luni, 22 decembrie 2008

Mircea Cărtărescu: „trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“

P.S.


În nr. 11-12, 1979, revista clujeană „Echinox“ a publicat o anchetă literară, „Dreptul la timp“, la care au participat D. Chioaru, M. Ghica, E. Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Raţiu, Eugen Suciu, Mircea Cărtărescu.

Mărturiseam că la acea vreme ne-au ajuns la ureche protestele vehemente ale unor colegi de redacţie (Dorin Tudoran, printre alţii), dar nereuşind să ne procurăm revista atunci, am citit abia de curînd ancheta cu pricina. Oferim cititorilor extrase, in extenso, din intervenţia numitului Mircea Cărtărescu:

„După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era necesară şi firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din anii '70. Prin 1977 un grup de poeţi bucureşteni au fondat Cenaclul de luni, (subl.n.) condus de profesorul şi criticul literar N. Manolescu. Acest cenaclu trebuie să fie considerat nucleul de cristalizare al unei prodigioase mişcări poetice. [...] Lucru afirmat deja, în presa literară de critici de prestigiu ca N. Manolescu, M. Iorgulescu, L. Ulici, existenţa unei generaţii tinere, a intrat în conştiinţa literară şi a publicului de poezie, mai des a celui tînăr. [...] În mod normal, această generaţie, după părerea mea prima adevărată generaţie, în sensul de şcoală poetică, din poezia română, ar trebui să domine sfîrşitul de secol, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din '60 au dominat poezia de pînă azi. [...] Cred că se pot rezuma argumentele estetice ale acestei generaţii: fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe „efecte speciale“, în care se trec în revistă cît mai multe «istorii»: geologice, biologice, fizice, istorice, literare, etc. ..., în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă, cît mai multă substanţă şi cît mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert, desen animat, etc. [...] Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă o poezie mare, o poezie totală... Se preferă de aceea poemul lung, elocvent prin acumulare!... Nu poţi fi orb la realitatea «din mase plastice», idei libertine, «benzinării», etc. ... Nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite; frazarea lirică are ritmul limbii vorbite; trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă. De altfel, dacă stilul va prinde, probabil că se va scrie multă impostură, bătîndu-se monedă pe el. [...] Datoria poetului e să provoace uimire; vorbesc de cel foarte bun, şi nu de cel stîngaci; cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală.“

Fiecare după puteri, unii îi trimit pe poeţi în crematorii, alţii doar în lagăre de muncă forţată, alţii la balamuc, alţii la ţesală... Pînă la instaurarea dictaturii Mircea Cărtărescu, să observăm în ordine, stilul agramat şi tautologic („istorii“ istorice), calificarea de vacuum poetic a deceniului opt al acestui veac, deceniu în care au publicat cărţi originale Al. Philippide, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Teohar Mihadaş, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Constantin Abăluţă, Marius Robescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Grete Tartler, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Paul Emanuel, Şerban Foarţă, Aurel Bădescu, Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Daniel Turcea, Florica Mitroi, Dorin Tudoran, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Florin Şandru, Vasile Petre Fati, Adi Cusin, Valeriu Armeanu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Petre Got, şi desigur, enumerarea poate deveni fastidioasă, de la Geo Bogza şi Mihai Beniuc, pînă la Ion Brad şi Ion Horea, de la Horia Zilieru [v. şi cronica semnată de N. Manolescu – n.m.] şi Nina Cassian, pînă la Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur... vacuum poetic; să ne bucurăm că „profesorul şi criticul literar N. Manolescu“ e ubicvuu, conduce şi Cenaclul de luni, afirmă şi în presă, să-i dorim acestei prime, adevărate generaţii din poezia română, generaţie de „mutanţi“ după părerea noastră, să domine nu numai sfîrşitul de secol, ci tot mileniul care vine, să ne declarăm ignoranţa în privinţa poetului Nichita (Nichita Macedonski, Nichita Stănescu, Nichita Danilov?), să ne amuzăm că membrii acestei generaţii ştiu să scoată „efecte speciale“, „scăpări lirice“ cum se exprimă un colaborator în trecere pe la revista noastră, să băgăm de seamă că spiritul e lipsit de substanţă, ceva ca un fel de „ţircuş“, şi că de asemenea nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite, domnule; cît priveşte îndemnul din inimă de a fi murdari şi violenţi ca secolul, îl las pe colegul nostru Ov. S. Crohmălniceanu, deşi a trecut mult timp de la tipărirea instigaţiei, să dea replica publică necesară, de care Domnia-Sa ştim că e capabil.

