fost surprins de subita lui simpatie umană, reconfirmată apoi, de-a lungul anilor, cu asupra de măsură. Ochii adânci, neliniştiţi, interogativi şi puţinele cuvinte rostite atunci, „cu dragoste moldavă“ (expresia îi aparţine), mi-au făcut o impresie de neşters. Mă întăresc şi azi, după atâţia ani, în care destinul ne-a supus pe fiecare la destule probe.

Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani.

Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul „eternitatea“ neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără „reflexe ancilare“. Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. „Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze“, mărturisea odată (Orizont literar, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul „celuilalt“.

Contemporanii din aceeaşi spiţă intelectuală n-au ezitat să-i recunoască meritele, „cu mirare şi dragoste“ (C. Noica), „cu bucurie şi cinste“ pentru „poeta magnus“ (Petru Creţia). Eminenţa operei i-a adus, desigur, şi destule invidii, duşmănii, adversităţi menite a-i tensiona şi mai mult o biografie deloc senină. Asumând „condiţia extramurană“ a marginalului, el a ştiut să o transforme, cumva, în privilegiu.

Spirit eroic, se raporta adesea la Pârvan, la Carlyle, impunându-şi norma sincerităţii depline şi asumând riscurile de rigoare. A plătit mereu pentru aceasta, ca şi Nicolae Labiş, precursorul său din „mitologia hiperboreană“, cum numea singur, undeva, suita de creatori născuţi din „tradiţia poetică moldavă“, exemplificată la un moment dat prin Eminescu, Aruştei, Ursachi. Însă acest filon se vădeşte mai larg, dacă ne amintim de referinţele superlative la Pârvan, pe care îl socotea nu doar istoric de seamă, ci şi „mare scriitor, în descendenţă eminesciană“. Mi-a făcut onoarea să-mi asocieze numele cu eminentul „bârlădean“, amintindu-şi desigur că îi închinasem acestuia unele lucrări de restituţie cărturărească. În volumul Sutrele muţeniei, oferit „cu veche prietenie“, la 16 ianuarie 1994, se află chiar una, Sutra XI, care îmi era dedicată anume. Ar fi inoportun să o reproduc aici, însă ea rămâne semnificativă, dacă nu şi premonitorie, pentru poetul însuşi.

Cum să nu regret faptul că am ratat destule ocazii de a ne întâlni, în numele unui credo comun, întemeiat pe valori explicite în ambele cazuri? Cărţile oferite, cu dedicaţii frumos caligrafiate, îmi stau la îndemână pentru a continua un dialog ce putea să devină mai productiv. Păstrez în minte şi în inimă întâlnirile fortuite, pe străzile urbei adoptate în ultimii ani, cele petrecute în cadrul unor programe instituţionale (la Casa Pogor mai ales), ca şi cele două-trei vizite făcute de Don Cezar, ca director al Editurii Junimea, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, aşezământ împreună cu care voia să dezvolte un întreg program de restituţii istoriografice. Pe seama acestui plan, mi-a repus în circulaţie două monografii, una despre Vasile Pârvan, alta despre Istorie şi istorici în România interbelică, vădindu-se solidar cu unele proiecte mai vechi ale editurii. Au fost ocazii de a ne vedea mai des, fireşte, dar nu destul.

L-am ascultat mereu, în orice ocazie, cu interes şi nespusă bucurie, atent la mesaje, sedus de jocul ideilor, de verva lui inimitabilă, de „provocările“, nu puţine, din orice dialog al său cu lumea. Secvenţa care mă priveşte direct, din acest dialog, ar merita, poate, un prilej „memorial“ mai senin decât acesta.

4 ALEXANDRU ZUB, Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi

Moartea lui Cezar. Cronica adevărului

Motto:
Resemnat am primit cea de-a doua lovitură în moalele capului. Şi pentru-a mă convinge că totul a fost vis am lins cu limba picăturile de sânge de pe pernă ce se lăţeau ca florile când se desfac!
(Cezar Ivănescu, La Baaad, ...iată ce am visat într-o noapte...)

„Când am deschis portiera dubei în care era depus la Mogoşoaia Marin Preda mort, mi-a apărut faţa lui cu venele proeminente în jurul frunţii şi tâmplelor, venele explodate ca ale unui kamikaze... Mai subzista vreo legătură, cât de mică, între spiritul prietenului meu şi trupul acela inert, grotesc, butaforie curată? Morţii nu ne răspund niciodată, decât prin vise, şi, se pare, nu se îndură de noi... Noi înşine trebuie să facem în aşa fel încât, prin lină iluminare, să putem primi inaudibilele lor voci din eter, de-acum înregistrate chiar prin studiourile specializate ale B.B.C.-ului, incoporale voci fără guri ca nişte săruturi contopite-n aer, fără buze... «Ai să plângi mult când eu am să mor, nea Cezare?» mă întrebase într-o zi când am intrat în biroul gigant ca o cameră mortuară la baza unei piramide, biroul lui de Director al Editurii «Cartea Românească». …Nu am plâns şi faţa mi s-a pietrificat, mi s-a calcinat, acolo la mormânt veniseră clownii literaturii române, cei dintotdeauna, clownii şi mâncătorii de colive literare… /…/ Nu am plâns atunci, am plâns mai târziu şi plâng şi acuma, /…/ am plâns când m-am simţit orfan cu-adevărat după ce ani în şir simţisem că mă apără şi pe mine pe pământ un tată... Tatăl meu, cel din copilărie...!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, 1996)

Scenarii care se repetă...
Nu am început în mod întâmplător cu acest citat. Scenariile se repetă tragic, consecvent, straniu. Cioclii literaturii române par a fi atemporali, drama noastră ca naţie veşnic neîmpăcată, de asemenea, perpetuă. Mihai Eminescu stârneşte încă, la aproape 120 de ani de la moarte, reacţii pline de vehemenţă şi ură. Cum poate fi caracterizat un popor care nu reuşeşte să asimileze blând şi cerebral un scriitor genial la mai bine de o sută de ani de la moarte? (Un intermezzo: într-o zi frumoasă de vară, ca aceasta sau poate ca altele, în redacţia editurii intră un autor de manuale de fizică, nu un autor, ci chiar Autorul. „L-am aranjat eu şi pe Einstein ăsta! Am publicat un articol de o pagină în care am desfiinţat toată teoria relativităţii...” ...cum suntem prea mici pentru a intra într-o polemică atât de mare, răspundem cu un citat din Charles Baudelaire: „O critică distrugătoare ratată e un accident deplorabil, e o săgeată care se întoarce înapoi sau cel puţin îţi jupoaie mâna când porneşte, un glonte al cărui ricoşeu te poate ucide.“).

USR, de care parte?
„Cu voia Domnului scriu, scriu din nou până când te voi ruga pe tine, Discipol iubit: pune mâna tu şi scrie/ la un meşter de sicrie/ să-mi facă sicriul mie!“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

În sensul încercării de a clarifica drama postumă la care este supus încă un scriitor de geniu în România, reproduc un text primit prin e-mail, un text oficial, semnat, aşadar asumat, emis în numele Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Pare a fi necrologul poetului Cezar Ivănescu. Îl citesc şi tot recitesc, cu groază, cu o teribilă groază, cu mâinile încleştate. Conţine inexactităţi flagrante, neadevăruri majore şi nelipsitele „texte gri“, şi nu provoacă altceva decât o senzaţie imensă de dezgust şi derută. Să fie cu adevărat un necrolog sau doar încă o încercare de execuţie publică? Să fie lipsă de profesionalism, neputinţă, rea-intenţie sau şi altceva? (Necrolog: discurs, articol sau anunţ cu caracter funebru în care sunt relevate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând, articol din DEX).

„Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu adâncă durere dispariţia prematură şi neaşteptată la 24 aprilie 2008 a poetului Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai originali creatori ai generaţiei sale. Cezar Ivănescu s-a născut la 6 august 1941 la Bârlad. A absolvit studii filologice la Iaşi. A debutat în anul 1959 cu versuri în revista Luceafărul al cărei redactor a fost mai târziu. A debutat editorial în anul 1968 cu volumul Rod. Cezar Ivănescu, autor a numeroase volume de versuri şi traduceri, a fost multă vreme redactor la revista Luceafărul iar în ultimii ani a condus editura ieşeană Junimea. A fost iniţiatorul cenaclului literar Numele poetului, în anii 80, fiind revendicat ca maestru de numeroşi poeţi care l-au frecventat, el însuşi recunoscându-şi un singur maestru, pe Marin Preda. De asemeni, a condus în anul 2004 cenaclul Uniunii Scriitorilor. În 1990 a fondat o societate a scriitorilor, alternativă la Uniunea Scriitorilor, care însă s-a dizolvat curând. În acelaşi an a făcut pare din redacţia revistei Baricada, calitate în care a fost atacat şi rănit grav în „mineriada” din 1990. Cezar Ivănescu s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală şi punctele de vedere originale, fiind nu numai un poet ilustru, dar şi un personaj de neuitat al lumii literare. Apariţiile sale publice, recitalurile în care îşi cânta versurile pe muzică proprie cu sau fără acompaniament instrumental rămân în memoria scriitorilor şi iubitorilor poeziei. A făcut parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor din partea Filialei Iaşi din anul 2005, şi-a anunţat, în 2008, intenţia de a se transfera la Asociaţia Bucureşti, proiect pe care nu l-a mai finalizat. Opera poetică a lui Cezar Ivănescu a impresionat prin forţa şi ineditul ei, fiind apreciată de confraţi şi de critici, de numeroşi admiratori. În anul 1999 i s-a decernat Premiul Naţional Mihai Eminescu. A fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios. Versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale. Prin dispariţia tragică a lui Cezar Ivănescu, literatura română şi lumea noastră literară rămân mai sărace şi mai triste.“ (Horia Gârbea, preşedinte ASB)

Cezar Ivănescu, câteva repere biografice
Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editura român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale. A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. (Sursa: enciclopedia liberă wikipedia, www.wikipedia.ro) A debutat în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959).

De-a lungul timpului a fost profesor suplinitor de limba română în provincie, redactor la revista Argeş (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR, prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă). Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru exmatricularea sa din facultate şi pentru excluderea din Cenaclul Facultăţii de Filologie. În toată perioada prigoanei comuniste, pentru moralitatea sa deplină, pentru că nu a fost membru de partid, a fost marginalizat, hăituit, nepublicat timp de ani de zile, deoarece cărţile sale de poeme erau pline de enunţuri profund anticomuniste şi antisecuriste. A plătit pentru verticalitatea sa cu asupra de măsură, cu sărăcia lucie în care a trăit, cu lipsa unei cariere literare pe măsura geniului său, cu nepublicarea cărţilor, cu faptul că a trăit dintr-o leafă mizeră de redactor cu o jumătate de normă şi în final a plătit chiar cu viaţa sa. A mai făcut greva foamei în anul 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina, carte profund anticomunistă. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului“, până când a fost spitalizat în stare critică, având o greutate de doar 45 de kg. Şi din nou a făcut greva foamei în 5 ianuarie 1990 (grevă anunţată şi de ziarul România liberă), în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor din România i-a desfăcut contractul de muncă, de la revista Luceafărul, în mod ilegal, Cezar Ivănescu fiind primul grevist al foamei din democraţie, primul scriitor şi nemembru de partid eliminat din presa scrisă. (Vedeţi şi Cartea albă a Securităţii, nota 415, pp. 364-365 ş.a., ediţie coordonată de Mihai Pelin, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996).

„Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Eu am fost săritor la trapez fără plasă toată viaţa…“
Poetul a trăit la limită întreaga sa viaţă, fiind supus atât prigoanei comuniste, cât şi expus din plin terorii postcomuniste practicate de o societate neaşezată, dominată de anarhie şi de lipsa unor modele umane. În anul 2000, Cezar Ivănescu declara:
„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu. Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/ Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmplă să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa. Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“ (Cezar Ivănescu, Fragmente dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000)

„Când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”
„Altă dată a întâlnit bătrânul în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat:
– Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul Lumii?
Iar cuviosul sihastru, suspinând, i-a răspuns:
– Ştii când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică atunci când va lipsi dragostea dintre oameni!“
(Viaţa părintelui Cleopa, http://www.sfaturiortodoxe.ro/)

În timp ce pâinea albă, fragedă şi încă aburindă a noii orânduiri postrevoluţionare era frântă în bucăţi la masa mai-marilor zilei, liber-cugetători, Cezar Ivănescu lua îngenunchind prescura... („Adevăr, adevăr grăiesc vouă: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi; că trupul meu este adevărata mâncare şi sângele meu este adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu petrece în Mine şi Eu în el“, Ioan 6, 53-56)

„...trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...”
O ultimă şi disperată formă de protest a fost şi greva foamei declanşată în data de 4.02.2008, la sediul USR, ca urmare a atacului murdar la care a fost expus începând cu 29.01.2008, dar şi ca o consecinţă directă a faptului că întreaga conducere a USR nu a luat atitudine conform propriului statut şi nu a declarat imediat adevărul, că la sediul USR nu a venit niciodată nici o adresă oficială din partea CNSAS care să conţină numele lui Cezar Ivănescu.

Vă reamintesc, domnule Horia Gârbea, un fragment dintr-o scrisoare [postumă] semnată de Cezar Ivănescu... fac apel atât la memoria, cât şi la funcţia dumneavoastră de Director de imagine şi comunicare al USR...

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...“.

În acest context tragic încercăm să descifrăm ce mesaj aţi intenţionat să transmiteţi prin această înşiruire de cuvinte: „s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală“, căci dacă poziţia evident tranşantă şi continuă împotriva imposturii şi a nonvalorii, împotriva unui sistem opresiv şi a unei societăţi imature, dacă situarea de partea Adevărului, indiferent de consecinţe [fie ele şi generatoare de moarte] este catalogată de dvs. drept „atitudine paradoxală“, atunci culmea şi inerţia noastră, a celor neimplicaţi, devine, cu atât mai mult, o chestiune paradoxală…

Pentru clarificarea circumstanţelor în care a fost obţinut Comunicatul dat de Consiliul USR reamintesc o scenă care a avut loc în seara zilei de 4 februarie a.c., în sediul Uniunii Scriitorilor din România unde Cezar Ivănescu declarase greva foamei. În acea încăpere se mai aflau domnii Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Laurian Stănchescu şi încă un domn Canache. Cezar Ivănescu era în stare gravă, tocmai plecase un echipaj al Salvării, iar domnul Nicolae Manolescu, foarte bine dispus, se amuza, încurajându-l în derâdere „Lasă Cezare, nu ştii tu că aşa este Dinescu?“.

Desigur, aşa este Mircea Dinescu... dar speram, la 20 de ani de la pseudorevoluţie, ca măcar ceilalţi români să fie responsabili. Domnul Nicolae Manolescu a ţinut-o tot în acest stil, aparent jovial, lipsit de consistenţă şi de normalitate, cu toate că problemele care se puneau de fond erau foarte grave, de natură profund morală. Aşadar, aceasta a fost reacţia conducerii USR la protestul unui scriitor important, care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis şi care nu a avut funcţii publice... Atunci am afirmat în faţa domnului Nicolae Manolescu care insista să îl conving pe Cezar Ivănescu să abandoneze greva foamei, „că nu pot face asta pentru că onoarea şi opera sunt tot ceea ce are de apărat“.

De asemenea, am mai spus că este de neacceptat ca Mircea Dinescu să fie o persoană credibilă şi am afirmat că „dacă eu aş fi pusă în această situaţie teribilă mi-aş da pe loc demisia din aceasta Uniune şi aş părăsi imediat şi România“. (Cezar Ivănescu, diagnostic: greva foamei, date medicale 4.02.2008, TA 180/100 mmHg, AV 89 bpm, SaO2: 97%, ora 18:30, cf. fişa 34551, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti) (Vedeţi şi http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2008-06-28/Fiecare-moare-singur)

„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie“
Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.
În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.
/…/
Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu“

„Leagăn de vis mă leagănă în moarte!“...
Cezar Ivănescu a fost bătut până la desfigurare, crunt şi sistematic, de o „haită de mineri“, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, din bulevardul Magheru, societate pe care tocmai o reînfiinţase după „revoluţie“, continuatoare a celei din perioada interbelică (deci nu cum afirmaţi dvs. în sediul redacţiei ziarului Baricada). Desfigurat atunci, transfigurat acum. Atunci ziua a devenit noapte şi pământul s-a cutremurat... haitele de lupi tineri şi mai puţin tineri au ieşit la vânătoare... sângele celor vânaţi a înroşit caldarâmul... ucigaşii şi ucişii au ajuns ca într-un blestem antic uniţi prin legătură de sânge... poţi uita chipul hâd al călăului aplecat asupra ta hăcuindu-ţi faţa, poate şterge el sângele tău năclăindu-i pe veci sufletul?, toate sub lumina caldă şi blândă a Soarelui de iunie.

După această agresiune au urmat doi ani de boală grea şi mulţi alţii de marginalizare şi suferinţă fizică („Leagăn de vis mă leagănă în moarte!... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani... Nimeni şi nimic din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele zdrobite ale degetelor mă dureau... /…/ Acum când mă trezesc şi să mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Şi dacă tot elaboraţi necroloage nu încercaţi, domnule Horia Gârbea, şi un mic exerciţiu de imaginaţie...? Vă propun unul. Unul crunt. Ar trebui să îl acceptaţi fie doar şi pentru faptul că alţii l-au trăit pe viu, până aproape de moarte. De moartea lor...
Încercaţi să descrieţi mâinile unui artist. Puteţi face asta? Dar mâinile zdrobite, sângerânde, după loviturile straşnice aplicate cu nesaţ de neanderthalienii întrupaţi din Abis, chemaţi din hăurile „meandrelor concretului“ cum credeţi că ar mai arăta... ca ale mele, ca ale noastre, ca ale lor... ca ale lui Iisus răstignit pe Cruce...? („! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul Abstractior şi Savaot/ pot cu ele-ucide-un altul,/ pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta !” (Cezar Ivănescu, Mă dor mânile de scris)

Cezar Ivănescu. Comandor al Ordinului Steaua României
Cezar Ivănescu a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor prin decret prezidenţial semnat de preşedintele Emil Constantinescu (decret nr. 524, din 1.012.2000, Brevet SR/nr. C 64), pentru realizări artistice şi pentru promovarea culturii.

