vineri, 7 noiembrie 2008

Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (2)

Domniei-Sale Domnului
Traian Băsescu,
Preşedintele României,
Şef al Ordinului
„Steaua României“

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (Nr. 2994 din 4.02.2008), textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi.

Domnului Preşedinte Trian Băsescu

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

„Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmitã tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în aceastã afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cât şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic. Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului CNSAS este Dinescu Mircea, soldaş fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheoghiu“ (şcoala de cadre a Partidului Comunist Român), fost membru al Partidului Comunist Român şi secretar UTC al PCR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televizune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22 şi 8.02.2008, ora 22) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS.
Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor.
Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Orice persoană alfabetizată şi onestă, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“, nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi închizându-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.
Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care părea a fi posedat de diavol.
Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.
Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie [...].
Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.
Indivizi iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi dumneavoastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea.
Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (Domnul Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi doamna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile de ştiri, publicaţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu

-----------------

Explicaţie

Din această scrisoare au mai fost publicate cateva scurte fragmente după moartea lui Cezar Ivănescu. Considerăm că măcar acum, la peste şase luni de la moartea Poetului, instituţiile abilitate şi obligate din punct de vedere legal, dar şi cele care ar putea aduce unele clarificări fie şi numai dintr-o perspectivă morală (USR, de exemplu) ar trebui să ne ofere anumite explicaţii. Din necesitatea de a clarifica circumstanţele stranii în care şi-a pierdut viaţa Cezar Ivănescu vom reda, în timp şi cu orice risc, toate documentele rămase, cele scrise şi cele rostite. Din păcate, chiar şi aceste mărturii cutremurătoare, nu pot transpune decât într-o măsură infimă drama trăită şi asumată până la moarte de un mare Poet. Celor care au comis un păcat iremisibil [„pentru că a batjocori Sufletul unui Om nu se poate plăti nici cu întreaga lume“], celor care tind mereu să inverseze Valorile, prin sfidarea Adevărului şi prin trufie diabolică, le amintesc că: „nici a lui Dumnezeu şi nici a noastră / Dreptatea-n Lume singură lucrează“.

-----------------

Declaraţii, extrase din presă, explicaţii.
Coordonatele unei drame

„Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti... După disoluţia acestei lumi a plutocraţiei şi a mafiocraţiei, veni-va, poate, şi Noua Era a noocraţiei... Până atunci însă artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu, ce mai contează că or să te omoare...“ (Cezar Ivănescu, interviu, 1996)

„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

4interviul revistei, Ion Bogdan Lefter : „Un anumit concept complex de autor în care cred“, 4, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html


„Exista şi cazul celebru al lui Alexandru Paleologu care, în 1990, a recunoscut că a fost informator al Securităţii...
Era cazul al doilea, al celor care erau recrutaţi, semnau un angajament, dădeau sau nu informaţii ori dădeau informaţii mai mult sau mai puţin utile. Pentru că foarte mulţi s-au făcut că dau informaţii. Cea mai bună dovadă este Mihai Ursachi, al cărui angajament a fost descoperit şi care rămânea pătat în eternitate, ca să spun asa, de acest gest, dacă Mihai Pelin nu descoperea documentul prin care ofiţerul care-l recrutase pe Ursachi propunea să se renunţe la serviciile lui pentru că îl păcăleşte. Îi bea solda la cârciuma promiţându-i că-i vinde un mare spion, pe care nu i l-a vândut niciodată. Aici apar semnele de întrebare cu privire la angajamente.

„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze. Dat fiind însă că a apărut antologia aceea din ’68, care a fost interzisă cu scandalul de rigoare, şi-au dat seama că sunt un element ostil şi intratabil şi au renunţat să mă mai recruteze. Acuma, ia gândiţi-vă puţin că nu aparea Antologia: ce se întâmpla? Mă trezeam cu ei la poartă, trăgând de mine să mă recruteze. Aici era intenţia lor, era socoteala lor. Or, eu în această treabă n-aveam nici un amestec. Dovada că nici n-am ştiut, până acum câţiva ani, când a apărut volumul cu pricina, despre incidentul respectiv. Buzura şi-a vazut dosarul. A scris o carte despre acest dosar. A identificat în el un număr de turnători. A cerut CNSAS-ului identificarea altora şi n-a primit nici un răspuns. În plus, dacă e vorba de un alt dosar, de care Buzura nu ştie, atunci întrebarea revine: CNSAS-ul era obligat prin lege să-l cheme pe Augustin Buzura să-i arate înscrisurile compromităţoare, dacă există, şi-abia după aceea să le facă publice. Or, asta nu s-a întâmplat.

Daca n-aţi fi fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, ceea ce vă obligă să apăraţi breasla, aţi fi avut aceeaşi atitudine?
Da, aveam exact aceeaşi atitudine, numai că poate avea o greutate mai mică decât are acum, pentru că, trebuie să recunosc, eu nu-i apăr pe Buzura, în mod special, sau pe Uricaru, sau pe alţii ca persoane, colegi sau scriitori. Apar un principiu, o idee, pentru că mi se pare că se procedează incorect cu ei. Să nu uit un lucru: este extrem de ciudată campania din ultima vreme contra scriitorilor. Breasla noastră a dat cei mai mulţi disidenţi. Uniunea Scriitorilor a fost una dintre cele mai democratice instituţii din comunism, rezistând, uneori eroic, presiunilor sistemului. A avut singura organizaţie de partid desfiinţată pentru nesupunere. Ca acum, iată, să fie atacată pentru că în rândurile ei ar fi existat turnători. Au existat, ca peste tot. Şi e bine să-i cunoaştem. Dar de ce devine USR o ţintă predilectă? De ce ii falsificăm imaginea? Revin. Dacă cineva-mi va scoate angajamentul lui Buzura, atunci o să spun: „Da, am greşit, îmi pare rău, nu trebuia să-l apar“. Până nu văd asta, nu cred. Cred că-ţi dai seama că înainte de orice m-am asigurat că n-a semnat niciodată nimic. Că nu m-apucam să vorbesc aşa, de prost. M-am asigurat că nu a semnat niciodată nici un angajament şi nici o turnătorie.

Cum aţi putut să faceţi asta?
Mi-a spus el. Şi cuvântul lui Buzura, când vorbeşte cu mine, într-o situaţie de genul acesta, este sfânt.


„Intervenţie telefonică a domnului Eugen Uricaru în care sugerează că în spatele atacului declanşat împotriva domniei-sale în anul 2005 se afla domnul Nicolae Manolescu.“ [Aşteptăm, în virtutea nobilelor sentimente la care fac cu multă înverşunare trimitere atât domnul Nicolae Manolescu, cât şi domnul Eugen Uricaru, clarificări, atât în cazul atacului cumplit la care a fost expus cu o nonşalanţă inexplicabilă Cezar Ivănescu, cât şi în ceea ce priveşte declaraţiile cel puţin bulversante ale domnului Eugen Uricaru. – n.n.]
4 conversaţie Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, înregistrare audio, 2005

„Înaintea alegerilor de la Uniunea Scriitorilor, lumea literară românească a fost cuprinsă de mari febre. Normal: perioada de incertitudini, de competiţie, de «campanie electorală“. La un moment dat, unul dintre candidaţi, Cezar Ivănescu, s-a dezlănţuit asupra lui Nichita Danilov, care ceruse ca dosarele de Securitate ale conducerii filialei Iaşi a Uniunii să fie făcute publice. Deşi nu se număra printre cei vizaţi, C. Ivănescu a luat foc şi l-a tratat pe N. Danilov de «minoritar», prost cunoscător al limbii române şi poet lipsit de valoare ş.a.m.d. (cf. Averea, 18 iunie 2005).
N. Danilov a răspuns şi a anunţat că-l va acţiona pe C. Ivănescu în judecată pentru calomnie şi xenofobie. Alte opinii nu s-au facut auzite. Probabil pentru că ar fi putut trece drept intervenţii în cursa pentru presedinţia Uniunii Scriitorilor. În ce mă priveste, intervin acum, după alegeri, pentru a afirma doua lucruri: că un poet complet lipsit de valoare, nul, autor al unei «bolboroseli» informe, de neinţeles de ce laudate de-a lungul deceniilor trecute, este Cezar Ivănescu însuşi; în timp ce Nichita Danilov e unul dintre cei mai valoroşi poeti români ai perioadei. Conform pasajelor de mai jos, pe care le extrag din postfaţa mea la noua ediţie a operei lui Danilov, «Ferapont. Antologie de poezie 1980-2004» (Paralela 45, Piteşti-Bucureşti).“

„«Arhivele Securităţii otrăvesc România», titrează cotidianul francez Liberation în ediţia sa de ieri, detaliind cazurile Mona Muscă şi Alin Teodorescu. În timp ce societatea românească îşi canalizează atenţia asupra persoanelor care au semnat un acord cu fosta poliţie politică mai mult sau mai puţin forţate de situaţie, «numele adevăraţilor călăi ai Securităţii rămân încă necunoscute», notează publicaţia, potrivit Mediafax. «Riscăm să nu mai facem deosebirea între victime şi torţionari, între colaboratorul ocazional şi turnătorul remunerat pentru asta», declară fostul ministru al Afacerilor Externe, Andrei Pleşu, pentru Liberation.