Am mai adăuga, cu toată modestia, că M.C. îşi face iluzii în privinţa vitelor, e adevărat mulţi înşi săraci cu duhul merg la ţesală, da nici vita nu suportă tot prostu'. Ar mai fi de spus cîte ceva şi despre „orginalitatea“ ideilor lui M.C., i-am putea indica tînărului nostru confrate (de acum gata, e confrate!) articole de mult apărute prin presa noastră literară, unele semnate chiar de subscrisul, teoretizînd ceva mai coerent despre „poemul lung“, de la „Memento mori“ şi „Psalmistul“ la „Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte“, dar ce rost ar avea cînd „profesorul“ l-a învăţat că a publica o carte cu titlul „Portretul unui necunoscut“ (Nathalie Sarraute) înseamnă a fi „original“, cum şi „Dimineaţa poeţilor“ după „Dimineaţa magicienilor“ e „original, original“, Corneliu Ştefaneche, Corneliu Leu, „originali“... Mă rog, M.C. nu e André Bréton, asta se vede... şi de altfel nici nu ne interesează prea mult faptul că M.C. se exprimă ca o babă de acum jumătate de veac molfăind toate vechiturile avangardei... Ne interesează însă intenţiile obscure ale „directorului“ publicaţiei clujene, Ion Pop, „profesor şi critic literar“, care a publicat un text făcînd tabula rasa dintr-un magnofic deceniu de poezie românească şi în acelaşi timp ne-a refuzat cînd i-am propus un text critic cu accente pamfletare referitor la un important poet contemporan, dar ne-a refuzat c-o decizie cazonă care ne-a înmărmurit... Deci, cînd e la o adică...!

Enfin (pardon, „în sfîrşit, în fine“, aşa se zice, v. Mircea Cărtărescu, „Faruri, vitrine, fotografii“, Cartea Românească, 1980, pag. 13, r. 9), în sfîrşit, în fine Cărtărescu vient! Dar mai înainte de Cărtărescu vient! pentru toţi muritorii de rînd, deci înainte de a întra cartea în librării Manolescu écrit (v. „R.L.“, nr. 1, 1981) şi, precum ne-a obişnuit cînd vrea să comunice un adevărat eveniment literar (ca în cazul unor cronici literare despre cărţile unor prestigioase personalităţi poetice, Nichita Stănescu, Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu), acordă aproape o pagină de revistă analizei entuziaste a cărţii „Faruri, vitrine, fotografii“ semnată de debutantul Mircea Cărtărescu. În principiu, sîntem alături de criticul literar Nicolae Manolescu, apar astăzi cărţi extraordinare de poezie ale unor debutanţi umilind perseverenţa unor carierişti, (Nicolae Prelipceanu putînd servi oricînd de exemplu; îl cităm cu plăcere din spirit de consecvenţă) şi critica are datoria să facă evident acest lucru: Nicolae Manolescu s-a comportat exemplar din acest punct de vedere de vedere de-a lungul anilor. Iată ce scria în 1968, într-un editorial al revistei „Luceafărul“: „Poezia este marea
noastră certitudine. Anul 1968 este, în poezie, un an al debuturilor ieşite din comun. Cînd prozatorii vor debuta cu romane de valoarea versurilor lui Cezar Ivănescu din Rod, voi fi de acord că nu e vorba doar de un «an al romanului, ci de o revoluţie»“ („Luc.“ nr. 51, 21 dec. 1968)... Am citit cronica, citatele date de N.M. nu ni s-au părut concludente, am aşteptat să apară cartea în librării, am cumpărat-o, am citit-o cu mare plăcere, m-am convins a nu ştiu cîta oară de reua-credinţă a criticului N.M. (e oare îngăduit să lauzi un poem lung, stupid, verbios, cel mai nerealizat, la nivel expresiv, din toată cartea, cum face N.M., numai pentru că poemul „Căderea“ „se dedică lui Nicolae Manolescu“?) şi mă pregăteam să scriu despre „Faruri, vitrine, fotografii“, căci noi, spre deosebire de N.M., iubim poezia şi mai puţin poeţii sau poetele, persoanele particulare adică, şi nu avem cretinia să bagatelizăm un poet numai pentru că face parte dintr-un cenaclu sau dintr-o anume grupare literară; mă pregăteam să scriu (aşa cum o voi face de altfel şi în cazul altor poeţi de la „Cenaclul de luni“ cum scrie N.M. mereu, ceva în genul „made în USA“, poeţi ca Domniţa Petri, spre un exemplu, căreia N.M. i-a reţinut mai mult chipul şi mai puţin poezia, sau de asemenea în cazul unor poeţi „care nu vor călca în viaţa lor pe la Cenaclul de luni“) cînd iacătă ce text publică revista „Săptămîna“ la rubrica „Săptămîna pe scurt“: „Răsfoind cartea lui Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Buc., 1969, Editura pentru literatură universală, ce credeţi că aflăm la pagina 194? Nişte versuri, atribuite şi lăudate de N. Manolescu ca aparţinînd lui Mircea Cărtărescu. Cităm „minunatele“ versuri: „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“ [...] Oare criticul N.M. laudă versuri plagiate? Sau a „uitat“ că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sînt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi!? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reciclare acestui apărător acerb al „originalităţii“! (vezi „România literară“ din 5 ianuarie 1981 şi volumul „debutantului“: „Faruri, vitrine, fotografii“). Şi cînd te gîndeşti că acelaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuseseră cartea cu pricina pentru Premiile U.T.C.!“ („Săptămîna“, nr. 531, vineri 6 februarie 1981).

