Alexandru Zub (o scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu) despre apariţia versiunii în limba română a cărţii De la Zalmoxis la Genghis-Han

Stimate Domnule Ivănescu,

Vă mulţumesc din inimă pentru cartea lui M. Eliade [Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1959, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 – n.m.], apărută, în fine, după atîtea tergiversări, dar cu neputinţă de găsit în librării.

Nu i se putea face, desigur, o mai bună reclamă decît dirijîndu-i, prin liste şi parafe administrative, circuitul. Abia anunţată în presă, ea a devenit astfel, ceea ce oficialitatea voia să evite: un motiv de intrigă şi de fascinaţie. Nu va şti, autorul, niciodată ce efect colosal a putut avea, dincolo de raţiunile ştiinţei, acest grupaj de studii relative la spiritualitatea sud-est europeană, grupaj solicitat de lume, ca orice lucru interzis, pe măsura eforturilor de a i se controla circulaţia.

Vă eram îndatorat oricum pentru faptul de a fi tradus această carte, ajunsă în conştiinţa culturii noastre cu vinovată întârziere. Prea amabila dedicaţie ce însoţeşte darul îi adaugă, infinit, la preţ. Sper să-mi daţi ocazia, venind prin Iaşi, de a vă exprima fără intermediar gratitudinea cuvenită, alături de întreaga stimă pentru opera Dv. scriitoricească.

Ultimele două cărţi m-au umplut de o tainică bucurie.

Al Dv., cu alese urări de bine,
Al. Zub

Iaşi, 17 februarie 1980


Notă

Versiunea în limba română a cărţii De Zalmoxis à Gengis-Khan (Ed. Payot, 1970), a fost depusă de Cezar Ivănescu la Editura Ştiinţifică şi Enclicopedică din Bucureşti în anul 1978. Scriitorul şi-a amînat chiar o internare pentru o operaţie la ochi şi şi-a folosit întregul concediu de odihnă pentru a face în regim de urgenţă, dar cu maximă seriozitate, cele două corecturi în şpalturi şi apoi ultimele verificări, cele finale. Conform tuturor asigurărilor primite de la tov. Mircea Mâciu, directorul editurii, la sfîrşitul lunii iunie a anului 1978 cartea ar fi trebuit să se afle în librării... teoretic, practic însă cartea nu apăruse nici în anul 1979...

În încercarea de a determina tipărirea cărţii lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Cezar Ivănescu a făcut nenumărate demersuri la toate forurile competente şi a depus în acest sens memorii la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la Uniunea Scriitorilor, la Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste (instituţie care decisese interzicerea publicării, hotărîre luată de tov. Vasile Nicolescu). Forţat de atitudinea radicală a cenzorilor comunişti, scriitorul a redactat şi înmînat oficial, cu număr de înregistrare, un scurt memoriu şi preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, tov. Miu Dobrescu, în care afirma că „publicarea urgentă a cărţii lui Mircea Eliade în România“ este absolut necesară.

Transcriu aceste informaţii pentru cei care pretind "astăzi" că "ieri" combăteau sistemul din interiorul Partidului Comunist Român şi care acum, în timp ce pozează în eroi, omit cu bunăştiinţă să amintească cît de greu era pentru cei care nu făceau parte din sistemul opresiv, comunist, mai exact din adunătura numită P.C.R. (în a cărui subordonare se afla şi Securitatea, cel puţin în perioada ceauşistă), să învingă cenzura.

De asemenea, pentru cei care sunt foarte tineri şi cărora, probabil, acum, în plină era a comunicaţiilor ultrarapide, via satelit, le este aproape imposibil să înţeleagă lupta unor oameni care au plătit, într-un final, chiar cu viaţa lor, iubirea necondiţionată pe care au purtat-o acestei ţări.

În anul 1979, într-unul din aceste memorii, Cezar Ivănescu mărturisea:

„Sîntem învăţaţi să aşteptăm (am aşteptat treisprezece ani pînă am reuşit să ne publicăm cartea La Baaad, Editura Cartea Românească, 1979). /.../ ...ne iubim ţara, limba şi cultura cu toată fiinţa noastră şi de aceea vă rugăm să ne ajutaţi să-i convingem pe acei care trebuie convinşi că publicarea lui Mircea Eliade în România «sporeşte autoritatea culturii române».