Cotidianul din Hexagon îl citează pe Nicolae Manolescu, care, într-un interviu publicat de revista francofona Regard, îşi exprimă regretul că procedurile actuale nu incriminează sistemul pe care l-a reprezentat Securitatea, ci îi vizează doar pe cei care au colaborat cu acesta. «În timp ce Mona Muscă e arătată cu degetul, un personaj ca Ilie Merce, fost ofiţer al Securităţii, care controla întreg domeniul cultural, îşi exercită fără nici o problemă funcţia de deputat. Lucrurile ar fi trebuit clarificate imediat după 1989, nu 16 ani mai târziu», spune Manolescu, citat de Liberation.

„[...] nu atât dezvăluirea simplilor informatori din rândul scriitorilor ar fi un act de justiţie, cât demascarea ofiţerilor de Securitate care i-au ademenit. Spre sfârşit, câteva voci indignate au amendat radicalismul lui Stelian Tănase. Bineînţeles, numai după ce s-a constatat ca acesta nu mai era în sală. Poeta Ioana Diaconescu l-a demascat ca lipsit de solidaritate cu breasla scriitoricească, impresionată neplăcut de faptul că «tocmai un scriitor» îşi nedreptăteşte colegii prin afirmatiile sale, după expresia Ioanei Diaconescu, «casante şi inexacte». Nicolae Manolescu a consolat-o cu o glumă: „A zis cineva că Tanase e scriitor?“... Un final de discuţie care ne dă unele indicii despre seriozitatea cu care se poate «dezbate» la USR o temă deloc comodă şi deloc lipsită de însemnătate. Alte comentarii ar fi de prisos. Prefer să mai transcriu doar întrebarea mucalită rostită în şoaptă de cineva care asistase cu zâmbet sceptic la dezbatere: «Nu simţiti că în camera asta vine de undeva miros de mucegai?»... în Sala Oglinzilor mirosea într-adevăr a mucegai. La propriu!“

„Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“
4 Eram nişte copii răi, interviu inedit cu Gheorghe Crăciun, realizat la 13 octombrie 2006, Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007

„Criticul literar Nicolae Manolescu şi-a citit ieri la CNSAS dosarul de Securitate, lectură după care a rămas cu impresia că a fost urmărit «ca la carte» în mai multe perioade, între 1969 şi 1989. Manolescu a ţinut să spună, imediat după ce a ieşit din sală de lectură a CNSAS, însoţit de poetul Mircea Dinescu [! – n.n.], că dosarul său este unul de urmărit şi că la o lectură superficială nu a apucat să recunoască vreunul dintre apropiaţii săi ca turnător. «Nu am apucat să văd întregul dosar, ci doar am spicuit din el. Este mare, pentru că am fost urmărit din '69 pănă în '89», a spus Manolescu, adăugând că în anumite perioade din acest interval a avut microfoane în casă şi i-au fost ascultate telefoanele. Manolescu a mai spus că a cerut CNSAS o copie a dosarului, pentru a-l studia în amănunt, eventual a-i identifica pe cei care au dat Securităţii informaţii despre el.
4 sursa: Ziua, nr. 3915, vineri, 27 aprilie 2007 http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-04-27&id=219766

„Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai Iaşului a fost declarat colaborator al poliţiei politice. [...] Vestea a produs cu atât mai multă stupoare cu cât Andrei Corbea Hoişie era cunoscut ca un apropiat al grupului de intelectuali disidenţi din Iaşi. Este al doilea personaj din anturajul opozanţilor anticomunişti care primeşte acest verdict, după răsunătorul caz Sorin Antohi. Andrei Hoişie nu a putut fi contactat pentru a-şi spune opinia, însă e de aşteptat să depună o contestaţie. «Legal, el are dreptul să se apere şi să conteste verdictul. Abia după ce îi vom răspunde, voi putea să comentez acest caz. Până atunci, nu am voie» [v. reacţia domnului Dinescu în Cazul Ivănescu, inclusiv reacţia USR la moartea Poetului Cezar Ivănescu – n.n.], a declarat aseară pentru Ziarul de Iaşi Mircea Dinescu, membru în CNSAS. «Nu doresc să comentez», a spus şi Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului.“

„Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat în calitate de martor al apărării. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].
4 Adevărul, 30.01.2008

„Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat.“
4 Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008

„Poetul Mircea Dinescu, unul dintre membrii Colegiului CNSAS, a declarat, luni, pentru ROMPRES, că nu a votat în şedinţa în care scriitorul Cezar Ivănescu ar fi primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea. «Eu nu am votat în şedinţa aceea, pentru că mă aflam în Franţa», a spus Dinescu. Declaraţia demnitarului CNSAS vine ca reacţie a acuzaţiilor aduse de Cezar Ivănescu potrivit cărora Dinescu a «intoxicat» toată presa cu învinuiri la adresa sa, «fără o bază reală şi legală», întrucât scriitorul nu a fost chemat la CNSAS ca să-şi vadă dosarul şi nu a primit un verdict de colaborare. Referitor la faptul că Cezar Ivănescu susţine că nu a primit înştiinţarea oficială de la CNSAS privitoare la decizia de colaborare, Mircea Dinescu a declarat că nu intră în atribuţiile sale să-i înştiinţeze oficial pe cei care primesc decizii CNSAS. «Nu sunt eu de vină că nu a primit el adresa oficială din partea CNSAS. Nu e treaba mea asta» [! – n.n.], a spus Dinescu. /... / «El e director de editură şi riscă să-şi piardă postul, dacă a primit decizie de colaborare cu securitatea” [! – n.n.], a mai spus Dinescu. /.../ Conform unor surse din CNSAS [! – n.n.], Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu securitatea în şedinţa din 29 ianuarie a Colegiului CNSAS. Scriitorul declara, la acea dată, pentru ROMPRES, că de 12 ani face cereri repetate la CNSAS să i se arate dosarul politic şi, de fiecare dată, a fost refuzat. «Acum vin şi spun că am făcut poliţie politică. Este ultima nemernicie care se putea întâmpla: fostul membru PCR Mircea Dinescu spune că Ivănescu a făcut poliţie politică, pe când eu eram cel urmărit politic», a declarat Cezar Ivănescu.

„Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.n.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict.
4 Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008

„Radu Moraru: Mircea Dinescu e foarte vulcanic...
Cezar Ivănescu: Înainte de a fi vulcanic, e ilegal. Şi atrag atenţia că legea de funcţionare a CNSAS nu îi permitea unui fost PCR-ist, fost secretar de UTC al Uniunii Scriitorilor, absolvent al Academiei marxist staliniste Ştefan Gheorghiu si soldat fruntaş la Securitate, cum singur s-a numit, să facă parte din Colegiul CNSAS.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră puneţi sub semnul întrebării prezenţa. Eu emit o altă ipoteză. Având în vedere câte orgolii sunt în zona asta, pentru mine a părut şi o răfuială de asta...
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar o să-l coste în instanţă.
Radu Moraru: De ce nu credeţi că de fapt e şi o poveste de asta... că acum implozia CNSAS-ului e dorită de mulţi? Dumneavoastră acum puteţi fi o victimă că aţi arătat cu probe că nu aţi fost.
Cezar Ivănescu: Mie nu-mi place poziţia de victimă, şi nu vreau să mă consider o victimă, deşi în realitate am fost. Aici este o miză foarte mare.
Radu Moraru: Care e diversiunea?
Cezar Ivănescu: Eu v-am pus în faţă nişte lucruri. Un om cu o biografie nepătată ca a mea, pentru care depun mărturie mii de oameni din ţara asta şi nu numai, şi care ştiu ce am făcut eu pentru ei sau cum i-am ajutat... şi marginalizat o viaţă, şi care a plătit, cu lipsă de carieră, cu sărăcie... şi un domn care a făcut toate compromisurile posibile pe lumea asta. Politice... a făcut Academia Ştefan Gheorghiu, domne, că de acolo ieşeau şefii PCR. Eu am să vă spun un lucru foarte clar: acest domn Mircea Dinescu e chiar omul nou creat de societatea comunistă. El e întruchiparea omului nou. Îl avem în carne şi oase. “
4 fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie

„Cazimir Ionescu: Timp de 2 ani am cerut de sute de ori ca pe lângă probatoriu de la Direcţia de investigaţii să existe şi materialul scris cu semnătura directorului Direcţiei juridice. Nu l-am primit. Şi nu l-am primit în cazuri importante. Într-un caz important pe care din nefericire nu pot să-l spun pentru că nu ştiu dacă s-a terminat sau nu procesul, dar într-un caz foarte important lucrurile au mers până într-acolo, încât eu cerând şi anunţând că nu intru în colegiu dacă n-am documentul scris al Direcţiei juridice în care să mi se spună textual şi pe puncte care sunt documentele şi acuzaţiile de poliţie politică, directorul Direcţiei de investigaţii a preferat să-şi dea demisia. Între a pune documentul scris pe masă, datorie de serviciu şi…“
4 fragment din transcriptul emisiunii Vorbe grele, Ciutacu, Oprea, Ionescu, Antena 2, 6 februarie, 2008

„«Mă doare în cur!» Aceasta a fost reacţia pe care a avut-o Mircea Dinescu, atunci când a fost chestionat în privinţa incompatibilităţi între funcţia de membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), asimilată celei de secretar de stat, şi cea de membru al Consiliului Editorial al ziarului Cotidianul.“

„Lunile trecute, presa culturală ieşeană publica un lung şi incitant material al lui Sorin Antohi, legat de colaborare cu fosta Securitate. Mărturisesc că, în ce mă priveşte, dupa 18 ani de tranziţie, subiectul referitor la dosare mă lasă rece [! – n.n.].“

-------------
„Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.
Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet. [...]
Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.“ (Basarab Nicolescu, 21 iunie 2008, Paris)
-------------

„Victor Roncea, coordonator al campaniei Voci curate de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se afla şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.“

Extras din Statutul
Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.


Pe 29 ianuarie a început Calvarul,
pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“
4 Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008

„Istoria literaturii va nota nimicnicia unor aşa-zişi lideri care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos, să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau din Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştina şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii…
Dar după Înviere?
După adevărata ÎNVIERE?“
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , , , ,

duminică, 2 noiembrie 2008

CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI

Interviu
cu poetul Cezar Ivănescu

• Ion Beldeanu. Orice lector serios parcurgând cele două cărţi-confesiune dedicate lui Marin Preda şi lui Nicolae Labiş („Pentru Marin Preda“, Editura Timpul, Iaşi, 1996 şi „Timpul asasinilor“, Editura Libra, Bucureşti, 1997) se poate întreba, la o adică: de unde această aversiune a limbajului şi chiar această plăcere sau nevoie de dezgolire fără reticenţă a viermuielii de figuri literare gravitând în preajma celor doi mari şi regretaţi dispăruţi?
• Cezar Ivănescu. Am să vă răspund printr-un citat din Jonathan Swift, „Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaşte sigur după un semn, anume că toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.“ Ca un adevărat martor al adevărului, trebuie să spun, ca moldav ce sunt, că pământul Moldovei a dat, în această a doua jumătate de veac, în literatura română, cel puţin trei autori de geniu, Nicolae Labiş, Petru Aruştei şi Ioan Petru Culianu. Toţi trei au fost asasinaţi de „o conjuraţie a imbecililor“.
Nu e cutremurător şi tragic pentru o literatură să-şi vadă asasinaţi autorii de geniu şi în acelaşi timp să-i vadă prosperi pe toţi paraziţii care au gravitat în jurul acestor personalităţi geniale? Labiş, ca şi Petru Aruştei, nu a scris decât două cărţi de poeme, dar şi cărţile lui şi cărţile lui Petru Aruştei vor dăinui în veac, pe când, din sutele de cărţi ale impostorului Gh. Tomozei, literatura română nu va reţine nimic. Ioan Petru Culianu, autor de valoarea unui Vasile Pârvan, nu va putea fi suplinit vreodată în literatura română de toată puzderia de eseişti de la Al. Paleologu până la Mihai Zamfir… Sentimentul meu e că nu am fost suficient de vehement în cele două cărţi amintite care sunt dealtfel ediţii ad usum Delphini… Voi publica, într-o zi, pentru bibliofili şi nişte ediţii integrale, cu un tiraj restrâns, ale cărţilor, „Pentru Marin Preda“, „Timpul asasinilor“, „7 zile cu Cezar Ivănescu“, o carte de interviuri cu Viorel Ilişoi pe care o pregătesc pentru tipar, şi „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“, o carte-memorial pe care o am pe masa mea de brad.

• Ion Beldeanu. În „Timpul asasinilor“ mărturisiţi că aţi scris această carte, controversată încă înainte de apariţie, pentru a-l răzbuna pe Labiş, „acest Ahile neînfricat şi pur“, cum îl caracterizaţi. Nu credeţi că e un motiv prea pătimaş sau, altfel spus, un motiv extraliterar?
• Cezar Ivănescu. Nu e nicidecum un motiv extraliterar. Când te iniţiezi într-o mare artă, cum este poezia românească, te supui principiilor care călăuzesc această mare artă, renunţi la capriciile propriei personalităţi originale şi încerci, ca în arta tradiţională să te supui imperativelor categorice ale artei pe care o profesezi. În acest sens, un poet în viaţă are misiunea de a-i răzbuna pe toţi confraţii săi dispăruţi, de la Labiş, până la Petru Aruştei, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu… Fireşte, totul depinde de talentul tău personal, de ambitusul vocii tale… În ceea ce-l priveşte pe Labiş, el trebuia neapărat „răsbunat“, adică „a-l face din nou bun“, ca om şi ca poet, după ce acei care-i lipiseră eticheta de poet comunist, „Labiş, buzduganul generaţiei“ (E. Simion), după Revoluţie s-au grăbit să-l scoată din manualele şcolare… În cartea „Timpul asasinilor“, pe care o semnez împreună cu doamna Stela Covaci, am încercat amândoi să-l „răsbunăm“ pe Labiş şi să-l impunem ca primul autentic disident al poeziei româneşti postbelice…

• Ion Beldeanu. Ţinta principalelor atacuri ale Dvs. este Gh. Tomozei, pe care îl consideraţi în mare măsură vinovat de moartea lui Labiş. Nu cumva respectiva aversiune asupra fostului redactor şef al revistei „Argeş“ din Piteşti are o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă?
• Cezar Ivănescu. Pe Gh. Tomozei îl acuz în carte de o clară vinovăţie în privinţa lui morţii lui Ioan Popovici, secretar general de redacţia al revistei „Argeş“, şi de participare, ca secretar adjunct al U.T.M., alături de Niculae Stoian şi Al. Oprea, la încercarea de asasinat politic prin excluderea lui Labiş din U.T.M.
Vina cea mai mare o are Gh. Tomozei însă în manipularea datelor biografice şi a operei lui Labiş.
În nici un caz nu poate fi vorba de „o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă“ şi asta din următoarele motive… Deşi am mers la Piteşti în echipa redacţională a lui Gh. Tomozei ca „prieten al lui Nichita Stănescu“, cu timpul am devenit prietenul favorit al lui Gh. Tomozei, „pupilul“ său faţă de care se defula: am înţeles astfel că trăia un complex de inferioritate şi faţă de Labiş şi faţă de Nichita Stănescu, complex pe care şi-l rezolva fie prin amintitele defulări din care înţelegeam că se considera pe sine poet mai mare şi decât Labiş şi decât Nichita Stănescu, fie prin răbufnirile sadice în şedinţele de umilire ale lui Nichita Stănescu despre care pomenesc în carte. Erau perioade în care Gh. Tomozei îl anitipatiza profund pe Nihita Stănescu şi trebuia s-o fac pe intermediarul împăciuitor, aşa cum îi antipatiza pe mulţi alţii, iar cu unii (A.E. Baconsky) a reuşit să mă facă să mă cert definitiv. Mie personal, Gh. Tomozei îmi crease un regim privilegiat la revista „Argeş“ şi pot spune, mai degrabă, că eu l-am dezamăgit în amorul pe care mi-l purta „nemairăspunzându-i“ la acest amor cam în genul în care Hamlet n-a mai răspuns la amorul regelui Claudius, după ce i-a apărut duhul tatălui asasinat. Ca „un nebun autentic“, cum dealtfel mă califica Gh. Tomozei, am preferat să rămân şomer, urmărit de Securitate în Bucureşti, dar am plecat prin demisie de la revista „Argeş“ din Piteşti, în plină „revoluţie culturală“ când am realizat clar că „piosul“ Gh. Tomozei era unul dintre complicii la asasinarea lui Labiş…

• Ion Beldeanu. Mulţi dintre scriitorii puşi la zid de verbul Dvs, neîngăduitor se pot considera calomniaţi ori acuzaţi pe nedrept, ca, de pildă Al. Paleologu sau Şt.A.Doinaş, figuri respectabile şi cu blazoane publice neatingătoare azi. Nu vă e teamă că aceştia ar putea reacţiona.

• Cezar Ivănescu. Dl. Al. Paleologu e unul dintre puţinii care a recunoscut public (v. „Sfidarea memoriei“, Al. Paleologu, Stelian Tănase, Editura Du Style, 1996) că a fost informator al Securităţii, şi prin sinceritatea sa dezarmantă aproape ne forţează admiraţia dacă nu ne-ar obstacula-o cinismul fără măsură al aceluiaşi. Pe Şt. Aug. Doinaş nu-l amintesc în carte decât ca poet anost aşa cum îl consider. Doar în interviul publicat în revista „Timpul“ (numerele din ianuarie şi februarie din acest an) îl numesc informator al Securităţii dar nu pentru că, aşa cum au făcut toţi puşcăriaşii politici, a semnat înainte de ieşirea din puşcărie un angajament faţă de sinistra Instituţie, ci pentru că: a profitat copios şi ambiguu de calitatea sa de fost puşcăriaş politic cu angajament, a călătorit intens în Occident şi până în decembrie 1989, aşa cum alţi puşcăriaşi politici nu au putut s-o facă, iar după Revoluţie s-a dedat la nişte atacuri murdare la adresa lui Eminescu şi a lui Arghezi, figuri infinit mai respectabile ale literaturii române decât vor fi Al. Paleologu şi Şt. Aug. Doinaş în vecii vecilor. A denunţa o anume impostură (Şt. Aug. Doinaş) nu înseamnă a calomnia. În ceea ce-l priveşte pe strălucitorul şi spiritualul personaj care este conu’ Alecu Paleologu, mai intră în joc şi o anume doză de frustrare, căci pe domnia-sa chiar l-am iubit şi admirat, de aceea mi-a căzut greu să mi-l imaginez numărând solda de 300 de lei pe care i-o dădea Securitatea…

• Ion Beldeanu. De ce spuneţi la un moment dat în „Timpul asasinilor“ că „Petru Aruştei a fost norocul vieţii mele“? Vreţi să fiţi mai explicit?
• Cezar Ivănescu. Am început să scriu la 17 ani şi am debutat în „Luceafărul“ exact la 18 ani. Toţi prietenii apropiaţi, inclusiv foştii puşcăriaşi politici mi-l propuneau pe Labiş ca model de reuşită literară. În 1960, în Iaşi, când l-am cunoscut pe autodidactul genial Petru Aruştei, am avut revelaţia modelului exemplar al artistului care nu comite nici un compromis, nici în existenţă, nici prin operă. O mare personalitate se măsoară prin câtă singurătate poate suporta, spunea Nietzsche. Petru Aruştei suporta toată singurătatea… M-am străduit şi mă străduiesc şi acum să-i semăn lui Petru Aruştei, dar nu asta contează.
Important pentru mine a fost că Petru Aruştei mi-a revelat adevărata măsură a artistului de geniu, a profetului…

• Ion Beldeanu. După 1989 ierarhia valorilor în literatura română se pare a fi suferit serioase modificări. Totuşi, unii dintre cei aflaţi ieri în prim plan, pe considerente ştiute, au reuşit să-şi menţină poziţiile sau chiar să pozeze în victime ale epocii trecute. Care vi se pare cazul cel mai execrabil în acest sens?
• Cezar Ivănescu. Indubitabil, distinsa doamnă Ana Blandiana.
Citiţi-i antologia de poeme publicată în 1989 la Editura Minerva în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ şi aflaţi: 1. Acea antologie i-a fost publicată prin intervenţii „de sus“ (de la tov. Gogu Rădulescu, probabil) pentru a-i mai alina suferinţele de disidentă şi ca să i se facă loc în planul editorial a fost scos din acelaşi plan comunistul I.D. Bălan; 2. Descoperim din tabelul cronologic că doamna Ana Blandiana a călătorit în lumea liberă şi sub comunişti cel puţin la fel de mult cât călătoreşte astăzi; 3. Constatăm citindu-i antologia că este o poetă de mâna a doua şi că a abandonat poezia, sau poezia a abandonat-o pe Domnia-Sa de la Revoluţie încoace…

• Ion Beldeanu. Ce credeţi despre aşa-numiţii belicoşi ai generaţiei optzeci?
• Cezar Ivănescu. Aşa cum am mai afirmat-o public, generaţia optzecistă este o generaţie luxuriantă, compusă din personalităţi literare foarte puternice, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Matei Vişniec, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Mariana Marin, Dan David, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Aluigheorghe, Daniel Corbu, şi lista poate continua… Această generaţie a ajuns la deplina maturitate şi este obligată acum să-şi desemneze liderii şi capodoperele pentru că nimeni nu citeşe 40-50 de poeţi dintr-o generaţie… Din generaţia lui Labiş, mai este citit Labiş, din generaţia lui Nichita Stănescu, mai este citit Nichita Stănescu, fireşte, ambii autori fiind de găsit doar în biblioteci pentru că, în ultima vreme, niciunuia nu i s-a mai tipărit o antologie onorabilă şi deci sunt intruvabili în librării. Nedesemnându-şi liderii şi capodoperele, membrii generaţiei optzeciste riscă să devină un club închis fără o audienţă reală la marele public.

• Ion Beldeanu. Care considerţi că va fi în continuare destinul posterităţii lui Labiş (dacă e bine spus) după această extraordinară carte datorată Dvs. şi doamnei Stela Covaci?
• Cezar Ivănescu. După ce şi Editura Panteon din Piatra-Neamţ va tipări antologia de poezie cuprinzând doar 67 de poeme de Nicolae Labiş, antologie alcătuită de mine, sper ca Labiş să redevină un poet viu şi actual.
Apoi, sper ca demersul nostru, ca autori ai cărţii „Timpul asasinilor“, susţinut de editori, Daniela şi Ion Tomescu, patronii Editurii Libra, şi de dl. Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sper, spun ca demersul nostru către Ministerul Învăţământului pentru reintroducerea lui Labiş în manualele şcolare să fie încununat de succes, reparându-se astfel o flagrantă nedreptate. Clasicizarea lui Labiş, ca şi a oricărui alt autor, se finalizează prin introducerea în manualele şcolare.
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , , ,

joi, 23 octombrie 2008

KAGEMUSHA. SAPTE ZILE CU CEZAR IVANESCU

Viorel Ilişoi în dialog
cu Cezar Ivănescu
(inedit, ianuarie 1997)

Viorel Ilişoi: Aţi avut vreodată presimţirea morţii dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: În actuala existenţă?

Viorel Ilişoi: Da.
Cezar Ivănescu: Hm... greu de spus... E greu de spus şi nu ştiu dacă nu ne apropiem de un histrionism sau de o anumită impudoare să vorbesc eu despre asta. Dar spun asta şi ne oprim aici. Dacă poate o să mai facem altădată vreo carte, peste mai mulţi ani, poate atunci voi spune mai mult. Eu sînt sigur că voi şti cum voi muri. Atunci cînd trebuie să mi se anunţe, să mi se comunice, să mi se arate, ca să folosesc trei expresii diferite, de trei nivele, voi şti exact şi cum voi muri, şi ziua, şi ceasul morţii.

Viorel Ilişoi: Cine aţi vrea să nu moară înaintea dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Toţi cei pe care-i iubesc. Dar absolut toţi. Şi sînt destul de mulţi. Am început prin a-mi pierde cei mai iubiţi oameni de pe lumea asta de la o vîrstă foarte fragedă. Pe rînd cei de care mă ataşasem au murit... era aproape un fel de determinism care mă făcea să bănuiesc un fel de blestem, adică erau oameni de care mă apropiam cu frică pentru că aveam senzaţia că le aduc, că le apropii moartea prin apropierea mea. Sînt încă tînăr, nu bătrîn, în orice caz, am 55 de ani, dar, paradoxal, simt cu o mare acuitate versul eminescian: „...parc-am murit de mult”. Adică am senzaţia că am o vîrstă matusalemică, şi asta n-o simt de-acuma, o simt din tinereţe. Poemele din cartea mea de debut, din 1968, „Rod”, sînt scrise în 1963, deci cînd aveam 22 de ani, înainte de moartea mamei mele (cartea era ca un fel de încercare de apărare împotriva iminenţei morţii mamei mele, ştiam că mama mea va muri, avea ciroză) şi ele vorbesc de moartea mamei, dar erau scrise atunci, înainte ca mama să fi murit... printre ele am un poem „De profundis”...

Viorel Ilişoi: E chiar poemul care deschide cartea.
Cezar Ivănescu: Da, şi într-o strofă finală spun aşa: „! Acum, fiindcă am chiar 70 de ani/ cu cei lăsaţi de mama,/ îngăduiţi-mi deruta suportabilă/ şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !”. Adică simţeam că dispariţia unui om iubit te încarcă cu vîrsta lui, cu tot ce ţi-a arătat el, te încarcă enorm şi nu ştii mai poţi să te ridici de sub greutatea acestei încărcături şi dacă reuşeşti să mai pluteşti, să mai devii înger sau dacă te striveşte şi te îngroapă în pămînt, te striveşte cu totul.

Viorel Ilişoi: Poate să te şi-mbogăţească o experienţă de asta.
Cezar Ivănescu: Dar trebuie să ai grijă cît îţi asumi şi cu cît te încarci pentru că omul are o măsură umană şi trebuie păstrat totul într-un registru uman şi al măsurii umane, adică nu poţi să-l încarci pe un om la infinit, pentru că plesneşte, este şi el un organism foarte fin, are o anumită rezistenţă la ceea ce trăieşte.

Viorel Ilişoi: Putem suporta mult mai mult decît credem noi că putem sporta. Nu mai ştiu unde am citit asta...
Cezar Ivănescu: Am cunoscut oameni, cum să-i numesc... oameni-miracole cu adevărat care au putut suporta inimaginabil de mult. Am cunoscut o poetă din Bosnia-Herţegovina, de exemplu, Dara Seculic se numeşte, este cea mai mare poetă a acestei ţări... în '79 am cunoscut-o, la Sarajevo, la Zilele prieteniei româno-iugoslave, prezidate de Tito şi Ceauşescu. Avea 45 de ani cînd am cunoscut-o. Această femeie era unica supravieţuitoare a unui sat de muntenegreni masacraţi de nemţi. S-a tîrît de sub mormanul de cadavre, îţi dai seama... o fetiţă care s-a tîrît ca un şarpe de sub mormanul de cadavre şi a fost crescută de rudele ei din alte sate care au supravieţuit şi la rîndul ei a devenit pedagogă într-o şcoală de copii orfani din Sarajevo. Avea ea însăşi doi băieţi, căsătoriţi amîndoi, şi care aveau copii la rîndul lor.

Viorel Ilişoi: Nu prea e cunoscută la noi...
Cezar Ivănescu: Chiar nu e cunoscută deloc. A apărut într-o antologie, „Orfeu în Bosnia şi Herţegovina”, publicată pe la editura „Univers” pe vremuri [...]; [traducătoarea] mi-a adus antologia s-o stilizez eu, am lucrat pe ea dar n-am acceptat să semnez, că nu semnez niciodată dacă e o limbă necunoscută de mine. Am citit în traducere brută poemele acestei femei, erau extraordinare, de o forţă... cam de forţa lui Ungaretti din tinereţe, poeme scurte, penetrante, de un fior tragic extraordinar.

Viorel Ilişoi: Îi citiserăţi poemele cînd aţi cunoscut-o?
Cezar Ivănescu: Numai cele din antologie; şi cînd am plecat spre Iugoslavia chiar mi-am propus s-o cunosc. La Belgrad ne-au întrebat în ce republică vrem să mergem, că aşa era moda: ce republică vă interesează? Şi eu am spus că vreau să merg la Sarajevo să cunosc o poetă de-a lor, pe Dara Seculic.

Viorel Ilişoi: Ce ştiaţi despre ea atunci, în afară de poemele din antologia aceea?
Cezar Ivănescu: Nimic, nici dacă-i tînără sau bătrînă... mă interesa doar poezia ei […]. Cînd am cunoscut-o avea 45 de ani şi arăta ca „Maja Desnuda” a lui Goya, era ca o elevă de liceu, micuţă, frumoasă, cu un corp superb. […]... Vreau să spun că acest gen de oameni extraordinari, nobili şi puri, răscumpără pe undeva toată abjecţia acestui veac. Padre Pio, în Italia, Dara Seculic în Bosnia şi Herţegovina, un Nicu Steinhardt într-o puşcărie românească şi atîţia alţii, aceste cazuri de sfinţenie împotriva tuturor calculelor şi evidenţelor vieţii ăsteia murdare de secol XX, probabil că au salvat şi salvează în continuare oamenirea.

Viorel Ilişoi: A fost un război acolo, în Bosnia-Herţegovina. Ce mai ştiţi despre Dara Seculic?
Cezar Ivănescu: Of... sper să mai trăiască... O foarte mare poetă... N-am avut curaj după războiul ăsta să mă interesez de ea la nimeni, m-am gîndit aşa cu frică... m-am gîndit că poate aflu într-o zi ceva, un semn bun, mi-e frică să nu fi murit, că locuia chiar în Sarajevo... am să mă interesez într-o bună zi...

Viorel Ilişoi: Poezia dumneavoastră are un fior, o vibraţie thanatică tulburătoare. Este poezia, în cazul acesta, o artă de îmblînzire a morţii, de atenuare a unei spaime ancestrale în faţa morţii?
Cezar Ivănescu: Poezia nu atenuează, întăreşte. Artistul este o fiinţă puternică care trăieşte tot timpul în tensiune vitală cu aceste valori dramatice. Şi ca pe undeva să le facă inteligibile, să le facă controlabile, le transformă în poezie, în cuvînt, în expresie, în nişte mantre, dacă vrei, cu care să poată controla forţele universale. Cum să ne eliberăm de cea mai îngrozitoare stare de melancolie decît rostind o strofă din Eminescu? „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemîngîiet/ îndulcind cu dor de moarte...” O zici şi parcă te vindeci oleacă, nu?, poţi să mai trăieşti. Sînt valori absolute create în limbaj, valori mîntuitoare şi valori care ajută sufletul să supravieţuiască. Asta-i mare valoare a poeziei: să simţi nevoia să citeşti un poet într-un moment tulburător din existenţă, cînd nimic nu te mai poate ajuta, nici doctorul, nici prietenul, nici o fiinţă umană vie, dar te poate ajuta o carte de poezie şi te poate vindeca, te poate salva cu adevărat. Adică citeşti, ai revelaţia tragică a unui adevăr, dar adevărul acela te construieşte, te ţine în viaţă. Te face să poţi trăi mai departe. Asta-i valoarea mare a poeziei: pentru că maniază forţele universale prin acest limbaj magic, le controlează, şi controlează şi propriul tău suflet. Eu de cîte ori recitesc volumul princeps al lui Eminescu, în orice fază a vieţii mele, cînd îl iau să-l recitesc după un timp, am senzaţia că am descoperit un nou poet, Mihai Eminescu, pe care nu l-am citit niciodată în viaţa mea. Îl citesc cu acelaşi frison, cu senzaţia că deschid o carte azi luată din librărie. Descifrezi un text şi cînd îl realizezi te cutremuri. Era o modă franţuzească: cel mai frumos vers francez, cel mai frumos vers al lui cutare, sau cea mai frumoasă strofă... dacă ar fi să aleg eu cele mai frumoase trei versuri care s-au scris în limba română, aş alege aceste trei versuri din sonetul eminescian cunoscut: „Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adînc mi-o linişteşte,/ Ca răsărirea stelei în tăcere”. Este ceva... cum să-ţi spun... de dincolo de lume. Asta este şi asta face marea poezie.

Viorel Ilişoi: Ce vini mai purtaţi, în afară de aceea, mărturisită în „Pentru Marin Preda”, de a nu fi fost alături de Preda în ultimele şase luni de viaţă şi în special în ultima zi?
Cezar Ivănescu: În raport cu Preda?

Viorel Ilişoi: Nu în raport cu el. În afară de vina asta, ce vini mai purtaţi?
Cezar Ivănescu: Multe... Port vina de a nu fi fost lîngă mama mea cînd a murit am simţit-o mereu ca pe o mare remuşcare , port vina de a fi întîrziat cu o săptămînă s-o salvez pe bunica Zoe de la Curteni, că i-am promis că vin s-o iau c-o maşină s-o duc la spital...

Viorel Ilişoi: Aţi fi putut s-o salvaţi?
Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă chiar o salvam, dar îmi salvam sufletul meu. Am întîrziat cu o săptămînă: a fost iarna aia grea din '84, cumplită, şi i-am scris că vin peste o săptămînă şi-am venit peste două. Cînd peste două săptămîni am ajuns cu frate-meu în gară la Bîrlad, ne-a anunţat soră-mea că bunica murise deja. [...] La creştini cel mai mare păcat este să-l blasfemiezi pe Dumnezeu. La indieni cel mai mare păcat este neatenţia. Neatenţia te poate face să greşeşti ritualul, să zicem, şi tot efortul tău de comunicare cu divinitatea s-a dus dracului; greşeşti un cuvînt în rostirea mantrelor, s-a terminat totul, faci un dezastru. Neatenţia te poate face să-ţi uiţi destinul sau destinaţia ta pe pămînt. Este o povestire în cărţile despre Buddha cu un zeu, Indra, care e trimis cu o treabă pe pămînt de zeitatea supremă şi el se bagă într-o peşteră cu un derbedeu şi se-apucă de jucat zaruri, că la indieni era pasiunea asta a zarurilor. Uită de tot, înţelegi? E ruină în Univers, se întîmplă o nenorocire, ăla e prins de jocul de zaruri şi uită de toate cele. Neatenţia e gravă şi spiritual la indieni pentru că ei spun aşa: un păcat care este trecut prin conştiinţă nu mai este păcat, el a fost deci conştientizat, este aneantizat, este distrus în esenţa lui de păcat. [...]

Viorel Ilişoi: Percepeţi aceste ne-prezenţe ca regret sau chiar ca o vină care ar trebui pedepsită?
Cezar Ivănescu: Nu ca o vină, nu. Ca o stare de absenţă care mă persecută. Nu poţi să pedepseşti omul pentru că n-a fost acolo. Pedeapsa este imanentă. Uităm şi apoi vin cu o forţă de bumerang asupra noastră amintiri năucitoare. La acel moment nu le-am conştientizat ca o vină. Şi-abia atunci conştientizezi, treci prin filtrul conştiinţei şi-ţi dai seama că de fapt păcătuim şi sîntem mai vinovaţi decît credem pe lumea asta.

Viorel Ilişoi: Acum voi cita în întregime un poem de-al dumneavoastră, „Turn”: „! cînd m-a născut, mama/ pe-o masă, întinsă,/ cumplit suferea,/ mama mea cea bună/ pe-o masă;/ dar pe cealaltă/ mama mea Moartea/ goală, lungită, surîdea/ atît de frumoasă/ mama mea Moartea/ surîdea/ căci copilul ei mă năşteam fără ca ea să sufere !” V-aţi născut prin cezariană, venirea dumneavoastră pe lume a fost forţată... Nu v-aţi sesizat în poezie o nostalgie discretă pentru raiul amniotic matern din care aţi fost smuls cu brutalitate şi încredinţat direct morţii?
Cezar Ivănescu: După ce mi-a citit volumul de debut, „Rod”, Nichita Stănescu, în cîteva fraze fundamentale pe care nu le-a scris niciodată dar pe care eu le-am ţinut minte, mi-a specificat exact ceea ce mă deosebeşte de toţi ceilalţi poeţi români de la începutul şi pînă la sfîrşitul timpurilor: mi-a spus că sînt singurul care păstrez în nări mirosul amniotic. Simţea el asta în poezia mea, că la mine toată poezia are o adiere intrauterină, cum mirosea în pîntecele mamei. Toată zbaterea aceasta a mea vine din această amintire foarte persistentă, amintire pe care apoi mi-a descoperit-o şi un psihanalist citind cartea mea despre Marin Preda. A spus că acest domn, Cezar Ivănescu, are un fel de manie de a-şi actualiza şi păstra vii în memorie toate traumele primite în existenţă. Bineînţeles că eu am ironizat treaba, dar pe undeva acest psihanalist intuia indirect o tehnică pe care mi-a impus-o ritualul traumatomant. Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat.

Viorel Ilişoi: Spuneţi că aţi găsit în doină arhetipul poetic românesc. În poezia dumneavoastră se simte vibraţia căutării febrile a cuvîntului primordial, adamic. Amintirea amniosului matern este o cale de deschidere spre reamintirea, intuirea amniosului primordial?
Cezar Ivănescu: Absolut. Gîndeşte-te la lucrurile care erau foarte simple pentru omul arhaic şi sînt ocultate pentru omul modern. Toată gîndirea arhaică, care este la antipodul gîndirii moderne ştiinţifice, nu se ocupă practic de macrocosmos, ci de microcosmos. În esoterism există următoarea echivalare, de la gîndirea indiană pînă la cea europeană, pînă la Hermes Trismegistul: omul, ca entitate, ca univers mic, închide tot Universul. Omul este făcut după copia Universului. Noi nu putem avea acces la întregul Univers pentru că este infinit şi cunoaşterea lui este imposibilă, este incomprehensibil.

Viorel Ilişoi: Dar poate fi intuit prin microcosmos.
Cezar Ivănescu: Sigur că da. Şi pe cale interioară. În yoga de mare profunzime s-a ajuns la enunţuri care echivalează enunţurile ştiinţei moderne. Deci cunoaşterea Universului prin autocunoaştere interioară, mergînd pînă la acel ochi interior de care vorbeşte Tantra-Yoga. Cu acest ochi interior de exemplu se vede acel gol ca un fir de păr care străbate măduva coloanei vertebrale şi care nu se poate vedea cu nici un aparat modern şi nici nu va putea fi văzut vreodată. Dar tantricii îl văd şi nu numai că-l văd, dar pe acel canal infim au posibilitatea să introducă o anumită substanţă; sigur, e foarte periculoasă operaţiunea, te poate nenoroci pe viaţă, dar ei, mai ales yoginii tantrici de mînă stîngă, care merg la tehnici de astea mai mult de magie neagră, cînd vor să-şi crească potenţele sexuale, intervin cu anumite substanţe acolo. Vreau să spun că pînă la ora actuală omenirea a ajuns la nişte cunoştinţe fundamentale mai mult pe această cale arhaică de cunoaştere şi de intuire, dovadă că textele fundamentale pot fi pozitivate de textele moderne, în timp ce textele moderne n-au ajuns încă la înţelegerea celor fundamentale. Eu într-un poem, „Cantilena”, echivalez actul sexual ca atare, orgasmul care-l au femeia şi bărbatul, cu Big-Bang-ul; şi realmente orgasmul este pentru trupul uman realmente de aceeaşi intensitate. Absolut toate actele umane la nivelul lor microcosmic sînt echivalente ale actelor cosmice fundamentale.

Viorel Ilişoi: Şi în gîndirea europeană există tehnica asta inductivă, nu numai în gîndirea arhaică.
Cezar Ivănescu: Păi la Platon... Ce este anamneza altceva decît o cale de cunoaştere interioară? De ce unii se nasc cu un fel de geniu aşa, cu un fel de deşteptăciune şi parcă ştiu totul? Pentru că au o mai clară amintire a ceea ce au trăit în existenţele anterioare şi anamneza fixează exact acest flux de amintire care vine spre noi. Platon ce spune? Că ne amintim prin această anamneză iar ştiinţa noastră nu este decît încercarea de a ne reaminti ceea ce am uitat. Pentru că am ştiut cîndva totul, am fost cîndva în sînul acelei surse absolute de cunoaştere din care am decăzut în existenţă iar eforturile noastre pe Terra nu fac decît să şteargă aceste straturi de uitare pentru ca să reajungem la cunoaşterea absolută pe care am avut-o.
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , ,

joi, 16 octombrie 2008

NECONSOLATUL PRINŢ

Lui Maître
Cicuta maculata picurată în ureche.
A mea. În timp ce dormeam.
O muzică distrugătoare.
Vocea lui dând foc partiturii.
Anatema pe ochii vrăjmaşilor.
(Surâsul scrobit al lor ca al unora
care au fost traşi în ţeapă.)

Cum stă la masă cu nevolnicii, cu plânşii
medici, predicatori, ambasadori, negustori
şi cum pre noi o-nfricoşată sete ne tot arde
iar el îşi rupe carnea în bucăţi
şi ne îmbie
la saţietate, la mâncare

cum o lucire sceptică, tăioasă
cade pe pietrele gravate cu rac şi scorpion
pe degetele lungi care notează-n fugă
glose şi marginalii, miniaturi
ex-libris
pe pagini ca bila neagră amare

cum cei mai ticăloşi îşi zdrelesc genunchii
sub apăsarea metalică, atunci când răsare
la polul opus – de neajuns, de necuprins,
un silogism perfect
însingurându-se în monada augustă
(în oul lunar în care însuşi el se cloceşte)…
văd imprudenta-i mână care scrie
linsă de fulgere
şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă
străvezind hârtia
în vreme ce toţi mesagerii iadului
îl cotropesc şi-i urlă în spate,
declanşând fulguraţii de cifre stacojii,
un păienjeniş inextricabil de litere
diavoleşti
gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului
iscodind
parcimonia principiilor, omologarea în Unu

şi strălucirea venelor subtile, alcătuind
o plasă senzitivă,
cvadrupla mască împrăştiind în jur
un cerc de foc, o dulce erezie

pe când coboară-n arderi sulfuroase
stema rece a frunţii
deasupra apelor mercuriale
însângerându-se de oglindire...

îl voi numi Neconsolatul Prinţ
cu moartea pre moarte călcând
mielul
iluminat de un trigon stelar
ce umple orizontul
(configuraţie abstractă şi străină)
însuşi iluminându-ne, cezareic...
4 Gabriela Creţan, Neconsolatul prinţ
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , ,

vineri, 10 octombrie 2008

„Am renunţat la viaţă ca să fac literatură“

Puţini poeţi români ai veacului nostru au fost detestaţi şi iubiţi cu atâta patimă cum este Cezar Ivănescu.

Verbul acid, sinceritatea uluitoare cu care acuză, plăcerea debordantă de a-i lăuda pe cei pe care-i iubeşte au generat întotdeauna adevărate uragane polemice. Cezar Ivănescu rămâne însă "Efebul de la Marathon".
– Văzând cât de înconjurat sunteţi de tineri, aş zice că vă place mult tovărăşia lor. Aşa este?
– Chiar iubesc tinerii şi asta pentru că, în sine mea, consider tinereţea o categorie eternă. Eu însumi mă consider, din toate punctele de vedere, foarte tânăr şi la ora actuală. Dacă vrei, eu operez cu un concept vechi în Europa, dar pe care europenii l-au uitat: "copilul bătrân" sau "puer senex" cum spuneau latinii.
– Vă simţiţi tânăr. De fapt, ce e tinereţea în concepţia dumneavoastră?
– După părerea mea, fiecare prunc care se naşte poartă cu el bătrâneţea speciei, deci suntem şi rămânem toată viaţa nişte copii bătrâni. Tinereţea, după mine, nu este o valoare biologică, ci una care se câştigă în timp. Îţi câştigi tinereţea la fel cum îţi câştigi valoarea şi locul în lumea valorilor. Te apropii de moarte din ce în ce mai tânăr. Este un efort continuu, asemeni efortului de a te realiza pe tine. Deci tinereţea nu ţine de o vârstă, nu ţine de biologie, de istorie, ţine, dacă vrei, de un plan existenţial tangent cu sublimul.
– Vă aflaţi într-o situaţie oarecum privilegiată: editor – cu posibilitatea de a privi panoramic fenomenul literar actual – şi scriitor. Există vârfuri literare reale în rândurile generaţiei tinere?
– Există categorii. După opinia mea, există vârfuri care ar trebui protejate, susţinute, mediatizate şi date drept modele, împotriva altor "vârfuri" care, pe nedrept, cred eu că sunt mediatizate. Chiar pe cartea unui tânăr debutant, Constantin Virgil Bănescu, am scris un textuleţ unde enumeram numele câtorva dintre cei pe care eu îi consider elita autorilor care şi-au scris cărţile de poezie pe băncile liceului şi le-au şi tipărit: Constantin Niţă, Andreea Anastasescu de la Turnu-Severin, Xenia Căroi, studentă la Craiova, Constantin Virgil Bănescu. Patru. Toţi posedă un mare talent şi, dacă măcar unul se realizează, tot este un mare câştig. Sunt cultivaţi, scriu grav, nu folosesc golănisme ca tinerii lansaţi de domnul Cărtărescu sau alţii, nu bravează, nu vor să se impună cu orice preţ, deci nu dau din coate ca să intre în literatură. O fac prin ţinuta şi valoarea lor.
– Pentru că l-aţi amintit pe Cărtărescu, daţi-mi voie să cred că nu-i prea aveţi la inimă pe optzecişti.
– Nu este adevărat. Îi am la suflet pe optzeciştii cu adevărat valoroşi: Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Daniel Corbu, Liviu Antonesei. Sunt patru; deja e mult. Din cincizeci de ani de poezie românească, au rămas patru mari poeţi şi, din alţi cincizeci de ani, poate vor mai rămâne patru, cinci. Sunt foarte mulţi optzecişti pe care-i preţuiesc la superlativ. Dar ei au vrut să impună o politică literară de gaşcă. Sunt autori care au fost împinşi în faţă de optzecişti şi care nu rezistă la o judecată critică. O literatură, oricât de mare ar fi ea, nu reţine patruzeci de poeţi. Ea trebuie, la un moment dat, să-şi desemneze liderii, capodoperele, şi să reziste în faţa judecăţii critice. Or, generaţia '80 nu face acest lucru. Îşi impune nişte falşi lideri. Domnul Cărtărescu îmi este dator de 20 de ani cu un răspuns la acuzaţia mea de plagiat. Cum să-l consider un autor serios? Din acest motiv am început sistematic să-i refuz, pentru că din 40-50 de poeţi vor rămâne doi, trei. Eu am numit mai devreme patru. Gabriela Creţan – eu am spus-o: este cea mai mare poetă a generaţiei '80 – a fost marginalizată, în timp ce alţii s-au impus cu hurta. Deci iată câte nedreptăţi creează istoria. Acum i s-au recunoscut meritele. Critica literară scrie în flăcări despre ea. În sfârşit, pentru a fi corect, sunt câţiva autori serioşi, care se apropie de împlinirea unei opere şi pe care posteritatea îi va reţine.
– Generaţia dumneavoastră este mai bogată în valori decât cea optzecistă?
– Sunt autori în generaţia mea, după opinia mea foarte mari, pe nedrept desconsideraţi sau neapreciaţi încă la adevărata lor valoare: Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi. Iar eu, deşi trăiesc o stare jenantă, mă consider la o distanţă de ani lumină de contemporanii mei mediocri. Cei pe care i-am amintit sunt cunoscuţi, sunt nişte mari valori, dar nu sunt situaţi acolo unde trebuie, după opinia mea.
– Dar Nichita? I-aţi fost prieten.
– Este un mare poet şi cu asta am spus totul. Eliot spunea, despre un mare poet, că trebuie să laşi să treacă o sută de ani pentru a vedea dacă limba îl asimilează, iar noi avem abia un caz: Eminescu.
– Dumneavoastră vă consideraţi un mare poet?
– În mod paradoxal, da. Eu am trăit o stare dublă, de marginalizare şi de popularitate excesivă în acelaşi timp, pentru că unele dintre poemele mele sunt cântate de ţigani prin cârciumi. Ceea ce pentru un poet este supremul lucru: când lăutarul, în cârciumă, îţi cântă versurile fără să ştie că tu eşti autorul, este extraordinar: Îl cântă pe Eminescu – "Pe lângă plopii fără soţ" – şi-mi cântă şi mie "Amintirea paradisului".
– De ce se tem unii de limba ascuţită a lui Cezar Ivănescu?
– A spus-o Baudelaire la vremea lui, dar a spus-o şi un mare istoric al religiilor, Rudolf Otto: sacrul trezeşte o reacţie dublă, de atracţie şi de respingere. O mare personalitate, normal, are magnetismul ei şi atrage, dar în acelaşi timp respinge. Am avut discipoli care m-au iubit fierbinte şi m-au urât simultan sau pe rând.
– Ce i-aţi învăţat?
– Să se desprindă de mine atunci când se simt puternici şi chiar să mă înfrunte. Mie îmi plac discipolii care mă înfruntă.
– Aţi avut şi prieteni care v-au iubit.
– M-au iubit Noica, Marin Preda, Nichita, Petru Creţia – şi chiar Păunescu m-a iubit şi mă iubeşte, deşi eu l-am înjurat de nenumărate ori. În orice caz, am fost un răsfăţat, în sensul că am fost apreciat şi iubit de toţi aceia care aş fi vrut să mă iubească.
– Dumneavoastră sunteţi "Efebul de la Marathon"?
– Eu sunt. Şi-ţi spun şi pentru ce: pe la 17 ani, am fost copilul performant, făceam box, rugby, fotbal, puteam să devin sportiv de performanţă, dar am renunţat în favoarea scrisului, a literaturii. Sportul mi-a dat însă curajul să înfrunt tot ce aveam de înfruntat în viaţă. Mă simt Efebul de la Marathon pentru că am renunţat la viaţă, la 17 ani, ca să fac literatură.

4 interviu realizat de Marcela Zamfir, Ziarul de Duminică, suplimentul cultural al Ziarului Financiar, 7.01.2001
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , ,

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Cezar Ivănescu – în amintire

Alexandru ZUB
Cezar Ivănescu – în amintire

Ce aş putea spune, acum, despre Cezar Ivănescu? Rândurile de mai jos nu au alt rost decât să mărturisească regretul indicibil de a-l fi pierdut aşa de curând şi atât de nefericit. Regretul meu sporeşte substanţial prin constatarea că nu am folosit cum se cuvine, mai ales în ultimii ani, şansa proximităţii cărturăreşti a Poetului.

L-am întâlnit prima oară pe calea scrisului, în revuistica, destul de săracă, de la începutul anilor '70, când vigoarea creativă a lui Cezar Ivănescu (un poet fără vârstă ab initio) nu putea trece nesesizată.

Direct, faţă către faţă, cum se spune, l-am cunoscut ceva mai târziu, în redacţia revistei Luceafărul, unde venisem să mă interesez de un text (poate cel privitor la un dialog en historien cu Bianca Valota-Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga?), cu care ocazie am fost surprins de subita lui simpatie umană, reconfirmată apoi, de-a lungul anilor, cu asupra de măsură. Ochii adânci, neliniştiţi, interogativi şi puţinele cuvinte rostite atunci, „cu dragoste moldavă“ (expresia îi aparţine), mi-au făcut o impresie de neşters. Mă întăresc şi azi, după atâţia ani, în care destinul ne-a supus pe fiecare la destule probe.

Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani.

Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul „eternitatea“ neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără „reflexe ancilare“. Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. „Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze“, mărturisea odată (Orizont literar, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul „celuilalt“.

Contemporanii din aceeaşi spiţă intelectuală n-au ezitat să-i recunoască meritele, „cu mirare şi dragoste“ (C. Noica), „cu bucurie şi cinste“ pentru „poeta magnus“ (Petru Creţia). Eminenţa operei i-a adus, desigur, şi destule invidii, duşmănii, adversităţi menite a-i tensiona şi mai mult o biografie deloc senină. Asumând „condiţia extramurană“ a marginalului, el a ştiut să o transforme, cumva, în privilegiu.

Spirit eroic, se raporta adesea la Pârvan, la Carlyle, impunându-şi norma sincerităţii depline şi asumând riscurile de rigoare. A plătit mereu pentru aceasta, ca şi Nicolae Labiş, precursorul său din „mitologia hiperboreană“, cum numea singur, undeva, suita de creatori născuţi din „tradiţia poetică moldavă“, exemplificată la un moment dat prin Eminescu, Aruştei, Ursachi. Însă acest filon se vădeşte mai larg, dacă ne amintim de referinţele superlative la Pârvan, pe care îl socotea nu doar istoric de seamă, ci şi „mare scriitor, în descendenţă eminesciană“. Mi-a făcut onoarea să-mi asocieze numele cu eminentul „bârlădean“, amintindu-şi desigur că îi închinasem acestuia unele lucrări de restituţie cărturărească. În volumul Sutrele muţeniei, oferit „cu veche prietenie“, la 16 ianuarie 1994, se află chiar una, Sutra XI, care îmi era dedicată anume. Ar fi inoportun să o reproduc aici, însă ea rămâne semnificativă, dacă nu şi premonitorie, pentru poetul însuşi.

Cum să nu regret faptul că am ratat destule ocazii de a ne întâlni, în numele unui credo comun, întemeiat pe valori explicite în ambele cazuri? Cărţile oferite, cu dedicaţii frumos caligrafiate, îmi stau la îndemână pentru a continua un dialog ce putea să devină mai productiv. Păstrez în minte şi în inimă întâlnirile fortuite, pe străzile urbei adoptate în ultimii ani, cele petrecute în cadrul unor programe instituţionale (la Casa Pogor mai ales), ca şi cele două-trei vizite făcute de Don Cezar, ca director al Editurii Junimea, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, aşezământ împreună cu care voia să dezvolte un întreg program de restituţii istoriografice. Pe seama acestui plan, mi-a repus în circulaţie două monografii, una despre Vasile Pârvan, alta despre Istorie şi istorici în România interbelică, vădindu-se solidar cu unele proiecte mai vechi ale editurii. Au fost ocazii de a ne vedea mai des, fireşte, dar nu destul.


L-am ascultat mereu, în orice ocazie, cu interes şi nespusă bucurie, atent la mesaje, sedus de jocul ideilor, de verva lui inimitabilă, de „provocările“, nu puţine, din orice dialog al său cu lumea. Secvenţa care mă priveşte direct, din acest dialog, ar merita, poate, un prilej „memorial“ mai senin decât acesta.

4 ALEXANDRU ZUB, Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete: , , , ,
Abonați-vă la: Postări (Atom)