Domnule Horia Gârbea, Societatea Scriitorilor Români „s-a dizolvat curând“ pentru că Cezar Ivănescu „curând“, mai exact aproape instantaneu după „revoluţie“ a fost reconsiderat, ca şi înainte de „revoluţie“, personaj indezirabil. Poate îmi desluşiţi chiar dvs. de ce. Cât despre afirmaţia „versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale“… Înţeleagă, nu-i aşa, cine ce-o vrea… Dacă formularea, chiar falsă fiind: „a fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios“, poate fi încă explicabilă, acest enunţ însă este total inexplicabil şi nu mai poate fi justificat nici prin lipsa informaţiei, nici prin lipsă de profesionalism şi nici prin nimic altceva. Este un enunţ pur denigrator, făcut cu şi din rea-intenţie… Aşadar, rugaţi-vă să nu deveniţi scriitori, membri USR trăitori în România şi să nu care cumva să vă scrie domnul Horia Gârbea necrologul!…

Ion Murgeanu. Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar)
„Poetul Cezar Ivănescu a murit, nu atât «grav bolnav», cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite «din toate părţile», pentru a-l elimina din viaţa publică, ca şi pe Eminescu, ca şi pe Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova («Sfânta ceea-n violet» vers de Cezar Ivănescu) ca să moară la Bucureşti.”

„Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la «Naşul», unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a naşterii lui Eminescu… când s-au dat publicităţii documente privind asasinarea, de fapt a Poetului Naţional, înlăturarea unui incomod, de la care nu au lipsit nici apropiaţii săi. Între Dinescu şi Eminescu fiind aceeaşi distanţă cosmică, valoric vorbind, ca de altfel şi între Dinescu şi Cezar Ivănescu… Talentul lui Dinescu, «care este», vorba unui politician bucureştrean, se fluieră din deşte, cum ar fi spus Arghezi, în timp ce dincoace, opera lui Cezar Ivănescu este o elaborare cultă, nu în ultimul rând pentru iniţiaţi şi degustătorii de muzici poetice secrete. /…/ Ne despărţim de Cezar Ivănescu la ceasul unor mari zguduiri sufleteşti. Omul acesta a suferit de toate nedreptăţile, într-o lume prea confuză ca să să-l înţeleagă şi pe veci nepregătită pentru a trăi graţia de a fi contemporană marilor ei poeţi şi libertăţii lor…”
/…/
Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că «geniul este urât», nu în sensul că «nu-i frumoasă faţa mea», cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor» de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar «tare» ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: Timpul asasinilor… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi «timp»… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat Doina lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de «trezvie» încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce «fachirul» de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucuresti, «în turcitul Bucureşti» {apud Cezar}, o «blocadă» a tuturor ieunucilor literari, şi au impus şi un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi… Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit să-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră şi l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci «puri şi simpli»; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de «obsesia Cezar». Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, Turnul aheilor, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.” (Ion Murgeanu, Cezar (O evocare post-mortem a poetului Cezar), fragmente)

Petru Creţia. Pentru Cezar Ivănescu
„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei românesti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.” (Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, 1994)

„Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“
„Păsări primejdioase vin de pretutindeni şi-i fură din pământul neumblat, micul soldat caută printre frunzele arse de vânt o muzicuţă de gură şi cântă-veghează numai pentru el: ce apă rea îţi duce gândurile către limanul din vale, neînsorit; călăul ocrotitor, îmbrăcat în cântece sărbătoreşti, te minte azi cu mai multă abilitate, înveşmântat în laude îţi face semne dese cu ochiul, îţi zâmbeşte pregătindu-ţi ştreangul. (...) nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă...” (Petru Aruştei, Apariţie în timpul unui ritual)

Ne putem întreba cât mai contează ce scrie un Director de Imagine şi comunicare al USR atunci când despre un Adevărat Poet scriu marii şi genialii săi prieteni sau atunci când despre un Poet scrie sublim o persoană necunoscută...

Câtă importanţă trebuie să acordăm unui text semnat de Horia Gârbea, când Marin Preda afirma despre Cezar Ivănescu că este „o adevărată voce de mare poet“, când Petru Creţia îl numea „poeta magnus“, când Constantin Noica îi scria că a simţit peste tot în poezia sa „că este vorba de ceva «sacru»“, când Al. Dobrescu semnala, în 1979, că „La Baaad, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol”? Când Cezar Ivănescu însuşi scria doar cu puţin timp înainte de strania sa moarte: „Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român. Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române...“

Onoarea de a recunoaşte adevărul este meritul celor care rămân aici, întrucât „nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“…
Redau în continuare cel mai frumos şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit tot prin e-mail şi tot de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…”.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.
De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu... Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.
Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.
Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată. Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.” (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), Ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

4 articol preluat de pe www.agero-stuttgart, mulţumiri speciale domnului George Roca

L.F. Céline, Călătorie la capătul nopţii

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20

Cezar Ivănescu, prefaţă la Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte Marin Preda în Imposibila întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Courbevoie, ca fiu al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi al Margueritei-Louise-Céline Guilloux.

Pînă în 1932 cînd apare Călătorie la capătul noţii, el se va numi însă Louis-Ferdinand Auguste Destouches, pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea...

Fire promiţătoare în toate privinţele şi precoce predispusă la amor fapt care i-a obligat pe numiţii Ferdinand Auguste Destouches şi Marguerite-Louise-Céline Destouches, proprietara unui magazin de danteluri fine la Paris în pasajul Choiseul, să-l ducă urgent acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe unde fusese trimis să înveţe limbi străine, copilul avea aplecaţie pentru limbi, dar era foarte nedisciplinat...

Pînă la şaptesprezece ani are timp deci să se compromită, să-şi facă ucenicia pe lîngă mai multe celebre case de comerţ – părinţii îl vroiau într-o bună zi lansat în comerţ – să-şi pregătească singur bacalaureatul, să viseze la cariera de medic, altceva nu.

Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri în garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în martie, caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din Hazebrouck este purtat la spitalul militar de la Val-de-Crace, la Paris, pagina întîi din Ilustré national e consacrată în întregime bravelor sale fapte de arme, şi este admis la spitalul Paul Brousse din Villejuif, unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece şi prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afectat Biroului de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti mai tîrziu că eroul Louis era de mult acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. Destouches Louis“, sergent al regimentului 12 cuirasieri este declarat impropriu serviciului militar şi reformat... Ça a commencé comme ça... cam aşa a început...

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie agent al Companiei forestiere Sangha-Ouabangui în fostul Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită cronică.

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi aproape trei ani face parte dintr-un grup itinerant al Misiunii Rockefeller însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează cursurile Şcolii de medicină din Rennes.

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină din Rennes, care Edith şi naşte peste un an o fiică fermecătoare, Colette Destouches.

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de medicină din Paris, Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor în medicină cu menţiunea foarte bine. În decembrie îşi publică la Rennes lucrarea de doctorat Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis (1818–1865). La 22 ianuarie 1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. Tînărul doctor Louis Destouches se instalează în cabinetul său ultraluxos din Rennes, „place des Lices“ (pentru pura noastră plăcere transcriem din dicţionarul etimologic al lui Albert Dauzat următoarea explicaţie pentru lice: fin. XII-e s. Marie de France, „femelle du chien de chasse“; sans doute du bas lat. lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot acum publică Chinina în terapeutică, „chez Doin, à Parix, aux frais de l'auteur“.

Visele prind aripi... cu toţii sperăm... numai că aici biograful vine cu o frază morală: „Prea puţin făcut pentru o viaţă familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără iluzia că se va mai întoarce vreodată...“ Aşa e... Ce era porcăria asta de viaţă cu o soţie angelică care-i mai făcuse şi un înger de copil, cu un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo s-a şi dus domnul doctor pe vecie...

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se reîntoarce în Cameroun, ca medic epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite unde va petrece mai multe luni de zile la uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca mînă de lucru infirmi civili şi invalizi de război. O cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare americană pe care o va iubi toată viaţa şi căreia îi dedică primul său roman, Călătorie la capătul nopţii.

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde-şi deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe cariera incomparabilă şi groaznică pînă la delir şi calvar de medic al săracilor. Elisabet Craig, supranumită de cei din jur „Împărătiţa“, locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul Destouches , insomniac, îşi va umple nopţile cu scrierea unui roman: Voyage au bout de la nuit... în timpul lui liber, cum se zice... în timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, cît ucenicii se mai hodineau Iisus bea otravă... fiecare face ce vrea cu timpul lui liber...

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de consultaţii şi se angajează medic-şef al dispensarului muncipal Clichy, rue Fanny, 10.

În primăvara lui 1932 cunoaşte în împrejurări romantice pe tînăra evreică germană Erika Irrgang... Corespondenţa dintre ei, publicată mai tîrziu, ne poate lăsa să etichetăm relaţia dintre ei cu expresiunea „amitié amoureuse“.

În vara lui 1932 încheie redactarea Călătoriei. Depune un exemplar al romanului la Gallimard şi un altul la Denoël et Steele. În octombrie apare Voyage au bout de la nuit de Louis-Ferdinand Céline la Denoël et Steele, pseudonimul, unul dintre prenumele mamei sale, era menit să-l apere pe autor de indiscreţii, curiozităţi, admiratori şi admiratoare, sărăcie şi dureri de cap...

Deşi în 30 noiembrie este virtualul cîţtigător al premiului Goncourt, premiul i se acordă totuşi la 7 decembrie lui Guy Mazeline (autorul dumneavoastră preferat), pentru romanul Lupii.

Lui Céline i se acordă premiul Théophraste-Renaudot.

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărţii sale, Céline pleacă în decembrie în Germania. La cererea Societăţii Naţiunilor, secţia igienă, va studia influenţa şomajului şi a mizeriei şomajului asupra sănătăţii într-o ţară aflată în plină criză.

În 1933 publică comedia în cinci acte Biserica (Denoël et Steele). Piesa e dedicată dansatoarei daneze Karen Marie Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e înlocuit cu masca celebră „L'Inconnue de la Seine“.

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Céline pronunţă un discurs la Médan cu ocazia celei de a 31-a comemorări a morţii lui Zola.

Începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său Mort à credit, călătoreşte din nou în Statele Unite. În 1935 o cunoaşte pe Lucette Almanzor, viitoarea sa soţie, care la acea vreme frecventa ca şi el cursul de dans al doamnei d'Alessandri. În martie 1936 la aceeaşi editură Denoël et Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de la nuit este tradus în limba rusă de Louis Aragon şi Elsa Triolet.

În decembrie la Denoël et Steele Céline publică Hommage à Emile Zola precedat de Apologie de „Mort à credit“ de Robert Denoël.

În decembrie 1937 publică Bagatelle pour un massacre (Denoël). Este constrîns să-şi dea demisia de la dispensarul din Clichy. În noiembrie 1938 publică L'École des cadavres (Denoël).

În 1939 autorul pamfletului L'École des cadavres, este condamnat pentru calomnie ca urmare a unei plîngeri depuse de M. Rouquè. Ediţia este interzisă.

Cele două pamflete care i-au făcut un rău imens lui Céline, trebuie s-o spunem astăzi cu toată sinceritatea, sînt absolut nule ca valoare literară. Anumiţi celinieni de ultimă oră încearcă, în Franţa, să acrediteze ideea că aceste două pamflete ar trebui republicate pentru valoarea lor pur literară... Aceşti inşi ar fi trebuit să-şi manifeste curajul cînd aproape de moarte, Céline, înfometat şi bolnav, era înjuriat de toate nulităţile literare franceze.

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, sînt tot ce poate fi mai ilizibil şi pe deasupra sînt şi o jalnică ilustrare a ceea ce poate face un scriitor cînd se amestecă în politică şi în chestiuni sociale fără să se priceapă cu adevărat.

La 2 august 1939 Franţa declară război Germaniei naziste. Doctorul Destouches vrea să se angajeze ca medic pe întreaga durată a războiului dar cererea nu-i este admisă, dată fiind infirmitatea sa. În noiembrie totuşi Louis Destouches se îmbarcă la bordul pachebotului înarmat Shella, ca medic al marinei de război.

În octombrie 1940 Céline se reîntoarce la Paris unde se instalează la al cincilea etaj al unei case din rue Girardon, 4. În 1943, etajul de dedesubt va fi ocupat de doamna Simone şi Robert Champfleury, personaje foarte importante ale Rezistenţei franceze. Apartamentul soţilor Champfleury va deveni locul de reuniune şi mai ales ascunzătoarea cea mai sigură a persoanelor din rezistenţă. Doctorul Destouches nu ignora nimic din ceea ce se întîmpla dedesubtul lui, ba mai mult, va îngriji într-o zi un om care fusese torturat de Gestapo. Din apartamentul domnului Champfleury se auzea foarte bine vocea crainicului de la radio Londra, aparatul fiind dat mai tare dinadins pentru ca vecinul să-l poată auzi şi el.

Recomandăm celor interesaţi de „colaboraţionismul“ lui Céline să lectureze în volumul editat de „L'Herne“, „L.F. Céline“ (volum reunind Cahiers de L'Herne nr. 3 şi nr. 5, 1963 şi 1965) textul lui Robert Champfleury intitulat Céline ne nous a pas trahis şi pentru a vedea cum autorii mediocri (Roger Vailland în cazul de faţă) nu scapă nici un prilej cînd e vorba sa asasineze un autor genial. Între 1940 şi 1944 Céline mai publică Beaux Draps şi Guinol's Band şi se căsătoreşte cu Lucette Almanzar.

La 6 iunie 1944 are loc debarcarea Aliaţilor în Normandia. În iulie Céline părăseşte Parisul însoţit de Lucette, actorul Le Vigan şi moranul Bébert. Soseşte la Singmaringen unde va fi oficial medicul coloniei franceze pînă în martie 1945. În februarie reuseşte să obţină ausweis-ul special care-i va permite să treacă frontiera germană pentru a se stabili în Danemarca. Soseşte la Copenhaga şi se ascunde împreună cu Lucette în locuinţa dansatoarei Karen Marie Jansen, plecată în Spania. Céline află de moartea mamei sale survenită la 6 martie.

Judecătorul de instrucţie de pe lîngă „Cour de justice de la Seine“ emite un mandat de arestare pe numele Louis-Ferdinand Destouches, zis Céline. La 18 decembrie 1945 ataşatul legaţiei franceze la Copenhaga, G. De Girard de Charbonniere cere ministrului danez al Afacerilor străine, Gustave Rasmunsen, „să provoace de urgenţă arestarea şi extrădarea“ lui L.F. Céline. Céline şi Lucette sînt arestaţi. Lucette va sta şi ea două luni şi jumătate în închisoare, Céline va sta încarcerat paisprezece luni la Vesterfangsel. Cît va dura detenţia lui Céline, Lucette Destouches va locui într-un hambar şi va da lecţii de dans balerinilor de la Opera din Copenhaga.

În 1947 Céline este eliberat la ordinul ministrului de Justiţie danez care ordonează să fie internat la Ryshospitalet în Copenhaga, şi începe să lucreze la Feérie pour une autre fois, I.

În 1948, ca răspuns la articolul lui Jean-Paul Sartre Portrait de l'antisémite, apărut în Temps modernes (decembrie 1945) Céline publică A l'agite du bocal. În acelaşi an publică în Cahiers de la Pléiade, Case-pipe.

La 26 aprilie 1951, tribunalul militar din Paris decide că legea amnistiei din august 1947 este aplicabilă lui Louis-Ferdinand Céline, medaliat militar şi grav rănit în războiul din 1914, şi astfel scriitorul se poate reîntoarce în Franţa.

În august 1951, Céline semnează un contract pentru Voyage au bout de la nuit, Mort à credit, Guignol's Band şi Casse-pipe cu Gallimard. Toate cărţile lui Céline vor apărea de acum încolo la Gallimard: Féerie pour un autre fois, I (1952), Féerie pour un autre fois, II şi Normance (1954), Entretiens avec le professeur Y (1955), D'un chateau l'autre (1957), Ballets sans musique, sans personne, sans rien (1959), Nord (1960).

La 1 iulie, 1961, sîmbătă, Céline e doborît de o congestie cerebrală. Tocmai termina ultimul episod al dulcei sale epopei scandinave. Cartea are un titlu graţios: Rigodon, numele unui vechi dans francez. La 4 iulie, sub o ploaie fină, prietenii şi cîţiva admiratori îl conduc pe Céline pe drumul vechiului cimitir din Meudon.

Cel care împarte cu Proust şi cu Malraux gloria de a reprezenta romanul francez al secolului 20, L. F. Céline, rămîne autorul a două incomparabile cărţi, Voyage au bout de la nuit şi Mort à credit.

Prima, Călătorie la capătul nopţii pe care o prezentăm azi tradusă în româneşte publicului nostru a fost ceea ce în limbaj curent numim o carte „epocală“, care şi-a creat un public imens şi de asemenea a creat alţi scriitori, ca americanul Henry Miller ori ca francezul Jean Paul Sartre, al cărui roman Greaţa e tot într-un fragment din Călătorie la capătul nopţii. Să urmărească cu atenţie cititorii noştri episodul cu dansatoarele engleze cu dansatoarele de la cinematograful „Tarapout“ şi să-şi dea seama că zece pagini din Céline fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare. Obligaţi să rezumăm în cîteva pagini cariera lui L.F. Céline încheiem acest text sumar cu cuvîntul lui Henri Mondor „de L'Academie francaise“, medic, prefaţatorul ediţiei Céline din Pléiade, prietenul discret şi salvator cînd în viaţa autorului nostru totul nu era decît amărăciune:

„Sub semnul înaltei triade iniţiale, fatalitate, poezie, magie, Céline nu mai e, ascuns, înconjurat de ură, decît autorul blestemat prin excelenţă. Totuşi, într-un jurnal care nu e dintre acelea care îl iubesc ori îl iartă de orice vină, oare nu s-a scris recent: «A vorbi despre romanul contemporan fără a-l cita pe Céline e ca şi cum a-i evoca Romantismul fără Victor Hugo?»“

4 Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

(Ediţia citată a romanului Voyage au bout de la nuit – Călătorie la capătul nopţii, apărută în traducerea Mariei Ivănescu – avea pe coperta o reproducere după tabloul lui Peter Bruegel cel Bătrîn, Parabola orbilor, 1568)

Explicaţie

Textul reprodus mai sus reprezintă prefaţa semnată de Cezar Ivănescu, în anul 1978, la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit.

În continuare, pentru a reda o fărîmă din modul diabolic şi subteran în care acţionau cenzorii comunişti, reproducem prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii [nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245] aflată în Arhivele Statului. În caseta tehnică a cărţii este specificată ca dată a acordării bunului de tipar, data de 13.06.1978.

Probabil, în mod evident nemulţumiţi de faptul că o asemenea prefaţă catalogată de „ei“ ca avînd „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“ a trecut în primă instanţă de cenzură se propunea, ca ultimă încercare de obstaculare şi de atac mediatic îndreptat asupra prefaţatorului, pur şi simplu, „ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“.

Transcriem finalul prezentării, final care conţine directive către presa de specialitate [ibidem, dosar II/25/1978/file 3, p. 345]:

--------------------

„Romanul are o prefaţă semnată de Cezar Ivănescu şi intitulată «Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20» , titlu ce reia o afirmaţie a lui Marin Preda din cartea «Imposibila Întoarcere». Prefaţa face o scurtă trecere în revistă a vieţii şi operei lui Céline, insistînd asupra episodului care a făcut din scriitor un «caz», după cel de-al doilea război mondial: Céline a fost acuzat, deţinut (şi apoi amnistiat) pentru că a colaborat cu ocupanţii germani în timpul războiului.

Datorită unei interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic, prefaţatorul ajunge să justifice greşelile lui Céline şi consideră exagerată atitudinea intransigentă a intelectualilor francezi de stînga faţă de colaboraţionismul scriitorului. Există în prefaţă şi o remarcă depreciativă la adresa lui Sartre (care în 1948 publicase un articol contra lui Céline), afirmîndu-se că întregul roman al acestuia, «Greaţa», se găseşte într-un fragment din romanul de faţă şi că «zece pagini» din Céline «fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare».

Propunem ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă.“

La o diferenţă de nici zece ani, în ianuarie 1987, o altă instituţie [Securitatea Statului], într-un alt document strict secret pe atunci, între timp publicat în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969–1989 [Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996], emitea un document zguduitor care - credem noi - a rămas în linii mari „operaţional“ pînă în momentul morţii scriitorului în condiţii dramatice şi suspecte, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare:

--------------------

Departamentul Securităţii Statului

Securitatea Municipiului Bucureşti

Strict secret

Ianuarie 1987

Notă

Ivănescu Cezar, în vîrstă de 45 de ani, este absolvent al Facultăţii de Filologie din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor, neîncadrat politic, căsătorit, nu are copii şi funcţionează ca redactor la revista Luceafărul. La 1 septembrie 1975, a fost avertizat de organele de securitate pentru iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru. A fost conducătorul cenaclului Numele poetului, care a funcţionat pe lîngă redacţia revistei Luceafărul, în prezent desfiinţat prin decizia C.C.E.S., la şedinţele căruia, uneori, avea manifestări negative. Este o persoană dificilă, care îşi manifestă deschis nemulţumirea faţă de situaţia pe care o are în redacţie, unde a creat stări conflictuale. În luna mai 1986, a depus la conducerea redacţiei un memoriu prin care anunţa că declară greva foamei, ca acţiune de protest în urma refuzului conducerii Uniunii Scriitorilor de a-i acorda un împrumut în bani, solicitînd efectuarea unei anchete în acest sens. În urma măsurilor de influenţare pozitivă luate asupra sa şi a acordării împrumutului solicitat de către Uniunea Scriitorilor, a renunţat la acţiune.

Faţă de situaţia operativă existentă în caz, se vor realiza următoarele:

1. Cunoaşterea preocupărilor literare, a intenţiilor şi naturii nemulţumirilor obiectivului. În acest sens, se va acţiona în direcţia stabilirii conţinutului manuscriselor sale şi a identificării persoanelor din anturaj, care l-ar putea folosi în comiterea unor acţiuni ostile. Se va urmări permanent şi conţinutul articolelor pe care le predă spre publicare în paginile revistei, precum şi evoluţia stării de sănătate a celui în cauză [cel în cauză, „obiectivul“, făcuse totuşi în anul 1986, 7 zile de grevă a foamei, pînă la spitalizarea în stare critică, în pragul morţii, fiind un schelet încă viu, avînd o greutate de doar 45 de kilograme, la Spitalul de Urgenţă, motiv pentru care se şi recomanda urmărirea stării sale de sănătate, vedeţi şi imaginile de arhivă reproduse mai jos – n.n.]. Cunoaşterea şi aplanarea cu ajutorul conducerii redacţiei a stărilor tensionale şi nemulţumirilor personale, care ar putea degenera în acţiuni cu caracter ostil.


2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.


3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. [Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.n.] şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.n.].


4. Iniţierea unor acţiuni de temperare şi influenţare pozitivă, în scopul aplanării stărilor conflictuale pe care le creează şi a determinării să renunţe la intenţiile sale şi să recurgă la tratament medical. Informarea conducerii C.C.E.S., a Uniunii Scriitorilor şi, după caz, a organelor de partid despre eventualele intenţii protestatare ale acestuia, în vederea implicării acestora în influenţarea pozitivă şi descurajarea sa. Angrenarea conducerii redacţiei în aplanarea conflictelor create şi folosirea sa treptată la redactarea unor lucrări cu conţinut angajat.

4 A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201

„Viorel Ilişoi: Aşadar să aşteptăm încă o carte despre Labiş?

Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă o carte despre Labiş ca atare, mai degrabă o carte despre epocă – sigur despre epocă.

Viorel Ilişoi: Dacă Virgil Măgureanu vă va permite accesul şi la propriul dosar de Securitate, veţi putea confrunta datele din propria biografie, pe care o ştiţi, cu datele despre aceeaşi biografie care apar în documentele Securităţii şi astfel să le verificaţi veridicitatea. Cîtă încredere poţi să ai în asemenea documente care de multe ori au falsificat realitatea?

Cezar Ivănescu: Am luat acuma „Cartea albă a Securităţii“, asta referitoare la perioada dintre 1969 şi 1989. Cartea este extrem de interesantă şi de valoroasă. Vedem cum scriau ei despre noi. Acuma să aştepte să vadă cum scriem noi despre ei. Pornind de la această „Carte albă a Securităţii“, am să scriu eu despre ei acuma. Că totuşi eu sînt scriitor de geniu, nu căpitanul Munteanu, nu? Îi arăt eu lui, căpitanului Munteanu, cum se scrie istoria, ştii? Ce vreau să spun? E o mare greşeală dacă ne lăsăm prinşi în plasa documentului, a aşa-zisului document, nu? „Cartea albă a Securităţii”! Păi îţi dau un exemplu. Eu am fost dat în urmărire, după „Cartea albă a Securităţii“, şi în atenţia USLA, ţine cont! USLA! Cînd citeşte unul chestia asta, îşi imaginează că aveam cel puţin o mitralieră în casă, nu? Că n-aveam voie să mă apropii la o sută de metri de Ceauşescu şi de cei din anturajul lui. O sută de metri, ţine cont! Păi trebuia să fi avut un aruncător de flăcări, o bazooka ceva, dar eu nu aveam decît un baston şi un cuţit. Nici praştie măcar n-aveam. Îţi dai seama ce demenţă, domnule, cotropise societatea în care am trăit noi?; că numai doi securişti, două gărzi de corp mă puteau înşfăca de cîte o mînă şi băga în sac, cît sînt eu de mic. Păi oamenii ăia trăiau într-o psihoză continuă. Deci cartea va fi sigur despre epocă, nu ştiu dacă numai despre Labiş.“

4 Kagemusha. 7 zile cu Cezar Ivănescu, Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu. 21 decembrie 1996 (textul integral http://cezar-ivanescu.blogspot.com/)

Cezar, prieten drag,

Imi cer scuze ca iti trimit aceste randuri cu atata intarziere. Am inceput sa-ti “scriu” in gand, imediat dupa ce ti-am adus un ultim omagiu din partea mea si a Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani, la inmormantarea de pe 29 aprilie. Dar m-am intors la Bucuresti in aceiasi zi, ca sa plec iar spre Canada. De aceea nu am mai zabovit mai mult prin mirificul Iasi, pe care l-ai ales pe vesnicie. M-am apucat sa-ti scriu in avion. Crezi ca am putut sa scriu pana la capat aceasta scrisoare? Nicidecum.