Sîntem învăţaţi să aşteptăm dar nu să acceptăm jocul dublu al unor persoane care vor să treacă în Ochii Occidentului drept magicieni oficianţi culturali iar în România să-şi exercite rolul de cenzori.“

Cezar Ivănescu – în amintire

Alexandru ZUB
Cezar Ivănescu – în amintire

Ce aş putea spune, acum, despre Cezar Ivănescu? Rândurile de mai jos nu au alt rost decât să mărturisească regretul indicibil de a-l fi pierdut aşa de curând şi atât de nefericit. Regretul meu sporeşte substanţial prin constatarea că nu am folosit cum se cuvine, mai ales în ultimii ani, şansa proximităţii cărturăreşti a Poetului.

L-am întâlnit prima oară pe calea scrisului, în revuistica, destul de săracă, de la începutul anilor '70, când vigoarea creativă a lui Cezar Ivănescu (un poet fără vârstă ab initio) nu putea trece nesesizată.

Direct, faţă către faţă, cum se spune, l-am cunoscut ceva mai târziu, în redacţia revistei Luceafărul, unde venisem să mă interesez de un text (poate cel privitor la un dialog en historien cu Bianca Valota-Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga?), cu care ocazie am fost surprins de subita lui simpatie umană, reconfirmată apoi, de-a lungul anilor, cu asupra de măsură. Ochii adânci, neliniştiţi, interogativi şi puţinele cuvinte rostite atunci, „cu dragoste moldavă“ (expresia îi aparţine), mi-au făcut o impresie de neşters. Mă întăresc şi azi, după atâţia ani, în care destinul ne-a supus pe fiecare la destule probe.

Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani.

Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul „eternitatea“ neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără „reflexe ancilare“. Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. „Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze“, mărturisea odată (Orizont literar, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul „celuilalt“.

Contemporanii din aceeaşi spiţă intelectuală n-au ezitat să-i recunoască meritele, „cu mirare şi dragoste“ (C. Noica), „cu bucurie şi cinste“ pentru „poeta magnus“ (Petru Creţia). Eminenţa operei i-a adus, desigur, şi destule invidii, duşmănii, adversităţi menite a-i tensiona şi mai mult o biografie deloc senină. Asumând „condiţia extramurană“ a marginalului, el a ştiut să o transforme, cumva, în privilegiu.

Spirit eroic, se raporta adesea la Pârvan, la Carlyle, impunându-şi norma sincerităţii depline şi asumând riscurile de rigoare. A plătit mereu pentru aceasta, ca şi Nicolae Labiş, precursorul său din „mitologia hiperboreană“, cum numea singur, undeva, suita de creatori născuţi din „tradiţia poetică moldavă“, exemplificată la un moment dat prin Eminescu, Aruştei, Ursachi. Însă acest filon se vădeşte mai larg, dacă ne amintim de referinţele superlative la Pârvan, pe care îl socotea nu doar istoric de seamă, ci şi „mare scriitor, în descendenţă eminesciană“. Mi-a făcut onoarea să-mi asocieze numele cu eminentul „bârlădean“, amintindu-şi desigur că îi închinasem acestuia unele lucrări de restituţie cărturărească. În volumul Sutrele muţeniei, oferit „cu veche prietenie“, la 16 ianuarie 1994, se află chiar una, Sutra XI, care îmi era dedicată anume. Ar fi inoportun să o reproduc aici, însă ea rămâne semnificativă, dacă nu şi premonitorie, pentru poetul însuşi.

Cum să nu regret faptul că am ratat destule ocazii de a ne întâlni, în numele unui credo comun, întemeiat pe valori explicite în ambele cazuri? Cărţile oferite, cu dedicaţii frumos caligrafiate, îmi stau la îndemână pentru a continua un dialog ce putea să devină mai productiv. Păstrez în minte şi în inimă întâlnirile fortuite, pe străzile urbei adoptate în ultimii ani, cele petrecute în cadrul unor programe instituţionale (la Casa Pogor mai ales), ca şi cele două-trei vizite făcute de Don Cezar, ca director al Editurii Junimea, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, aşezământ împreună cu care voia să dezvolte un întreg program de restituţii istoriografice. Pe seama acestui plan, mi-a repus în circulaţie două monografii, una despre Vasile Pârvan, alta despre Istorie şi istorici în România interbelică, vădindu-se solidar cu unele proiecte mai vechi ale editurii. Au fost ocazii de a ne vedea mai des, fireşte, dar nu destul.

L-am ascultat mereu, în orice ocazie, cu interes şi nespusă bucurie, atent la mesaje, sedus de jocul ideilor, de verva lui inimitabilă, de „provocările“, nu puţine, din orice dialog al său cu lumea. Secvenţa care mă priveşte direct, din acest dialog, ar merita, poate, un prilej „memorial“ mai senin decât acesta.

4 ALEXANDRU ZUB, Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi