sâmbătă, 13 iunie 2009

România literară, cenzura comunistă şi nedreptăţile făcute de Nicolae Manolescu. Eros, thanatos şi un dram de ethos, un text de Cezar Ivănescu, 1980


Stimate tovarăşe Director George Ivaşcu

În virtutea dreptului fiecărui scriitor de a-şi apăra demnitatea şi calitatea profesională vă rog să publicaţi în revista „România literară“ textul următor:


Eros, thanatos şi un dram de ethos


În nr. 16 (joi, 17 aprilie, 1980) al „României literare“, tovarăşul Nicolae Manolescu, critic literar, în cadrul rubricii „Actualitatea literară“, publică o recenzie la cartea noastră de poeme, „Muzeon“ (Editura Eminescu, 1979). Nu am crezut de cuviinţă ca un scriitor să răspundă în vreun fel criticilor literari care se pronunţă despre valoarea cărţilor sale şi am păstrat tăcere şi în cazul în care, în ultima vreme, critici oneşti (ca Victor Felea) s-au exprimat cel puţin jignitor despre cărţile noastre. Textul acesta nu se vrea deci un răspuns la recenzia tovarăşului Nicolae Manolescu care are şi trebuie să aibă dreptul să-şi exprime liber opiniile literare. Textul acesta vrea să explice doar de ce am fost cuprinşi de o imensă greaţă după lectura recenziei tovarăşului Nicolae Manolescu.

Am debutat în anul 1968 cu volumul de poeme Rod (E.P.L.) conţinând 29 (douăzeci şi nouă) de titluri din 170 (una sută şaptezeci) cîte avea şi are prima noastră carte, în fapt inedită şi în clipa de faţă. Acest prim volum ne-a fost depus la editură şi sprijinit să apară de criticul literar Nicolae Manolescu. Al doilea volum, „Rod II“ (publicat abia în 1979 la Editura Cartea Românească sub titlul „La Baaad“, fragmentar şi numai datorită maestrului Marin Preda şi admirabilului poet Florin Mugur), depus în 1967 la E.P.L. a fost de asemenea sprijinit să apară de criticul Nicolae Manolescu printr-un referat cerut de editură şi în care criticul afirma că suntem „cel mai profund poet actual“, de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi. Volumul nu a apărut pentru că fost E.P.L. prin plecarea directorului ei, poetul Ion Bănuţă, a rămas pe mîna diavolescului personaj Mihai Gafiţa. Ne-am retras manuscrisul depus sub forma a două cărţi (una de poeme şi una de poeme dramatice), manuscris mult mai voluminos decît actualul „La Baaad“.

Am crezut că tovarăşul Nicolae Manolescu compătimeşte alături de noi. Nu a fost aşa, căci în 1971, în revista „Argeş“ (revistă de la care plecasem prin demisie), într-un interviu acordat poetului Florin Mugur, tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că sîntem un poet remarcabil, ne deplîngea că „nu avem evoluţie“. Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam „evolua“ decît prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicînd asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.

Am continuat să-l considerăm pe tovarăşul Nicolae Manolescu „sprijinitorul“ nostru şi prin anii 1973 cînd dumnealui îndeplinea neoficial funcţia de redactor-şef adjunct la „România literară“, împreună cu prietenul nostru (singurul pe atunci) Daniel Turcea, poetul minunat şi incomparabil, i-am dus zeci şi zeci de poeme spre publicare. După nenumărate refuzuri (printre altele, în privinţa poemelor noastre, tovarăşul Nicolae Manolescu avea mania de a ne găsi peste tot „viermănoase“ aluzii politice) – am avut inspiraţia să-l rog pe tovarăşul Nicolae Manolescu să semneze poemele pe care ni le respingea. Cu un rînjet rezumîndu-i puţina figură, mi-a semnat profeţindu-mi: „n-ai să mai ajungi tu ziua să publici asemenea poeme“ (precizez că poemele aparţineau actualului volum „La Baaad“, acelaşi pe care-l calificase mai demult tovarăşul Nicolae Manolescu drept al „celui mai profund poet actual“).

Eu am ajuns ziua...
Daniel Turcea nu a mai ajuns ziua...

Este adevărat că, iritat de rînjetul tovarăşului Nicolae Manolescu, i-am spus atunci vorbe grele pe care le-am regretat mult timp. I-am spus astfel că „are o conştiinţă de poliţist“ şi că nu e decît „un limbric“. Regret şi azi vorbele de atunci, dar nu cred că pentru acele vorbe tovarăşul Nicolae Manolescu avea îndrituirea morală să se pronunţe ireverenţios despre „culegerile“ noastre de poeme „Rod III“, „Rod IV“ şi „Muzeon“, culegeri şi nu „cărţi“. Singura carte, „La Baaad“ pe care am reuşit s-o publicăm în 1979, este „pasată“ de tovarăşul Nicolae Manolescu cu aerul că e o afacere încheiată. A discuta despre ea era pentru domnia-sa o obligaţie morală. Dacă nu a simţit-o aşa, aceasta se datorează numai faptului că tovarăşul Nicolae Manolescu nu este decît un escroc literar (aşa cum bine a arătat Liviu Rusu în cartea sa „Scrieri despre Titu Maiorescu“, Editura Cartea Românească, 1979), un escroc literar căruia azi îi profeţim noi că nu va ajunge ziua în care să scrie şi el o carte. Noi am scris, mai multe, şi, după treisprezece sau chiar douăzeci de ani, iată, le publicăm, sau le vom publica.

Cezar Ivănescu

Notă: mai jos sunt redate exemple de manuscrise cenzurate de Nicolae Manolescu.

















































joi, 11 iunie 2009

„cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-l Sufletul Nemuritor tot în temniţă grea“, „ cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul“




































































Motto:

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca !

Cezar Ivănescu

Anii dictaturii comuniste s-au constituit în cea mai neagră perioadă din istoria noastră. Anii care au urmat înlăturării de la putere a lui Ceauşescu au fost la fel de sumbri. Puterea a fost preluată de foştii comunişti care acum jucau la comandă rolul junilor democraţi. Indivizi precum Dan Deşliu şi Domokos Geza au ajuns de exemplu în conducerea Uniunii Scriitorilor. La toate nivelurile structurile statului au fost acaparate de astfel de personaje prin intermediul cărora au fost puse în practică tehnici de tip stalinist. A rezultat astfel un nou tip de dictatură bine învăluită în aburii democraţiei dar şi ai terorii instaurate prin acţiuni precum mineriada din iunie 1990. Consecinţa acestor practici folosite sistematic în toţi aceşti ani post-revoluţie a fost înlăturarea oponenţilor noului sistem. Totul s-a petrecut în numele drepturilor omului, invocându-se libertatea ca element de bază a noii orânduiri. În mod paradoxal, rezultatul a fost tocmai diminuarea drastică a libertăţii (de opinie şi de acţiune). Astăzi, pentru că societatea este dominată de aşa-numitul „drept al omului“ (şi „nu de dreptul Domnului şi datoria omului“) suntem invadaţi de fapt de „non-drepturi“ (un drept acordat excesiv unui individ devine pentru un altul o încălcare a drepturilor sale!, de exemplu chiar şi lipsa unei legi a lustraţiei este pentru marea masă o românilor care înainte de 1989 nu au fost membri ai odiosului partid comunist o încălcare flagrantă a demnităţii şi a dreptului lor de a nu fi conduşi de propriii călăi, adică tocmai de aceia care, pe vremuri, erau potenţiali reprezentaţi ai răului. Şi exemplele pot continua). Cât timp nu vom conştientiza faptul că o comunitate care nu are ca regulă de bază păstrarea justei măsuri este una excesivă, deci lipsită de libertate, nu vom avea un climat cu adevărat democratic. (Aici şi-ar dovedi utilitatea o autentică societate civilă care să încerce să contracareze, printr-o prezenţă socială activă, tendinţa puterii de a impune diminuarea libertăţii.)

De exemplu, cine putea în anii 50 să îl combată eficient pe Roller? Câţi dintre dumneavoastră cunosc astăzi amănuntul că la solicitarea lui M. Roller, istoricul de casă al veniţilor pe tancuri, au fost aruncaţi în stradă, la propriu, în câteva ore, locatarii din restul apartamentelor vilei în care locuia? „Marele istoric“ dorea să nu fie stânjenit de nimeni în timp ce ne rescria istoria. Nu suporta „prostimea“! Ce diferenţa este în Roller şi Dinescu, cel care l-a dat afară din presă imediat după 22 decembrie 1989 pe Cezar Ivănescu? Ambii au recurs la acţiuni ilegale uzând de poziţia lor socială ca de un factor de opresiune într-o conjunctură politică neclară!

În perioadă comunistă asupritorul era bine cunoscut, acum practic este imposibil ca acesta să mai fie indicat cu exactitate. Generic, inamicul nostru poate fi asociat cu un monstru rezultat din îmbinarea mai multor factori, cum ar fi: corupţia, incompetanţa, nefuncţionalitatea instituţiilor, trădarea intereselor României. Însă eu cred că „cifrul“ stării actuale a României se află la beneficiarii loviturii de stat din decembrie 1989. Cei care ne conduceau atunci, ne conduc şi astăzi. Din păcate, scenariile se repetă cu o consecvenţă diabolică. În anul 1990 Cezar Ivănescu, anticomunist declarat, nemembru de partid, a fost eliminat din presa scrisă de Mircea Dinescu. În anul 2008 acelaşi individ sinistru, Mircea Dinescu, comiţând o ilegalitate care ţine de domeniul penal, l-a „băgat“ pe Cezar Ivănescu în mormânt.

Frăţia neagră s-a reunit şi triada Nicolae Manolescu-Mircea Dinescu-Radu Călin Cristea a făcut ca în fix trei luni de la declanşarea scandalui (24 aprilie 2008) Poetul să fie coborât în mormânt, nu înainte de a trece şi mort prin umilinţe greu de imaginat (ca în poemele sale!, vă voi relata totul într-o altă postare). Este drept că Radu Călin Cristea a intrat în scenă după moartea Poetului, atunci când a făcut ceea ce nici un creştin nu ar trebui să facă vreodată! Replica „Muzeul nu este capelă!“ îl discreditează în veci, nu numai ca reprezentant al Muzeului Literaturii Române, calitate în care a nedreptăţit şi batjocorit un mare scriitor român, ci şi ca om.

Documente redate reprezintă o radiografie a unor ani dominaţi de cenzură şi interdicţii, printre semnăturile cu „NU“ regasindu-se şi cea a lui Nicolae Manolescu.

duminică, 7 iunie 2009

Alexandru Zub (o scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu) despre apariţia versiunii în limba română a cărţii De la Zalmoxis la Genghis-Han


























Stimate Domnule Ivănescu,

Vă mulţumesc din inimă pentru cartea lui M. Eliade
[Mircea Eliade,
De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1959, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 – n.m.], apărută, în fine, după atîtea tergiversări, dar cu neputinţă de găsit în librării.

Nu i se putea face, desigur, o mai bună reclamă decît dirijîndu-i, prin liste şi parafe administrative, circuitul. Abia anunţată în presă, ea a devenit astfel, ceea ce oficialitatea voia să evite: un motiv de intrigă şi de fascinaţie. Nu va şti, autorul, niciodată ce efect colosal a putut avea, dincolo de raţiunile ştiinţei, acest grupaj de studii relative la spiritualitatea sud-est europeană, grupaj solicitat de lume, ca orice lucru interzis, pe măsura eforturilor de a i se controla circulaţia.

Vă eram îndatorat oricum pentru faptul de a fi tradus această carte, ajunsă în conştiinţa culturii noastre cu vinovată întârziere. Prea amabila dedicaţie ce însoţeşte darul îi adaugă, infinit, la preţ. Sper să-mi daţi ocazia, venind prin Iaşi, de a vă exprima fără intermediar gratitudinea cuvenită, alături de întreaga stimă pentru opera Dv. scriitoricească.

Ultimele două cărţi m-au umplut de o tainică bucurie.

Al Dv., cu alese urări de bine,
Al. Zub

Iaşi, 17 februarie 1980


Notă

Versiunea în limba română a cărţii De Zalmoxis à Gengis-Khan (Ed. Payot, 1970), a fost depusă de Cezar Ivănescu la Editura Ştiinţifică şi Enclicopedică din Bucureşti în anul 1978. Scriitorul şi-a amînat chiar o internare pentru o operaţie la ochi şi şi-a folosit întregul concediu de odihnă pentru a face în regim de urgenţă, dar cu maximă seriozitate, cele două corecturi în şpalturi şi apoi ultimele verificări, cele finale. Conform tuturor asigurărilor primite de la tov. Mircea Mâciu, directorul editurii, la sfîrşitul lunii iunie a anului 1978 cartea ar fi trebuit să se afle în librării... teoretic, practic însă cartea nu apăruse nici în anul 1979...

În încercarea de a determina tipărirea cărţii lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Cezar Ivănescu a făcut nenumărate demersuri la toate forurile competente şi a depus în acest sens memorii la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la Uniunea Scriitorilor, la Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste (instituţie care decisese interzicerea publicării, hotărîre luată de tov. Vasile Nicolescu). Forţat de atitudinea radicală a cenzorilor comunişti, scriitorul a redactat şi înmînat oficial, cu număr de înregistrare, un scurt memoriu şi preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, tov. Miu Dobrescu, în care afirma că „publicarea urgentă a cărţii lui Mircea Eliade în România“ este absolut necesară.

Transcriu aceste informaţii pentru cei care pretind "astăzi" că "ieri" combăteau sistemul din interiorul Partidului Comunist Român şi care acum, în timp ce pozează în eroi, omit cu bunăştiinţă să amintească cît de greu era pentru cei care nu făceau parte din sistemul opresiv, comunist, mai exact din adunătura numită P.C.R. (în a cărui subordonare se afla şi Securitatea, cel puţin în perioada ceauşistă), să învingă cenzura.

De asemenea, pentru cei care sunt foarte tineri şi cărora, probabil, acum, în plină era a comunicaţiilor ultrarapide, via satelit, le este aproape imposibil să înţeleagă lupta unor oameni care au plătit, într-un final, chiar cu viaţa lor, iubirea necondiţionată pe care au purtat-o acestei ţări.

În anul 1979, într-unul din aceste memorii, Cezar Ivănescu mărturisea:

„Sîntem învăţaţi să aşteptăm (am aşteptat treisprezece ani pînă am reuşit să ne publicăm cartea La Baaad, Editura Cartea Românească, 1979). /.../ ...ne iubim ţara, limba şi cultura cu toată fiinţa noastră şi de aceea vă rugăm să ne ajutaţi să-i convingem pe acei care trebuie convinşi că publicarea lui Mircea Eliade în România «sporeşte autoritatea culturii române».

Sîntem învăţaţi să aşteptăm dar nu să acceptăm jocul dublu al unor persoane care vor să treacă în Ochii Occidentului drept magicieni oficianţi culturali iar în România să-şi exercite rolul de cenzori.“

vineri, 5 iunie 2009

Cezar Ivănescu, Poem


duminică, 31 mai 2009

1990. Scrisoare deschisă adresată ministrului Culturii Andrei Pleşu


Domniei Sale Domnului Ministru al Culturii, Andrei Pleşu

Iubite Domn şi Prieten


Aştept din partea Domniei Tale, pe adresa redacţiei revistei Baricada, cele cîteva rînduri de felicitare pentru că am reuşit să reîntemeiez vechea şi onorabila Societate a Scriitorilor Români. Nu ştiu dacă funcţia ţi-a creat organul, dar aşa ar trebui să facă un Ministru al Culturii dacă vrea să nu fie confundat cu vreun (vreo) Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cele cîteva rînduri de felicitare le merită cu prisosinţă şi colegii noştri din Timişoara – care s-au desprins din structura totalitară a Uniunii Scriitorilor, instituţie sinistră stalinisto-dejist-ceauşistă care, de altfel, ne-a făcut să-i simţim dulceaţa corecitivă, atît pe Domnia-Ta cît şi pe mine, – şi de asemenea ceilalţi colegi care s-au mai constituit în societăţi literare mai restrînse. Cei aproape 1.000 (una mie) de membri ai Societăţii Scriitorilor Români mi-au îngăduit, în calitatea mea de Preşedinte interimar, să-i felicit şi să le doresc tot binele.

Te-aş ruga, iubite Domn, ca la cele cîteva rînduri de felicitare să adaugi şi memoriul (text manuscris) pe care ţi l-a înmînat soţia mea Maria Ivănescu pe 5 ianuarie 1990, memoriu la care nu am primit nici un răspuns fiind, probabil, prea ocupat Domnia Ta să „dai o pîine“ călăilor culturii române (de la Gogu Rădulescu, cel care ne dădea mai deunăzi lecţii ideologice în România literară, şi Hegheduş pînă la şobolanul Şerban Velescu, omul care l-a cenzurat pe Noica, maestrul dumitale. Manuscrisele mele sînt singura avere pe care o las celor trei copii pe care i-am adoptat, eu şi soţia mea (orfanii pictorului ieşean Petru Aruştei) aşa că te rog, foarte mult.

Închei, iubite Domn şi Prieten cu regretul că nu te voi mai vedea la faţă în sinistra funcţie pe care o deţii din motivul că eşti păzit (după cum m-a informat soţia mea) de acelaşi securist care o păzea pe tovarăşa Suzana Gîdea... S-ar putea să-l văd şi să retrăiesc un coşmar... Cugetă, iubite Domn, la erotismul pervers dintre om şi mască (persona) şi încearcă să vezi dacă rolul nu te-a batjocorit deja, cumva...

Eu te-aş sfătui să-ţi dai demisia din funcţia asta sinistră şi să redevii cel de odinioară, Andrei Pleşu, copilul de geniu al eseisticii româneşti, unic în literatura română de la Emil Cioran şi pînă azi.

Cu dragoste,
Al Domniei Tale
Cezar Ivănescu
Preşedinte interimar
al Societăţii Scriitorilor Români

joi, 28 mai 2009

C. Ivănescu: „Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (D. Deşliu, M. Dinescu)“. Scrisoare deschisa adresată Preşedintelui CPUN, I. Iliescu


Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion lliescu


Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...

Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins... De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai : 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

CEZAR IVĂNESCU
Preşedintele interimar
al Societăţii Scriitorilor Români

Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion Iliescu, reprodusă după ziarul Baricada, ediţia din 27.III.1990

miercuri, 27 mai 2009

C. Ivănescu într-un interviu acordat ziaristului norvegian J.A. Nielsen şi publicat în Ny Tid, 2.II.1990 denunţa revenirea în forţă a staliniştilor


„Un poet şi un artist român trebuie să fie pregătit să îşi ducă crucea şi să primească toate loviturile aşa cum îi vin. Au fost prea mulţi trădători printre noi şi prea mulţi indivizi care s-au compromis. În plus poetul trebuie să înveţe să îşi iubească propriul popor. Astăzi cel mai important lucru nu este să imiţi ultimul strigăt de la Paris sau New York, ci să te pătrunzi de toate suferinţele la care a fost expus poporul nostru în ultimii cincizeci-şaizezci de ani. /... / Noi românii suntem preponderent creştini ortodocşi şi este evident că putem găsi multă inspiraţie şi forţă în moştenirea noastră religioasă. /... / Cei mai mulţi dintre cei care după Revoluţia din decembrie s-au erijat în apărătorii culturii şi democraţiei, erau înainte cei mai răi opozanţi ai libertăţii şi democraţiei. Cu excepţia ziarului România liberă şi a altor câteva jurnale, mass-media – precum şi viaţa spirituală – este din nou, mai mult sau mai puţin în ghearele reprezentanţilor vechiului regim. Noi, care gândim altceva şi care în toţi anii am fost opozanţi înverşunaţi ai comunismului, am fost din nou condamnaţi la tăcere. De aceea am recurs la greva foamei (poetul Cezar Ivănescu a fost primul grevist al foamei din democraţie şi primul ziarist şi nemembru de partid dat afară din presă, de la revista Luceafărul, prin desfacerea în mod abuziv de către Mircea Dinescu a contractului de muncă – n.n.). Eu protestez, printre altele, împotriva faptului că nu s-a schimbat nimic la Uniunea Scriitorilor. În numele tuturor artiştilor şi scriitorilor cinstiţi din ţară, am trimis imediat după Anul Nou o scrisoare de protest. Printre altele arătam că unul dintre cei mai răi oportunişti din perioada Ceauşescu – Mircea Dinescu – apare acum ca un comisar autonumit. El a fost rapid desemnat preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Cu numai câteva luni în urmă se lăudase public că este membru al Societăţii: «– Am puterea să trimit la închisoare pe oricine!» l-am auzit noi spunând de multe ori. Astăzi – în aşa-numita Românie «liberă» – tipul acesta nu face altceva decât să se răzbune pe foştii săi duşmani, adică pe cei care înainte de 21 decembrie 1990 se găseau în opoziţie faţă de regimul Ceauşescu. /.../ În vechea scriitură mistică rusească Filocalia se face trimitere la o cu totul altă viziune pozitivă, religioasă şi umană, decât cea pe care o găsim în comunism, fascism şi capitalism. În Biblie, în Filocalia – şi în toată arta mare – suntem confruntaţi cu Afecţiunea. Aici învăţăm în plus să respectăm natura. Legile vieţii. Cred că noi trebuie să ne îndreptăm spre aceste surse, înainte de a începe să clădim o societate echilibrată. “

Komentar
, Kultur, În ghearele staliniştilor (fragmente), Ny Tid, 2 februarie 1990, Oslo, Norvegia, traducere din limba norvegiană de Teodor Eugen Atanasiu


Cezar Ivănescu este unul dintre acele puţine spirite lucide care au denunţat încă din primele zile care au urmat Revoluţiei/loviturii de Stat din decembrie 1989 faptul că în România puterea a fost preluată de foştii stalinişti şi comunişti.

Documentul alăturat reprezintă reproducerea unui interviu acordat de Cezar Ivănescu ziaristului norvegian Jan Andrew Nielsen, apărut pe 2 februarie 1990 în publicaţia Ny Tid (Timp nou), Oslo.

Poetul Cezar Ivănescu relata despre lupta dusă împotriva sistemului comunist, despre opera sa poetică profund anticomunistă şi antisistem, despre cenzură şi rolul artistului în societate, denunţa ororile petrecute în perioada comunistă, drama poporului român şi atrăgea atenţia asupra faptului că în România puterea a fost preluată de reprezentanţii vechiului regim comunist care recurg în continuare la oprimarea celor care li se opun.

duminică, 24 mai 2009

Cezar Ivănescu, un interviu publicat în revista Dissident din Norvegia (1993)

































































Notă

În anul 1993, într-un amplu interviu publicat în revista norvegiană Dissident (nr. 2/93, pp. 135-142) Cezar Ivănescu denunţa agresiunea la care a fost supus în timpul mineriadei, pe 14 iunie 1990, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, teatrocraţia, faptul că puterea a fost preluată de foştii membri de partid etc. Interviul a fost luat de scriitorul Claus Stephani. Ca urmare a transmiterii unei versiuni a textului în limba germană şi la Bayerischer Rudfunk (în 1992), Claus Stephani a fost atacat verbal de o „persoană“ pomenită în interviu (v. textul cărţii poştale de mai sus). Care este rostul acestei postări? Acela de a vă arăta căile oculte ale exercitării presiunilor!

sâmbătă, 23 mai 2009

Dublul sau diavolul meschin



Tînărului Goethe la Strasbourg, îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi: Ce-i cu numele acesta de Goethe? Să vie de la Gott (Dumnezeu), sau poate de la Kot (noroi)?

Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit, spre a nota pentru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău; căci numele acesta ţi-a devenit, cu timpul, însăşi fiinţa ta şi că deci tot ceea ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. După numele lor sînt chemate şi există, într-un fel, toate lucrurile.”...

Totdeauna m-a tulburat acest pasaj din Noica, filosoful nostru care se îndrepta tot mai mult în ultima vreme spre abilitarea unui model tradiţional de gîndire (tradiţional în sensul definit de René Guénon) poate pentru aceea că sugerează, peste voinţa autorului, o miraculoasă reînviere a cărnii la o imprevizibilă parusie înscrisă ca o speranţă în cel mai adînc secret al celulei noastre, – şi asta numai printr-o blîndă „chemare” a numelui, poate pentru că sugerează principiul dual ontologic întemeietor al lumii şi al făptuirii, yin şi yang, anima şi animus, sinea şi sinele (cum spune Noica), dubla postulare interioară a fiinţei umane atît timp cît stă sub Lege, schizoidia primordială inexplicabilă (în afara budhismului care îndrăzneşte să înalţe avatarul uman la condiţia de cosmo-crator, regenerator al universului şi al zeilor) şi de asemenea, şi nu în ultimul rînd, dublul principiu moral care ne dinamizează existenţa: „îndrăcitul” de Herder ştia bine, puţin mai bine decît filosoful nostru, că tînărul Goethe nu se închina doar „prinţului luminii” ci şi captivantului „prinţ al tenebrelor” şi că, pînă ne dăm duhul cu ultima suflare, nu ştim de partea cui am fost.

„Numele” care a devenit „fiinţa ta”, „conştiinţa noastră mai bună” pentru noi, românii, este Eminescu, fiindcă, aşa cum scriam exact acum douăzeci de ani într-un articol publicat în „Luceafărul”, „Memento mori”, nu am avut vreun sfînt sau gînditor pe măsura sa...

De aceea am avut şi avem o susceptibilitate poate exagerată şi am simţit ca pe o blasfemie orice încercare de ştirbire a unicităţii aceluia „pe care şi un Budha ar fi gelos”...

Această susceptibilitate a noastră e probabil ancilară faţă de o traumă originară pe care vom încerca s-o descriem.

Eram student la filologie, în Iaşi, prin anii '60... Atmosfera literară a acelor timpuri poate fi vag sugerată dacă vom aminti că un tînăr actor ratat care compunea poezii era prezentat delegaţiilor de scriitori străini drept „naş Eminescu” în cadrul Uniunii Scriitorilor („şi tînărul nici n-a roşit măcar”, comenta un ilustru prozator român în epocă), iar numitul Mihai Beniuc creiona cu frăgezime sonetul „Piedestal”: „Tîrziu ţi-am trecut pragul, genialitate!”, — ăsta era primul vers... Pe amîndouă aceste podoabe le învăţam pe de rost şi ne făceam în noi „ura stivă”... Ei bine, într-o zi, colegii mei mai tineri cu un an de la filologie mi-au spus întîlnindu-mă în faţa secretariatului numitei facultăţi că posedă un coleg Eminescu... Am zăbovit rezemat de un calorifer în faţa uşii secretariatului de unde urma să apară persoana cu pricina... înconjurat de chicotelile ..bobocilor” eram în aşteptare în acea stare vidă de suspendare a gîndirii. Stare pur yoginică dacă te gîndeşti, cînd aştepţi iluminarea sau poţi fi pălmuit în voie şi scuipat fără nici o primejdie.(Paralizia asta a noastră e totdeauna speculată de mitocani la maximum!)... Insul a ieşit pe uşă, s-a îndreptat spre noi, au urmat prezentările... Era voinic, bine legat, cu un cap mare, cu o frunte proeminentă, cu un început de calviţie şi cu un şold mare de vădană... Mi-a strîns mîna fragilă în menghinea mînii lui mari de gospodar, m-a privit fix în ochi cu un rînjet triumfător (rînjet pe care l-am mai văzut pe faţa unuia, M.D., după moartea lui Marin Preda) şi a rostit: Eminescu...
După ce absolvise liceul la fără frecvenţă, individul, secretar la un sfat popular dintr-o comună uitată de Dumnezeu, se hotărîse să-şi schimbe numele din Noroi, să spunem, în Eminescu şi venise, flăcău tomnatec, la Facultatea de filologie din Iaşi... Aceasta era povestea ipochimenului al cărui rînjet prezumţios şi profanator m-a obsedat o viaţă şi m-a adus uneori pînă la marginea demenţei... Cu amintirea acestui rîs diabolic în minte am citit rîndurile unui amărit vlahuţolatru care îl reducea pe Eminescu la „Somnoroase păsărele” şi ne promitea în scris prin 1977 „să lupte pe faţă ca să devină cel mai mare poet român”, (asta admiţind că faţa lui era chiar faţă) şi cu aceeaşi crispare am „lecturat” inepţiile din această paranteză.

(„Plîngerile acestea poetice că Eminescu nu poate fi atins, că toţi poeţii stau sub Eminescu şi aşa mai departe sînt ale unor puncte de vedere istorico-literare pe care îmi îngădui, ca poet, nu să le contest, dar să le pun la un subsol care trebuie regîndit. Toate punctele de vedere critice se schimbă cu vremea şi ca atare nu trebuie să absolutizăm aceste puncte fixe. Eminescu a reprezentat sufletul românesc de pînă la el, în perspectiva veacului său, secolul XIX, unul dintre cele mai slabe în dimensiunea spirituală pe care a cunoscut-o umanitatea în ultimii 200 de ani. În ce sens? Este un avînt extraordinar al pozitivismului, o încredere oarbă în ştiinţă care, după Hiroshima, nu mai stă în picioare. După Hiroshima noi nu mai putem avea încrederea aceasta oarbă în ştiinţă şi ca atare viziunea asupra lumii pe care a propus-o chiar Eminescu este pe un temei spiritual discutabil la un moment în care tradiţiile extraordinare ale spiritualităţii Logosului întrupat în istorie european sînt abandonate în parte şi se face recurs la spiritualităţi orientale depăşite de spiritualitatea Logosului întrupat în istorie. Deci nu cred în aşa ceva.”, Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, p. 51) gîndindu-ne, vorba lui Eminescu, „trebuie omul să înveţe întîi carte şi apoi să calce a popă”.

Sigur că poţi avea porniri ludice, spontane, sigur că-ţi poate veni cheful să-ţi baţi uneori joc de numele Mirumului mai ales cînd bidineaua şi nu de-a lungul ţi-i dansul naţional...

Cînd scriam cu ani în urmă că toţi scriitorii români (inclusiv subsemnatul) se află la mii de ani lumină de Eminescu, nu făceam altceva decît să-mi exprim exasperarea că unii mai cred că sîntem altceva decît un stins şi limitat murmur din Marele Text Eminescian... Numai adăugaţi lui avem fiinţă, fără de el sîntem nimic...

Unii, din prea deasa rostire a acestei mantra, Eminescu, cu gura neclătită după îmbucatul colacilor, au ajuns să o pronunţe strîmb („încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii...”) şi ceea ce e uimitor e că „nifiliştii” şi cei care nu ţin de nici o „biserică” l-au divinizat iar oamenii aşezaţi (adesea pe trupuri greoaie şi pe suflete aşijderea) ca şi „bunii creştini” l-au blasfemiat...

Cezar Ivănescu, Dublul sau diavolul meschin, Luceafărul, 24 iunie 1989, Bucureşti

marți, 28 aprilie 2009

Cezar Ivanescu, Curs de poezie, Symposion, fragment, Casa Pogor, Iasi, 1993


Înregistrare video document. 1993, Iaşi, Casa Pogor.

duminică, 22 martie 2009

Cezar Ivănescu în dialog cu Cătălin Ţârlea, literatură şi asasinate, „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ (1997). „M-au ameninţat şi cu moartea!“

Cezar Ivănescu în dialog cu Cătălin Ţârlea,
Cu cărţile pe faţă, 7 ianuarie 1997.

Cezar Ivănescu, Rosarium, recital în Catedrală (Bistriţa, 2000)


Cezar Ivănescu, Rosarium, recital în Catedrală (Bistriţa, 2000).
In memoriam Maria Ivănescu, Cezar Ivănescu.

marți, 17 martie 2009

Cezar Ivănescu: pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu



Cezar Ivănescu,
1968, vara

Am debutat editorial în vara anului 1968 cu o plachetă de versuri, Rod, la Editura pentru literatură.
Placheta avea 59 de pagini iar eu 59 de kilograme, ca şi acum, şi locuiam, împreună cu soţia mea, Maria,
într-o cămăruţa pe care ne-o închiriase o bună prietena din Bârlad... Eram profesor de limba română în satul Pogoneşti iar soţia mea profesoară de franceză la un liceu din Bârlad... Era pe la începutul lunii august, România era ţară socialistă, guvernată de un partid unic, PCR, al cărui secretar general era tovarăşul Nicolae Ceauşescu...

Şi atunci, ca şi acum, nu eram membru de partid, eram un simplu cetăţean român, dascăl de limba română la Pogoneşti...

Debutasem editorial, scosesem capul din placenta anonimatului şi, cu capul în nori, puteam visa la orice privindu-mi maldărele de manuscrise îngrămădite pe podea, mai pe la colţurile camerei, mai pe lângă pereţi, să nu le călcam în picioare... Puteam visa şi visam cum îmi voi tipări cărţile de poeme, cum mi se
vor juca piesele de teatru, cum voi începe eu însumi să-mi cânt poemele împreună cu o trupă de muzicieni...

Pentru acei care nu-şi mai amintesc sau pentru acei care nu au trăit din experienţă directă anii şaizeci, trebuie să precizez că socialismul biruitor nu biruise la acea vreme decât clasa muncitoare din agricultură, ţărănimea, ea, era făcută praf şi pulbere dar numai prin părţile esenţiale, de la deal pân-la câmpie, pentru că la munte trăiau „dacii căţărăţi pe munţi“... În rest, românii de pe la oraşe o duceau bine, erau cu toţii în „câmpul muncii“, câştigau puţin da bine, viaţa era ieftină... Românii aveau o clasă de mijloc posesoare, nu ca acum de avioane, ci de televizoare...

Istoria, ea însăşi, doamna paralitică pe care o cunoaşteţi, se reînzdrăvenise de prin primăvară, fusese „primăvara de la Praga“... Trăiam cu toţii „clipa suspendată“, putea fi totul minunat...

Aveam 27 de ani şi toată viaţa înainte...
Şi a venit şi ziua fatală... La câteva case de noi locuia fostul meu coleg de facultate, poetul Cristian Simionescu... Socrii săi, părinţii fetei, posedau şi radio şi televizor, lucru mare pe acea vreme... Cristian Simionescu mi-a bătut într-o zi la fereastră cu mâna tremurătoare şi m-a chemat la el... Mă gândeam că e ceva legat de proaspătul meu debut editorial, mă strigau de fiecare dată când se transmitea la radio vreo cronică literară... Numai că în ziua cu pricina m-a introdus în micul templu al românului din acea vreme, camera cu televizorul...

Abia-mi aprinsesem emoţionat ţigara şi uitându-mă pe ecranul televizorului am înţeles pe loc totul: tancuri sovietice la Praga... Trupele tratatului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia...

Pentru unii acea zi fatală înseamnă 21 de ani de amânare, pentru alţii, ca mine, 31 de ani... căci îi adaug şi pe aceşti zece ani de la Revoluţie încoace, prelungire sinistră a celorlalţi 21...

În toamna lui 1968, pentru placheta de poeme, Rod, am primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, ediţia I-a, Iaşi, 1968...

Şi tot aşa, pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu, Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“ al Academiei Române în 1984, Marele Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, Botoşani, anul 2000...

Cine, pentru acestea, n-ar da viaţa lui toată?

Cezar Ivănescu, 1968, vara, Contemporanul, anul XI, nr. 5, serie nouă (486), 3 februarie 2000

duminică, 15 martie 2009

Cezar Ivănescu, Aş vrea să mor cântând Eminescu, recital, MLR, 15 iunie 2005. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu

In memoriam, Petru Creţia, Alexandru Condeescu, Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu, Aş vrea să mor cântând Eminescu, recital, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 15 iunie 2005. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu.

miercuri, 21 ianuarie 2009

Pentru Cezar Ivănescu

Măsura unei drame, apel


Născut pe 6 august, de Schimbarea la Faţă, sub semnul christic al suferinţei, al cărei însemn l-a purtat încă de la naştere (când surorile medicale i-au scăpat pe mână nitrat de argint, provocându-i astfel puternice arsuri), Cezar Ivănescu avea să trăiască întreaga viaţă urmărit de aceste două simboluri: al agresiunii celorlalţi asupra sa şi al strigatului său de durere. Mort în condiţii imposibil de descris, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, va fi înmormântat, în mod inexplicabil, desculţ. Între aceste două date implacabile „poetul-frate geamăn cu Eminescu” va scrie o poezie profundă, cutremurătoare prin continua invocare a sacrului, în linia marilor poeţi mistici din lirica universală.

Cezar Ivănescu se situează, în literatura română, ca modalitate de raportare la sacru, ca genialitate şi ca iubire de ţară lângă Mihai Eminescu. Amândoi au trăit cu o intensitate mistuitoare dragostea pentru această ţără şi amândoi au murit ucişi fiind pentru iubirea lor de România.

De la moartea lui Cezar Ivănescu, pe care o consider o lichidare, am încercat să scot la lumină o fărâmă din sufletul poetului şi din drama sa. M-am izbit neîncetat de opacitatea unui sistem pe care îmi este din ce în ce mai greu să îl calific, de reaua-credinţă a unor persoane, de informaţiile false despre scriitorul Cezar Ivănescu pe care unii ziarişti încă le propagă, de evidenţa că România nu este un stat de drept, de faptul că începând cu cei care au provocat moral această moarte, Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, şi continuând cu membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, nimeni, dar absolut nimeni nu a dorit şi nu doreşte ca adevărul să fie indicat şi cei care se fac vinovaţi de această moarte să fie, dacă nu pedepsiţi, cum ar fi normal, atunci măcar nominalizaţi în mod public.

Cezar Ivănescu însuşi a scris până la moartea sa scrisori deschise adresate atât preşedintelui României Traian Băsescu, cât şi preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România ambasador Nicolae Manolescu. Nu a primit niciun răspuns. Pentru mine este evident şi tragic faptul că în România statul de drept funcţionează doar la nivel teoretic şi că în mod practic Statul Român, prin reprezentanţii săi, a devenit un element al opresiunii şi al propagării nedreptăţii îndreptate asupra unor cetăţeni consideraţi a fi, vii sau morţi, indezirabili.

A trecut aproape un an de la moartea sa şi încă nu ne-a parvenit raportul detaliat al necropsiei acesta fiind suspendat într-o formularistică de tip birocratic la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ din Bucureşti. Am trimis – prin e-mail şi prin poştă – cereri prin care solicitam informaţii despre acest raport şi despre modul în care familia ar putea avea acces mai repede la el. Am făcut public faptul ca suntem decişi să mergem până la a cere exhumarea, pentru că avem indicii să credem că această moarte nu a fost una normală. Am lăsat toate datele de contact, adresă, număr de telefon, adresă de e-mail. Nu a răspuns nimeni. În aceste condiţii, consider că ancheta care este încă în curs de desfăşurare la Bacău este în cel mai bun caz una de tip amatoristic făcută în numele unui aparent joc democratic. Nu este normal ca o instituţie care anchetează un caz de suspiciune de crimă să aştepte vreme de aproape un an de zile un raport detaliat al unei necropsii. Aceasta nu poate fi numită anchetă.


Am făcut publice fragmente din înregistrările pe care Cezar Ivănescu le-a efectuat în cursul lunii februarie în condiţii dramatice şi cunoscând faptul că viaţa îi era în pericol. Înregistrările au fost accesate în mediul electronic de câteva mii de persoane care au auzit ca şi mine cum Cezar Ivănescu făcea declaraţii zguduitoare. Nu a reacţionat nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile statului să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări?

Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, realitatea că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o catrastrofă îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C... că sunt incompatibil“ sau atunci când se maimuţăresc ca omul de Neanderthal blasfemiind poporul român sau cântând la praz şi cucuruz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare evidentă a legii poate şi este firesc să fie tolerată.

Ţin să mai semnalez că există, aşa cum ştim cu toţii, o lege a presei care specifică faptul că orice cetăţean român a cărui imagine a avut de suferit ca urmare a unei informaţii false, eronate sau denaturate relatate prin presă are dreptul, dacă solicită, la o replică. Ei bine, uitaţi încă o nemaipomenită binefacere a democraţiei care, în realitate, este aproape imposibil de obţinut. Am trimis redacţiei ziarului Evenimentul Zilei, electronic, o cerere şi o notificare, în temeiul dreptului la replică, art. 79 din Legea 3/1974 (la art. „Testamentul lui Ticu: deconspiraţi-i pe securişti!“, semnat de Mihai Minca, Vlad Odobescu, 6 dec. 2008, deoarece conţinea numele lui Cezar Ivănescu într-o asociere falsă şi denigratoare. De asemenea îi anunţam încă o dată şi pe acea cale că Cezar Ivănescu nu a primit niciodată niciun act de la CNSAS care să îl inculpe în vreun fel, cu atât mai puţin vreo notificare sau vreun aşa-zis verdict de colaborare.). Nimeni din redacţia ziarului Ev.Z. nu a catadicsit să trimită un răspuns fie el şi convenţional. Sigur că nu voi renunţa atât de uşor la un drept elementar, dar vă întreb este normal ca un lucru care ţine o conduită firească
şi decentă să fie obţinut atât de greu?
(mai greu chiar şi decât în perioada comunistă)

Voi explica şi de ce nu am demarat încă o acţiune de strângere de semnături şi nici acea scrisoare deschisă pe care mulţi prieteni ai scriitorului Cezar Ivănescu au dorit cu ceva timp în urmă să o trimită autorităţilor şi societăţii civile (o formă a circulat totuşi şi a şi fost preluată şi de unele reviste literare, din păcate neproducând nici o consecinţă la nivel instituţional). Am crezut că mai există şi instituţii care funcţionează în virtutea funcţiei pentru care au fost create şi nu numai sub presiunea societăţii civile şi am sperat că într-o societate normală o cerere semnată de un om este pusă pe acelaşi plan cu una semnată de câteva zeci sau sute de oameni.

Multe persoane din România au devenit victime ale funcţionării defectuoase a sistemului sanitar, unii au murit (cum a murit şi Cezar Ivănescu, suspect şi cu zile), mulţi alţii au fost mutilaţi devenind infirmi pe viaţă. De pe urma tuturor acestora au rămas familii îndurerate, obligate la a se transforma într-un fel de eterni petiţionari în căutarea unei minime dreptăţi. Aşa se face că o dramă personală se extinde şi devine o drama colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Fac pe această cale şi un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi, pacienţi şi medici. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs. şi că aceasta este cel mai de preţ bun al său.

Închei mulţumind celor care m-au susţinut şi celor care nu au făcut-o, prin atitudinea celor din urmă gestul primilor a primit o şi mai mare valoare spirituală.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Cezar Ivănescu, fragmente audio din înregistrările făcute în februarie 2008 (despre perioada 1968-1974)

! nu mai am nici glas să spun
colo-n valea Baaad
face-te-ai lumină scrum
colo-n valea Baaad
Soare face-te-ai cuptor
colo-n valea Baaad
mântuit încetişor
colo-n valea Baaad
fără grabă, cum trăim,
colo-n valea Baaad
să arzi cruci de ţintirim

Cezar Ivănescu,
Luminaţi lumini cereşti


Cezăr Ivănescu, februarie 2008
(extrase din presă, documente din perioada 1968-1975, fragment audio din februarie 2008)

1968
Rod, volum de debut.
Editura pentru literatura, 60 p.
Coperta şi portretul: Dana Constantinescu
















1968

Clopotul, 13 octombrie, duminică
Cezar Ivănescu, Marele laureat
al Festivalului de poezie
Mihai Eminescu, ediţia întâi


















1969-1971
Cezar Ivănescu este redactor al revistei Argeş.
În anul 1971 îşi prezintă demisia în semn de protest la „tezele din iulie“, până în luna decembrie a anului 1974 va fi şomer.

















1972
Hârtia oficială prin care Cezar Ivănescu este înştiinţat că a fost acceptat ca membru titular al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi implicit al Uniunii Scriitorilor din România
















1972
Gh. Tomozei. Caracterizarea pe care i-o face scriitorului Cezar Ivănescu după ce acesta părăsise redacţia revistei Argeş prin demisie (septembrie1971)
















1973
Manuscris cenzurat având semnătura lui Nicolae Manolescu
(Nu, N. Manolescu, 21.IX.1973), Cezar Ivănescu, Amintiri din pădurea vieneză, România literară (prima pagină)





















1974
Contractul de muncă încheiat în decembrie 1974 între Uniunea Scriitorilor din România şi Cezar Ivănescu. Scriitorul va fi, începând cu aceasta dată şi până în anul 1984, redactor cu jumătate de normă al acestei revistei. Din anul 1984 şi până la desfacerea abuzivă a contractului de muncă de către preşedintele interimar al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu va fi redactor plin al revistei Luceafărul.






















1975
Cezar Ivănescu pe scenă














luni, 22 decembrie 2008

Mircea Cărtărescu: „trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“

P.S.


În nr. 11-12, 1979, revista clujeană „Echinox“ a publicat o anchetă literară, „Dreptul la timp“, la care au participat D. Chioaru, M. Ghica, E. Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Raţiu, Eugen Suciu, Mircea Cărtărescu.

Mărturiseam că la acea vreme ne-au ajuns la ureche protestele vehemente ale unor colegi de redacţie (Dorin Tudoran, printre alţii), dar nereuşind să ne procurăm revista atunci, am citit abia de curînd ancheta cu pricina. Oferim cititorilor extrase, in extenso, din intervenţia numitului Mircea Cărtărescu:

„După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era necesară şi firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din anii '70. Prin 1977 un grup de poeţi bucureşteni au fondat Cenaclul de luni, (subl.n.) condus de profesorul şi criticul literar N. Manolescu. Acest cenaclu trebuie să fie considerat nucleul de cristalizare al unei prodigioase mişcări poetice. [...] Lucru afirmat deja, în presa literară de critici de prestigiu ca N. Manolescu, M. Iorgulescu, L. Ulici, existenţa unei generaţii tinere, a intrat în conştiinţa literară şi a publicului de poezie, mai des a celui tînăr. [...] În mod normal, această generaţie, după părerea mea prima adevărată generaţie, în sensul de şcoală poetică, din poezia română, ar trebui să domine sfîrşitul de secol, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din '60 au dominat poezia de pînă azi. [...] Cred că se pot rezuma argumentele estetice ale acestei generaţii: fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe „efecte speciale“, în care se trec în revistă cît mai multe «istorii»: geologice, biologice, fizice, istorice, literare, etc. ..., în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă, cît mai multă substanţă şi cît mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert, desen animat, etc. [...] Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă o poezie mare, o poezie totală... Se preferă de aceea poemul lung, elocvent prin acumulare!... Nu poţi fi orb la realitatea «din mase plastice», idei libertine, «benzinării», etc. ... Nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite; frazarea lirică are ritmul limbii vorbite; trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă. De altfel, dacă stilul va prinde, probabil că se va scrie multă impostură, bătîndu-se monedă pe el. [...] Datoria poetului e să provoace uimire; vorbesc de cel foarte bun, şi nu de cel stîngaci; cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală.“

Fiecare după puteri, unii îi trimit pe poeţi în crematorii, alţii doar în lagăre de muncă forţată, alţii la balamuc, alţii la ţesală... Pînă la instaurarea dictaturii Mircea Cărtărescu, să observăm în ordine, stilul agramat şi tautologic („istorii“ istorice), calificarea de vacuum poetic a deceniului opt al acestui veac, deceniu în care au publicat cărţi originale Al. Philippide, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Teohar Mihadaş, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Constantin Abăluţă, Marius Robescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Grete Tartler, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Paul Emanuel, Şerban Foarţă, Aurel Bădescu, Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Daniel Turcea, Florica Mitroi, Dorin Tudoran, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Florin Şandru, Vasile Petre Fati, Adi Cusin, Valeriu Armeanu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Petre Got, şi desigur, enumerarea poate deveni fastidioasă, de la Geo Bogza şi Mihai Beniuc, pînă la Ion Brad şi Ion Horea, de la Horia Zilieru [v. şi cronica semnată de N. Manolescu – n.m.] şi Nina Cassian, pînă la Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur... vacuum poetic; să ne bucurăm că „profesorul şi criticul literar N. Manolescu“ e ubicvuu, conduce şi Cenaclul de luni, afirmă şi în presă, să-i dorim acestei prime, adevărate generaţii din poezia română, generaţie de „mutanţi“ după părerea noastră, să domine nu numai sfîrşitul de secol, ci tot mileniul care vine, să ne declarăm ignoranţa în privinţa poetului Nichita (Nichita Macedonski, Nichita Stănescu, Nichita Danilov?), să ne amuzăm că membrii acestei generaţii ştiu să scoată „efecte speciale“, „scăpări lirice“ cum se exprimă un colaborator în trecere pe la revista noastră, să băgăm de seamă că spiritul e lipsit de substanţă, ceva ca un fel de „ţircuş“, şi că de asemenea nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite, domnule; cît priveşte îndemnul din inimă de a fi murdari şi violenţi ca secolul, îl las pe colegul nostru Ov. S. Crohmălniceanu, deşi a trecut mult timp de la tipărirea instigaţiei, să dea replica publică necesară, de care Domnia-Sa ştim că e capabil.

Am mai adăuga, cu toată modestia, că M.C. îşi face iluzii în privinţa vitelor, e adevărat mulţi înşi săraci cu duhul merg la ţesală, da nici vita nu suportă tot prostu'. Ar mai fi de spus cîte ceva şi despre „orginalitatea“ ideilor lui M.C., i-am putea indica tînărului nostru confrate (de acum gata, e confrate!) articole de mult apărute prin presa noastră literară, unele semnate chiar de subscrisul, teoretizînd ceva mai coerent despre „poemul lung“, de la „Memento mori“ şi „Psalmistul“ la „Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte“, dar ce rost ar avea cînd „profesorul“ l-a învăţat că a publica o carte cu titlul „Portretul unui necunoscut“ (Nathalie Sarraute) înseamnă a fi „original“, cum şi „Dimineaţa poeţilor“ după „Dimineaţa magicienilor“ e „original, original“, Corneliu Ştefaneche, Corneliu Leu, „originali“... Mă rog, M.C. nu e André Bréton, asta se vede... şi de altfel nici nu ne interesează prea mult faptul că M.C. se exprimă ca o babă de acum jumătate de veac molfăind toate vechiturile avangardei... Ne interesează însă intenţiile obscure ale „directorului“ publicaţiei clujene, Ion Pop, „profesor şi critic literar“, care a publicat un text făcînd tabula rasa dintr-un magnofic deceniu de poezie românească şi în acelaşi timp ne-a refuzat cînd i-am propus un text critic cu accente pamfletare referitor la un important poet contemporan, dar ne-a refuzat c-o decizie cazonă care ne-a înmărmurit... Deci, cînd e la o adică...!

Enfin (pardon, „în sfîrşit, în fine“, aşa se zice, v. Mircea Cărtărescu, „Faruri, vitrine, fotografii“, Cartea Românească, 1980, pag. 13, r. 9), în sfîrşit, în fine Cărtărescu vient! Dar mai înainte de Cărtărescu vient! pentru toţi muritorii de rînd, deci înainte de a întra cartea în librării Manolescu écrit (v. „R.L.“, nr. 1, 1981) şi, precum ne-a obişnuit cînd vrea să comunice un adevărat eveniment literar (ca în cazul unor cronici literare despre cărţile unor prestigioase personalităţi poetice, Nichita Stănescu, Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu), acordă aproape o pagină de revistă analizei entuziaste a cărţii „Faruri, vitrine, fotografii“ semnată de debutantul Mircea Cărtărescu. În principiu, sîntem alături de criticul literar Nicolae Manolescu, apar astăzi cărţi extraordinare de poezie ale unor debutanţi umilind perseverenţa unor carierişti, (Nicolae Prelipceanu putînd servi oricînd de exemplu; îl cităm cu plăcere din spirit de consecvenţă) şi critica are datoria să facă evident acest lucru: Nicolae Manolescu s-a comportat exemplar din acest punct de vedere de vedere de-a lungul anilor. Iată ce scria în 1968, într-un editorial al revistei „Luceafărul“: „Poezia este marea
noastră certitudine. Anul 1968 este, în poezie, un an al debuturilor ieşite din comun. Cînd prozatorii vor debuta cu romane de valoarea versurilor lui Cezar Ivănescu din Rod, voi fi de acord că nu e vorba doar de un «an al romanului, ci de o revoluţie»“ („Luc.“ nr. 51, 21 dec. 1968)... Am citit cronica, citatele date de N.M. nu ni s-au părut concludente, am aşteptat să apară cartea în librării, am cumpărat-o, am citit-o cu mare plăcere, m-am convins a nu ştiu cîta oară de reua-credinţă a criticului N.M. (e oare îngăduit să lauzi un poem lung, stupid, verbios, cel mai nerealizat, la nivel expresiv, din toată cartea, cum face N.M., numai pentru că poemul „Căderea“ „se dedică lui Nicolae Manolescu“?) şi mă pregăteam să scriu despre „Faruri, vitrine, fotografii“, căci noi, spre deosebire de N.M., iubim poezia şi mai puţin poeţii sau poetele, persoanele particulare adică, şi nu avem cretinia să bagatelizăm un poet numai pentru că face parte dintr-un cenaclu sau dintr-o anume grupare literară; mă pregăteam să scriu (aşa cum o voi face de altfel şi în cazul altor poeţi de la „Cenaclul de luni“ cum scrie N.M. mereu, ceva în genul „made în USA“, poeţi ca Domniţa Petri, spre un exemplu, căreia N.M. i-a reţinut mai mult chipul şi mai puţin poezia, sau de asemenea în cazul unor poeţi „care nu vor călca în viaţa lor pe la Cenaclul de luni“) cînd iacătă ce text publică revista „Săptămîna“ la rubrica „Săptămîna pe scurt“: „Răsfoind cartea lui Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Buc., 1969, Editura pentru literatură universală, ce credeţi că aflăm la pagina 194? Nişte versuri, atribuite şi lăudate de N. Manolescu ca aparţinînd lui Mircea Cărtărescu. Cităm „minunatele“ versuri: „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“ [...] Oare criticul N.M. laudă versuri plagiate? Sau a „uitat“ că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sînt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi!? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reciclare acestui apărător acerb al „originalităţii“! (vezi „România literară“ din 5 ianuarie 1981 şi volumul „debutantului“: „Faruri, vitrine, fotografii“). Şi cînd te gîndeşti că acelaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuseseră cartea cu pricina pentru Premiile U.T.C.!“ („Săptămîna“, nr. 531, vineri 6 februarie 1981).

Acum, ştiu că am talentul de-a mă pune rău cu toată lumea, aş voi totuşi să-i contrazic pe redactorii „Săptămînii“ într-o singură chestiune, şi anume, „varianta“ „sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi“ nu stă în picioare, Nicolae Manolescu citeşte tot, absolut tot, şi Solomon Marcus şi Constantin Noica, şi chiar Titu Maiorescu, chit că nu pricepe nimic, cum a şi declarat făţiş că nu are instrucţie matematică şi filosofică, citeşte tot şi în întregime (toată cartea!), cum aşa de fin i-a reamintit de curînd colegul său Eugen Simion într-un articol publicat în „România literară“.

Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curînd, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu... Fără ezitare criticul N.M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste „versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N.M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de curînd, într-un articol publicat în „R.l.“?

Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe „Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine [...] nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer...), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl.n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă... cineva...) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „manieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului... Printre altele, fie zis, s-ar prinde M.C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau română veche)“ în faţa unei comisiuni formată din cîţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele...? Lăsînd gluma şi încruntîndu-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, sîntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tînărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa „Faruri, vitrine, fotografii“ folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi „profesorul“... Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa „Contradicţia lui Titu Maiorescu“. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gîndit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală... După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul...


Un membru paradisiac
prerafaelit al generaţiei pierdute
C.I.

duminică, 7 decembrie 2008

„45 DE ANI DE DICTATURĂ ŞI 7 DE TEROARE“

Motto:
eu ar Calea Sângelui
din zori până-n noapte

4 Cezar Ivănescu, Către discipoli (5), Symposion

13-15 iunie 1990.
Şoc, Sânge şi Moarte

„Nu cred, însă, că poliţia noastră a manifestat exces de energie. Suntem încă departe de eficienţa pe care o manifestă poliţia din alte ţări în situaţii similare.“
4 Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară, joi 5 iulie 1990
-----
„Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlalţi lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.“
4 Ion Iliescu, 15 iunie 1990, preluare de pe www.civicmedia.ro
-----
„noi românii suntem în EXIL nu în DIASPORĂ cum încearcă propaganda incomunicabilă din ţară să ne facă să credem,
punând minţile inocenţilor pe bigudiurile falsificarii limbajului“
4 George Astaloş, fragment dintr-o scrisoare către Cezar Ivănescu, Paris, 14 iulie 1995
-----
„Peste 1300 de oameni au fost arestaţi abuziv din case, de pe stradă, fără mandat, de către persoane civile substituite forţelor legale de ordine, şi ţinute în cele mai inumane condiţii, în lagărele de la Măgurele şi Băneasa.

Crematoriul „Cenuşa“ a funcţionat toată noaptea de 13 spre 14 iunie. La Cimitirul Străuleşti II, au fost înhumaţi 128 de morţi, unii având pe cruce inscripţia „neidentificat-iunie ‘90“, conform surselor din România Liberă.

Peste 1300 de arestaţi, 746 de răniţi. Oficial, au existat 7 morţi. Neoficial, deocamdată, 188 de morţi din zilele 13-15 iunie 1990.

Ion Iliescu a mulţumit unor români pentru că au omorât, torturat, bătut, jefuit şi retinut ilegal alţi români, cu aportul direct al organelor de stat. Ion Iliescu şi administratia FSN au însângerat România, au umilit-o, i-au întunecat viitorul, i-au ucis speranţa şi i-au întemniţat libertatea.“
4 preluare de pe www.civicmedia.ro


„Acesta va fi Omul“


„Sâmbătă 30 iunie [1990 – n.n.], domnul Ion Iliescu, Preşedintele României, l-a primit pe Nicolae Manolescu, directorul «României literare», căruia i-a acordat un interviu“

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor [! – n.n.], – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

4 Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară (număr ilustrat cu opere de artă din mitologii antice), joi 5 iulie 1990

Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA

„Virgil Măgureanu aminteşte şi de momentul critic în care Militaru a fost dat jos de la conducerea MApN de cadrele tinere ale Armatei, care, într-o acţiune aproape sinucigaşă, au prezentat date din dosarele Corbii. Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) ca şi pe profesioniştii USLA, dezvăluie Măgureanu.“

4 „Am cunoscut încă din anii '70 numele celui care urma să-l înlocuiască pe Nicolae Ceauşescu“, Ziua on-line, 19 noiembrie 2008


45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare

În căutarea ţapilor ispăşitori

Vineri seara, 10 ianuarie, poetul Mihail I. Vlad din Târgovişte mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma...
Încă o dovadă, pentru mine, că şi pe lumea asta există un Dumnezeu!... Trebuie strânşi criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge şi la acela... Ultima dată stătea la Cotroceni.

[...]

Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viaţa, cu atât mai puţin îmi place să mi-o scrie alţii, şi de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliştii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca şi eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în Bucureşti...

În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă, Clara Aruştei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor... Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuţie cu un ofiţer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreţ de bronz pe figură... Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla“: mi-a dat asigurări că şi transmisia fotbalistică se va relua...
M-am calmat, numai, pe la Piaţa Romană, mi-au ajuns la ureche nişte vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linşaje, vendete desfăşurate, cu martori, pe străzi...

A doua zi probabil nu aş fi ieşit din casă, dacă nu venea să mă ia Miron Manega (Dumitru Manea) [...]...

Părăsisem Uniunea Scriitorilor obligat, deoarece fusesem în martie dat afară, ilegal, de la revista Luceafărul de securistul Mircea Dinescu şi banda lui, încercasem cu un alt escroc, Victor Eduard Gugui, fost cenaclist de-al meu, să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români, am realizat că va fi un eşec (toţi erau traşi de sforicele, ăsta, Gugui, uite-aşa, întâmplător, se combinase c-o „jurnalistă“ americancă venită să şeadă în România, în preajma Revoluţiei ca pe ghizdul fântânii!), şi, simţind că fug de-un hoţ şi dau de doi, cu un restrâns grup operativ mi-am schimbat sediul S.S.R.-ului, din clădirea unde funcţiona Baricada lui Gugui, într-un apartament de pe Bulevardul Magheru, oferit „generos“ de un alt dubios personaj, D.C. Calmuschi, prieten al unuia din „oamenii mei“, Gheorghe Şerban...

Acest „generos“ D.C. Calmuschi e actualmente, cu nevastă-sa, în Elveţia, „plantat“ pentru a doua oară, prima oară părăsise România înainte de 1989, deşi se afla în poziţia avantajoasă de director la „Ciclop“, Service-ul de pe Magheru...

În drum spre noul „sediu“ de pe Magheru, mergând pe jos pe Bulevardul Dacia, Miron Manega mi-a anunţat venirea minerilor în Bucureşti şi de asemenea mi-a spus că „vand
alismul legionar“ de care vorbea omul cu „limbă comunistă“ începuse cu adevărat... fără obiect... Piaţa Universităţii era evacuată... am tras o fugă până acolo... Banda lui Miron Cozma era furioasă, cred, în primul rând pentru că nimeni nu-i opunea nici o rezistenţă; au apărut apoi tovarăşii securişti cu cămăşi albe şi cravate, au început să-i organizeze pe mineri, au venit trotuarele pline de femei grăsane, deformate de trudă şi ură care aplaudau, toţi chelnerii Bucureştiului şi fiesta a început să se anime... Până să apuc să-i bag în casă pe cei care mă însoţeau, am mai avut timpul să văd de departe, pe Magheru, cum îl umflau pe Ernest Maftei nişte inşi într-o limuzină neagră, „Mercedes“ vechi, cred, limuzină care a bântuit Bucureştiul toată ziua, cu un ins şezând pe locul mortului, în faţă, lângă şofer şi ţinând mâna dreaptă scoasă pe fereastră şi fluturând o bâtă... A apărut de vreo două ori şi în după-amiaza zilei, la Spitalul de Urgenţă, depunând câte un bărbat aproape omorât în bătaie şi plecând cu aceeaşi fluturare sinistră de bâtă...

Mi-am dat seama că e imprudent să mai rămânem în stradă, mai ales că începuseră să apară şi camioane pline cu „mineri“ fluturând bâte... Am urcat în apartamentul d-lui Calmuschi, şi cum se întâmpla să fie ziua unuia dintre băieţi (a lui Gheorghe Şerban), sărbătoritul a deschis o sticlă de şampanie, ne-am aşezat la masa mare din salon şi le-am interzis tuturor să mai iasă în balcon, de unde se vedeau lucruri îngrozitoare: văzusem eu însumi un bătrân de vreo 80 de ani smuls de pe trotuar şi aruncat într-o limuzină, doi studenţi loviţi cu o bardă de mineri, şi alte asemenea... Colac peste pupăză, a apărut Adrian Dafir (Vasile Negru), pe care-l făcusem la repezeală Vice-Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, [...], în locul lui Gugui: Adrian Dafir era galben ca turta de ceară, venea direct din Piaţa Universităţii şi asistase la un omor, minerii îl loviseră în ceafă pe un student cu bâtele şi studentul se prăbuşise mort la picioarele Vice-Preşedintelui meu care abia mai bâiguia... Ceva îmi spunea că lucrurile nu se îndreaptă spre un final fericit şi aş putea defini acest ceva prin acumularea de persoane cuprinse de nervozitate diabolică... Chiar şi după sosirea lui Adrian Dafir, am avut situaţia sub control; deşi am mai ieşit sporadic pe balcon să privim în stradă, nu am atras atenţia nimănui... Dar am simţit că pierd controlul situaţiei la apariţia unuia, Niţă, român întors în ţară din R.F. Germania, liberal de-al lui Cîmpeanu şi care mai luase o bătaie şi pe la Suceava... Omul, „refeghist“ liber, cu mâinile pline de ghiuluri şi cu nevastă nemţoaică, se revolta mereu, făcea naveta de la masă la balcon, până ne-a scos pe toţi pe balcon: eram numai bărbaţi, cu excepţia Alexandrei, soţia lui Gheroghe Şerban... fragilă ca un bibelou...

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime

Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic... De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc... Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală... pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar... Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam... pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam... Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş...

Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre...
Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament...

Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uş
ile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze... nu s-a putut... Am realizat cu puţin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieşise să-şi parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea şi nu se mai întorsese... Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii...

[...]

Am leşinat de câteva ori

Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră... Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia... Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât... Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea...

„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“

Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele... Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri... M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre...], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament... şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“ Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat... La Spitalul de Urgenţă, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu şi l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea şi ea văzându-mă că şi eu zâmbesc de codiţa de samurai ce-mi apăruse în creştetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgenţă, în stare critică, cu febră şi având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbaţi mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie şi-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am nişte coaste rupte...

Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare, 1997


...Am zăcut bolnav aproape doi ani

„...iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam... [...]

...«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani...

Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau... [...]

Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz... Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996