M-am apucat de scris de zeci de ori si tot de atatea ori nu am putut continua. De fiecare data cand ma aplecam asupra laptop-ului, ma cotropeau gandurile si parerea de rau ca te-am pierdut dintre noi si nu puteam sa mai scriu. De obicei, imi inecam amarul cu bere neagra sau cu vinul rosu de “Dragasani”, facut la Montreal, despre care ti-am povestit. Berea negra, imi aminteste de tine, Marele Maestru al Poeziei, Don Cezar Ivanescu. Aceste randuri de mai sus, sunt scrise astazi 27 iulie, la Bucuresti. Stau pe acelasi scaun pe care obisnuiai sa stai cand imi erai musafir drag, dupa ce am pus punctul final la prima mea scrisoare catre tine . Iata ce am vrut sa-ti spun si sa te intreb:



Draga Cezar,

Cum este prin Eternitate? Te mai gandesti la noi, cei pe care ne-ai lasat indoliati pe viata, sa ne chinuim si sa ne framantam in “tara de murit”, Romania ? Imi amintesc cu uimire, cum in una din renumitele tale Doine, afirmai obsesiv, cu mari semne de exclamare, cum numai tu ai stiut sa le folosesti:

“ ! asta-i Tara de murit,
nu e Tara de trait,
asta-i Tara de murit,
asta-i Tara de murit…! “.

Acum, inteleg exact ce ai vrut sa spui. Asa a fost, ai stiut bine soarta care ti-a fost harazita. Cu o premonitie incredibila, cred ca stiai dinainte tot ce va urma in viata ta, de la inceput pana la sfarsit. Te citez: “Marti spre miercuri dimineata, intre orele 4 si 5, in spitalul din Barlad, pe intuneric – era camuflaj din cauza bombardamenlor – pe 6 august 1941 s-a nascut Cezar Ivanescu, reincarnare a lui Caius Iulius Caesar, si care se va stradui in aceasta existenta sa faca astfel incat sa poata deveni un Buddha intr-o existenta viitoare….!” Cred ca “stradania” ta, va da “Rod”. Oare cand vom avea revelatia acesta ?


In tinerete, te batea gandul sa pleci in lumea larga, asa cum am facut eu si atatia altii - sa schimbi poate Destinul. Dar l-ai ascultat pe marele Marin Preda, care te-a sfatuit sa nu pleci. “Un poet, nu se poate realiza decat in limba sa materna”, cam asa am retinut ca ti-a spus marele prozator. In dicutiile noastre, am observat un oarecare regret ca l-ai ascultat si nu ai luat drumul pribegiei, ca mine. Daca il vei intalni pe Marin Preda pe acolo, prin Eternitate sa-l intrebi - de ce a fost sa fie asa, sa ti se intample ca in “Timpul asasinilor”? Eu ti-am inteles framantarile, atat de bine exprimate in versurile tale. Si eu am trecut prin multe din aceste framantari:

“! as pleca si as pleca,
un’ sa plec din Tara mea,
un’ sa plec din Tara mea,
drumul talpa nu mi-o vrea…!
….nici o casa nu-i a mea….!


Precum Iisus Christos, ai ales drumul “Golgotei” Romaniei de atunci si de acum:

! cine vrea ma scuipa,
scuipa cine vrea,
eu mereu tot urcu,
urc pe Golgota,

tine, Doamne, drumul lung
cat urc pe Golgota
ca toti cei care ma-impung
sa-si infiga bota,…..!

Doamne, cat de clar ai fost in mesajele pe care le-ai trimis prin poemele tale geniale ! Dar cine sa te asculte, cine sa te inteleaga ? Posteritatea te va aseza cu siguranta pe soclul pe care il meriti, eu nu ma indoiesc de asta.

Ma gandesc zi si noapte fara sa inteleg cum de s-a putut produce o asa tragedie pentru Romania (aveai sanse mari sa primesti premiul Nobel pentru literatura si eu eram pregatit sa te propun cu mult entuziasm), pentru Clara , fiica ta iubita si pentru noi toti cei care te admiram si te iubeam. Cum de ai plecat dintre noi asa…pe neasteptate ? Sa fie Destinul care nu putea fi evitat? Cum de s-a intamplat asa…deodata, sa ne parasesti pentru totdeauna, cand putea sa fie si altfel?

Cum de te-am lasat sa pleci de la Bucuresti la Iasi pe 19 aprilie - sambata seara - ultima ta sambata pe acest pamant - inainte de saptamana mare, dupa o zi incarcata, in care am fost impreuna atat de activi si am avut intalniri atat de fructuoase, de care erai atat de fericit? Ne desparteam pentru numai cateva zile, asa credeam. Cine se gandea ca ne desparteam pentru totdeauna ? Stramosii nostri tracii, se bucurau pentru cineva care scapa de lumea mizera in care indurase atatea. Noi ne-am pierdut abilitatile de a evita durerea. Asa este, sunt total de acord, ai suferit mult, “intampinat cu noua ura”, cum ai marturisit in poemul Jeu d’amour:

“! de fratii mei lovit lovit cumplit
si-ntampinat cu noua ura,
cu foamea si cu bata haituit
te-am purtat suflete pe gura…!”

Poate ca Dumnezeu a vrut sa te apere de atata povara, generata de ticalosia parvenitilor si mizerabililor care te-au atacat “fara frica de orbire” si te-a ridicat la Cer. Dumnezeu are grija de trimisi lui pe pamant, si actioneaza in momentul decisiv. Deci… sa nu fim prea tristi, dar putem sa nu fim? Cred ca stiai ce se va intampla, undeva in subconstient (sau constient ?! ), si ne-ai pregatit intr-un fel pentru greaua despartire.
De cate ori nu a venit vorba despre moarte, in timpul calatoriei la Tirana si dupa ! Cat de mult te-ai amuzat cand ti-am recitat acele versuri scrise pe un gard, culese de un fost prieten din Montreal:

“Lumea nu se schimba
oamenii e … fiare,
scriptele vorbeste,
scapa cine moare…”

Sau, cand glumeam pe seama ambiguitatii unor expresii ale limbii romane,in care era vorba tot despre moarte, imi amintesc numai una din glumele care ne-a amuzat copios – eram pusi pe glume:
“Un om era pe moarte…si moartea il implora : Nu pleca, nu pleca…”
Dar noi, toti cei care ti-am fost aproape pana in ultimele clipe, te vedeam puternic, vesnic si neinfricat. Te vedeam deja invingator in lupta cu cei care au vrut sa te distruga. Vesnic invingator ai ramas - fara discutie, dar imi imaginez ce chef au tras cei care s-au declarat castigatori, atunci cand au aflat ca ai plecat din lumea asta marsava si ca nu le mai periclitezi bunastarea !!! Mesajele care s-au gasit dupa moartea ta, inregistrate sau scrise, sunt foarte clare – stiai ca vei fi eliminat si ca ne vei parasi, dar nu stiai exact cand. Poate sperai ca vei apuca toamna si ca imi vei face marea bucurie de a ne vizita la Montreal. Planul era gata facut, urma sa iti fac invitatia si sa participi cu editura Junimea la Targul International de Carte de la Montreal, in acelas stand cu cel al Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani. Ce mare eveniment ar fi fost pentru noi, cei rataciti prin lumea larga !... Cezar Ivanescu la Montreal…incredibil !!! Toti intelectualii s-ar fi imbulzit sa te intalneasca, sa te pipaie…este cu adevarat - marele Cezar in Canada ? Asa visam, dar… nu a fost sa fie asa.

In ultima ta calatorie in Albania, de altfel ultima in afara Romaniei, in care am fost “capitanul echipajului” si supus servitor, a venit adesea vorba despre aceasta doamna in negru (asa cum am spus mai sus), care insa nu credeam ca iti da tarcoale. Ce se poate intelege din aceste versuri, parca de resemnare, pe care le-ai asternut pe hartie cu multi ani inainte?

! deci voi muri, - si altii au murit,
deci nu mi-a fost de-nvatatura,
o voi sfarsi si eu intr-un sfarsit
deci tot cu sufletul la gura,….!

Poate ca nu toti prietenii tai buni, printre care am avut onoarea sa ma aflu si eu, au inteles de ce ti-a scris marele Constantin Noica asa:
“…peste tot am simtit ca este vorba de ceva sacru in scrisul d-tale”.

Eu am simtit un suflu divin, nu numai in poemele tale ci si in tot felul tau de a fi. Chiar si unele ciudatenii, sau caracterul tau nobil dar ferm, dur si direct, cam straniu pentru multi, aveau ceva special, greu de definit. In opera ta nemuritoare, as mai indrazni sa adaug caracterul profetic, premunitiv sacru, cum putini au simtit sau au inteles. In fond Geniul, asa se deosebeste de restul lumii – prin profetii si mesaje, in parte neintelese in timpul popasului prea scurt printre noi, muritorii de rand.

Cat despre conflictele cu unii si cu altii, sunt insa un fel de Toma Necredinciosul. Sa-ti mai spun odata, asa cum dealtfel ti-am pledat de cateva ori, referitor la dusmani: Eu nu trag concluzii finale, inainte de a asculta atat pe cei acuzati cat si pe acuzatori. Poate ca au si ei ceva circumstante atenuante. Apoi…si dusmanii au eroi. Cu multa diplomatie, din dusmani iti poti face prieteni devotati. M-am temut toata viata de a nu pierde impartialitatea. Niciodata un judecator nu trage o concluzie finala, inainte de a asculta si pe acuzat. Asa cum spuneam, ideal ar fi ca timpul alocat pledoariilor celor in conflict, in fata unui judecator ideal, sa fie egal. Numai atunci, se pot trage concluzii finale de catre cel impartial, care nu are interese de o parte sau alta. Ma gandesc la acel M.D., pe care ne spuneai ca l-ai batut de trei ori – oare el ce ar avea de spus ? Cum aveai un suflet mare, eu sunt convins ca daca te-ar fi cautat si si-ar fi cerut scuze, l-ai fi iertat, chiar daca il mai bateai odata.

Oare eu, Alexandru Cetateanu, prietenul tau devotat, in care aveai atata incredere, as fi putut schimba cumva aceasta stranie intamplare, care a dus la iesirea ta din fiinta pamanteana? Ma gandesc mereu si imi fac fel de fel de reprosuri. Poate ca nu ar fi trebuit sa te las singur, sa chemi sa vina de la Iasi cu trenul soferul tau si sa te ia din Bucuresti, pornind noaptea la drum, in ultima ta sambata din viata (19 aprilie). De ce te-am lasat sa pleci? Dar erai grabit sa ajungi in “dulcele targ” pentru a merge luni, 21 aprilie - in Saptamana Mare, la Bacau, pentru acea…. “operatie minora” de care mi-ai spus ca era deja planificata de cum am ajuns Romania, cu aproape doua saptamani inainte. Era mult mai bine daca eu amanam semnarea acelui contract prevazut pentru marti si plecam impreuna la Iasi cu masina editurii Junimea, care se afla inca la Bucuresti, la mine - in Drumul Taberei, odihnindu-se parca dupa drumul la Tirana. Urma sa facem o calatorie cu ceva ocolisuri, prin Craiova, unde ne astepta cu drag scriitorul prieten prof. dr. Marian Barbu, prin comuna mea natala Amarasti, unde era planificat sa ne cante si sa se bucure de prezenta noastra faimosii Haiduci de Amarasti, apoi prin Valcea, unde ne asteptau prieteni devotati precum sciitorii prof. dr. Doru Motoc si Ioan Barbu, ca sa ajungem pana la urma la Iasi, orasul culturii romanesti. Cunosteam acum bine masina albastra Logan brake, pe care am condus-o prin muntii Albaniei si tu cunosteai ce eu nu mai stiam prea bine dupa zeci de ani de pribegie prin lumea larga – drumurile Romaniei. Nu mai eram sigur de calea de la Bucuresti la Iasi, mai ales ca urma sa o luam pe ocolite prin Amarastii de Valcea, dar aveam in plus acel GPS (ti-am mai explicat - GPS inseamna Global Positioning System) care ne-a dus aproximativ spre Albania, am ratacit drumul dupa ce am ocolit Sofia (noroc cu politia bulgara care ne-a oprit pentru exces de viteza, ca altfel ajungeam… la Belgrad!) si ne indica mereu sa o luam spre dreapta sau stanga spre prapastii….cat de mult ne-a amuzat ! Dar prin Romania, tu cunosteai pe dinafara drumurile, ca le-ai parcurs de mii de ori. Nu aveam probleme a-ti urma sfatul, mai bun decat indicatiile date de acea “minune” a tehnologiei moderne cu sateliti, numita GPS.
Ce pacat ca nu am urmat planul initial ! Eu am ramas la Bucuresti degeaba, deoarece acei cu care urma sa ma intalnesc marti, nu s-au prezentat. “Seriozitate” romaneasca !



Daca plecam impreuna la Iasi, poate ca pe drum discutam si despre “operatia cea mica si usoara”, despre care nu vroiai sa vorbesti prea mult cu nimeni. Cu siguranta ca ne-am fi oprit si la acea nepoata Carina, medic in Bacau, asa cum faceai ori de cate ori treceai pe acolo in ultimul timp si de care vorbeai ca despre un om de incredere. Cum de a aparut deodata din “neant” aceasta nepoata, fara sa-mi mai pomenesti de ea in anii precedenti ? Mare ciudatenie! Din discutii, poate imi dadeam seama ca nu puteam pleca la Chisinau a doua zi dupa operatie, asa cum ai fost asigurat si erai convins.

Cu siguranta ca as fi incercat sa te conving sa amani acea… “mica” interventie chirurgicala nefericita, care nu era in nici-un caz o urgenta. Eu trebuia sa ma intorc in Canada pe data de 1 mai si ar fi fost important sa mergem la Chisinau, asa cum am planificat impreuna. Eram asteptati cu drag de prieteni, personalitati medicale - profesorii universitari Pavel si Nadejda, de admiratori si de iubitorii de poezie adevarata. Voi regreta toata viata ca te-am lasat sa pleci spre moartea care a “fugit mai bine” cum spuneai intr-o alta Doina. Poate ca reuseam sa o pacalim, sa nu te “prinda” la numai 66 de ani.

Ce fericiti am fost noi, tot “echipajul”, in timpul drumului lung pana la Tirana si inapoi! Eu am condus Logan-ul cu transmisie manuala, chiar daca in cei 25 de ani de cand ma aflu in Canada nu am mai condus masini de acest tip. La ducere a fost mai greu. Dar m-am descurcat si am fost capabil sa rezist la volan pana la ora 3 noaptea, cand am ajuns la hotelul de lux unde Luan a facut rezervare de camere. Loc de vis acest hotel, pe malul lacului Pongratz, unde ti-a placut atat de mult. Nici acum nu-mi explic de unde am gasit atata energie de a conduce masina, mai ales ca diferenta de fus orar inca nu se stersese total din mecanismul meu biologic (ora 3 noaptea plus 7 ore, inseamna ora 10 dimineata in Canada!). Deci noapte alba, la volan, peste munti si vai! Dar prezenta ta mi-a dat energie nebanuita. Dupa miezul noptii, numai noi si animalele salbatice mai eram pe acolo.

Iti mai amintesti ceata de 8-9 lupi cu ochi de flacari, cu blana inca alba, de pe marginea dreapta a soselei, in Macedonia, inainte de a intra in Albania? Nu pot sa o uit - incredibila, parca ireala aparitie. Sa fi fost o prevestire sumbra a ceea ce urma sa se intample?

Eu nu am fost numai “capitanul” micutului automobil, asa cum am fost decretat, ci si actor. Am recitat pe drum toate poeziile, destul de multe, pe care le stiam. Toparceanu, unul dintre poetii mei favoriti a fost pe primul loc, cu poeziile sau parodiile In jurul unui divort, Blestem, Utrenie, Cainele ovreiului, Balada chiriasului grabit, Bacilul lui Kokh si altele. Sa ne amuzam, am recitat fragmente din poeziile dedicate partidului si conducatorilor iubiti de unii poeti, precum Mihai Beniuc, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Adrian Paunescu si altii. Am vorbit de caseta inregistrata de Mitica Furdui, care circula prin Europa si Canada inainte de revolutie. Mitica (Dumitru) s-a sinucis in mod ciudat la Paris si nu am mai apucat sa-i dau curs invitatiei de a-l vizita. In aceasta caseta, cu talentu-i caracteristic si cu vocea sa inconfudabila, regretatul actor vorbea despre poetul Paca (fost si boxer, ca tine), despre rusinea pe care a patit-o Adrian Paunescu la Mangalia cu Cenaclul si despre o patanie a scriitorului Dinu Sararu. Ce ne-am amuzat ! Ba chiar mi-au revenit in minte si poezii pe care nu le mai recitasem de zeci de ani – Al mai tare om din lume, Mai stii cum ne iubeam si altele. Ciudat, nu? Ti-am explicat ca dupa mine, recitatul unei poezii este precum cantul - orice nota falsa se simte imediat. Ai fost total de acord. Am reusit de cateva ori sa te fac sa razi cu hohote – ce fericit am fost ca ti-am risipit pentru cateva ore gandurile care te chinuiau !

Am cantat, am spus bancuri, am vorbit lucruri deosebit de interesante despre Canada si Romania, iar timpul a trecut pe nesimtite. Atat eu, cat si Clara cea scumpa, plus prof. dr. Luan Topciu , “membru” de vaza al “echipajului” in aventura noastra trans-balcanica, am fost fericiti sa-ti fim aproape si sa-ti “sorbim” din gura fiecare vorba inteleapta. Ce momente inaltatoare, de nedescris, cand ne-ai cantat cu vocea ta inconfundabila ! Ce sublim a fost cand ne-ai recitat din versurile tale de mare maestru al poeziei! Ce nu as da sa se intoarca acele momente minunate, sublime !

De unde aveai atata energie ?, ma intreb – a cata oara ? Imi amintesc ca nu cu mult timp inainte de voiajul nostru prin Balcani, joi, 10 aprilie, ai venit de la Iasi la Bucuresti pentru numai cateva ore pentru a intalni un prieten de exceptie, pe prof. univ. dr. Alexandru Mica si pe mine. Proiecte cu editura Junimea, planuri importante... Am mers impreuna la ambasada Coreii de Nord. Te-ai intors imediat la Iasi, unde aveai o intalnire importanta a doua zi, ca in ziua urmatoare sa te intorci la Bucuresti.

La ambasada Coreii de Nord, ai tinut sa mergem neaparat pentru o idee nobila – unificarea pe cale pasnica a celor doua Corei. In timpul expunerii si a filmului cu presedintele Kim Il Sung care… iubea mult copii (parca am mai vazut asa ceva), iti reprosam – Cezar, ce rau ti-am facut de m-ai adus aici ? - in gluma, bine inteles. M-am ales cu patru volume de memorii ale marelui presedinte comunist corean, respectiv 2,3,4,5 - primul fiind lipsa. Fiecare volum memorial, de aprox. 400 de pagini in limba romana, era ceva “deja vue” in Romania, cu mici diferente. Marele conducator comunist, care spre deosebire de prietenul lui, Ceausescu, a murit de moarte buna si a reusit sa-si puna copilul urmas (ca… asa este democratic !?) povesteste in aceste volume despre lupta dusa cu ajutorul tovarasilor de la Comintern, impotriva ocupatiei imperialistilor japonezi si cat de bravi au fost. Evreul comunist Trotki, tovarasul Stalin, Karl Marx …sunt nume care nu lipsesc din… Memorii. Spre deosebire de Romania comunista se recunoaste ca si mosierii au fost patrioti si ca au luptat impotriva cotropitorilor.

Iti marturisesc - numai intre noi – nu am fost capabil sa citesc cele patru volume in intregime, dar partial le-am citit. Oare este cineva capabil sa citeasca atata propaganda ieftina? Dar sa revin la ce ma doare si tare mult as dori sa stii. Sambata, 12 aprilie ai revenit la Bucuresti pentru a pleca impreuna a doua zi, duminica, la Tirana. M-ai sunat la ora 5 dimineata. - “Esti gata, Alex? Soferul meu vine sa-ti aduca masina. Te astept pe “Silvestru” (strada unde aveai o casa, cam in paragina, singura ta “avere” spre deosebire de cei pricopsiti care te-au atacat “cu noua ura”). Ma intreb din nou si ma voi intreba intotdeauna: De unde atata energie si de unde atata vointa sa realizezi asemenea performante ? Nu stiu cum puteai sa rezisti la atata efort supraomenesc.

Ti-a placut actualul oras Tirana (pe care il revedeai dupa 35 de ani), in forfota repararii sechelelor lasate de dictatura comunista. Si hotelul unde am fost cazati, vis a vis de marea Opera, a fost pe placul nostru. Nu am avut decat sa traversam strada pentru a ajunge la sala unde avea sa se desfasoare lansarea cartii tale. Ce lansare de exceptie ! Studentii de la teatru ti-au pregatit o “glumita”, (un montaj literar pantomimic) pe care nu l-ai asociat bine cu poezia ta si le-ai spus-o franc cand ai fost invitat sa iei cuvantul. Spectacolul tinut de cei mai de seama solisti ai Operei din Tirana ne-a dat gata. Incredibili artisti, incredibila ideea organizatorilor, printre care fostul ministru de externe al Albaniei, Besnic Mustafaj, om de litere si editor. Am simtit totul ca o luare de adio, dar atunci… nu intelegeam de ce.

Privesc cu tristete si nelamurire scurtul clip facut de Clara cu aparatul meu de fotografiat in timpul lansarii. In scurta mea prezentare, cand am si recitat in limba engleza poemul tau Rod (!Carnea nu-si uita tiparul ei ciudat…), mi-a venit sa zic si am zis, in mod inexplicabil “maestrul Cezar Ivanescu …inca in viata…” cu numai 7 zile inainte de nu a mai fi. Parca cineva mi-a soptit la ureche sa ma exprim asa si am regretat instantaneu in mintea mea, reparand cumva cu fraza … “sperăm sa ramana printre noi multi ani”, dar, din nefericire, nu a fost asa.

In discursul de la Tirana, parca tot gandindu-te la moartea pe care ai provocat-o “…! ia incearca si cu mine/sa vezi daca fug mai bine…! ai considerat ca intr-o noua reincarnare vei fi un muzician de exceptie si ne vei canta Wagner, Mozart si Beethoven… Ce frumos ai vorbit pasionatilor de poezie de la Tirana, nu voi uita niciodata !

Ce s-a intamplat la Bacau este foarte dubios, ca sa zic numai atat. Dupa ce ne-am despartit seara din Drumul Taberei, in ultima ta sambata pe acest pamant, (19 aprilie) - nu ai vrut sa coboram cu liftul trei etaje, parca pentru a prelungi clipele impreuna - , am vorbit la telefon in fiecare zi, exceptand miercuri, cand nu ai mai raspuns si m-am ingrijorat.

Cand joi dimineata ti-am vazut numele pe telefon, am exclamat cu bucurie: Cezar, scump prieten, esti bine? Dar nu erai tu, cu vocea ta inconfundabila sa-mi spui Da batrane, sunt bine… Sau sa-mi spui, asa cum am auzit din gura ta de multe ori … nu mor caii cand vor cainii, asa cum mi-ai spus si cand m-ai informat ca vei intra in greva foamei (a 5-a in viata ta).

Nu erai tu la telefon, era Clara, fiica ta, care disperata, ajunsese la Bacau peste noapte si avea nevoie de ajutor pentru Cezar – un medicament numit urochinaza (sau acte plasme) pentru tratament fibriolitic (fibrinolitic). Diagnosticul de embolie pulmonara, pe care nu l-am crezut, mi-a fost insa confirmat de doctorul Dahnovici de la sectia de terapie intensiva. Sunand pe la prieteni, am aflat ca la Iasi se gaseau 10 fiole de asemenea medicament, cu pretul de aprox. 1000 de euro flaconul. Eram gata sa le comand, dar prietenul nostru comun prof. dr. Manea Pompiliu din Cluj, m-a instiintat ca acest medicament putea avea efect numai in primele 4 ore de la aparitia emboliei, care aparuse miercuri, cand nu mi-ai raspuns la telefon. Disperat si eu, am dat alte telefoane, si asa s-a ajuns apelul de ajutor la un nivel inalt, de unde s-a intervenit sa fii adus la Bucuresti de urgenta, cu elicopterul.

Dar ca la romani…tocmai atunci (!?) elicopterul unic pe tara ( “! Asta-i tara de murit..!” ) trebuia revizuit tehnic si a ajuns la Bucuresti, la Sp. Floreasca unde te-am asteptat “cu sufletul la gura”, tocmai in jurul orei 17.00. Si cu caruta ajungeai mai repede… Alt ghinion incredibil. S-au pierdut alte clipe pretioase, care te-au costat – probabil - viata.

Vorbind cu dr. Julia Deaconu din Montreal/Canada si cu dr. Calin Caluser din Chicago/USA despre cazul medical Cezar Ivanescu, am aflat lucruri care m-au ingrozit: In primul rand, anestezia generala se pare ca nu era indicata in cazul tau, pentru o operatie minora, de numai 15 minute. Trebuia facuta o evaluare atenta a riscurilor care puteau sa apara si trebuia sa fii informat, inainte de a se decide ce trebuia facut.

Chiar si asa, era important ca dupa operatie sa poti fuma, esential pentru un fumator devenit total dependent de nicotina. Daca se intrerupe brusc fumatul, pot aparea efecte respiratorii, bine cunoscute de medici. Acestea sunt evitate mentinandu-se un anumit nivel de nicotina in sange cu un fel de tampoane atasate pe piele. In plus, pacientii in aceasta situatie sunt pusi sa sufle intr-un aparat special, pentru a nu face blocaj pulmonar. Dupa cate am aflat, nici una si nici alta nu s-a facut in cazul tau.

Familiar cu sectiile de reanimare, cand am vazut cum erai masat pentru resuscitare cardiaca ca pe innecati (nu am vazut cand ai fost defibrilat de 4 ori, asa cum mi s-a spus) mi-am dat seama ca vei pleca spre alte taramuri si i-am anuntat pe putinii prieteni devotati care erau prezenti la spital : Alexandru Mica cu sotia, Gelu si Gabriela Cretan, Laurian Stanchescu, Dana Andronie si Miron Manega. Pe Ion Murgeanu, prietenul tau din copilarie, si al meu, din dorinta ta, nu l-am anuntat, de teama ca nu va putea suporta marea pierdere. Mai greu mi-a fost sa o anunt de marea tragedie pe Clara, fiica ta iubita, care era pe drum spre Bucuresti – nu a putut sa vina cu elicopterul langa tine, nu permitea protocolul. Daca moare Cezar, voi muri si eu… continua sa-mi spuna, plangand in hohote. Ce greu mi-a fost sa-i spun adevarul !

Te-ai inaltat spre ceruri in ziua Inaltarii. Oare ce vrea sa simbolizeze aceasta? De multe ori ne-ai spus – Pentru mine, onoarea este mai presus decat viata. Ai pierdut viata in imprejuri ciudate, dar onoarea ti-a ramas nestirbita. Pentru noi, cei care te-am cunoscut si pretuit, pierderea este imensa.


Iti vom pastra o vesnica amintire !
Cu toata dragostea si admiratia,
Alex