Acum, ştiu că am talentul de-a mă pune rău cu toată lumea, aş voi totuşi să-i contrazic pe redactorii „Săptămînii“ într-o singură chestiune, şi anume, „varianta“ „sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi“ nu stă în picioare, Nicolae Manolescu citeşte tot, absolut tot, şi Solomon Marcus şi Constantin Noica, şi chiar Titu Maiorescu, chit că nu pricepe nimic, cum a şi declarat făţiş că nu are instrucţie matematică şi filosofică, citeşte tot şi în întregime (toată cartea!), cum aşa de fin i-a reamintit de curînd colegul său Eugen Simion într-un articol publicat în „România literară“.

Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curînd, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu... Fără ezitare criticul N.M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste „versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N.M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de curînd, într-un articol publicat în „R.l.“?

Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe „Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine [...] nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer...), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl.n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă... cineva...) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „manieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului... Printre altele, fie zis, s-ar prinde M.C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau română veche)“ în faţa unei comisiuni formată din cîţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele...? Lăsînd gluma şi încruntîndu-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, sîntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tînărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa „Faruri, vitrine, fotografii“ folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi „profesorul“... Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa „Contradicţia lui Titu Maiorescu“. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gîndit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală... După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul...


Un membru paradisiac
prerafaelit al generaţiei pierdute
C.I.

duminică, 7 decembrie 2008

„45 DE ANI DE DICTATURĂ ŞI 7 DE TEROARE“

Motto:
eu ar Calea Sângelui
din zori până-n noapte

4 Cezar Ivănescu, Către discipoli (5), Symposion

13-15 iunie 1990.
Şoc, Sânge şi Moarte

„Nu cred, însă, că poliţia noastră a manifestat exces de energie. Suntem încă departe de eficienţa pe care o manifestă poliţia din alte ţări în situaţii similare.“
4 Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară, joi 5 iulie 1990
-----
„Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlalţi lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.“
4 Ion Iliescu, 15 iunie 1990, preluare de pe www.civicmedia.ro
-----
„noi românii suntem în EXIL nu în DIASPORĂ cum încearcă propaganda incomunicabilă din ţară să ne facă să credem,
punând minţile inocenţilor pe bigudiurile falsificarii limbajului“
4 George Astaloş, fragment dintr-o scrisoare către Cezar Ivănescu, Paris, 14 iulie 1995
-----
„Peste 1300 de oameni au fost arestaţi abuziv din case, de pe stradă, fără mandat, de către persoane civile substituite forţelor legale de ordine, şi ţinute în cele mai inumane condiţii, în lagărele de la Măgurele şi Băneasa.

Crematoriul „Cenuşa“ a funcţionat toată noaptea de 13 spre 14 iunie. La Cimitirul Străuleşti II, au fost înhumaţi 128 de morţi, unii având pe cruce inscripţia „neidentificat-iunie ‘90“, conform surselor din România Liberă.

Peste 1300 de arestaţi, 746 de răniţi. Oficial, au existat 7 morţi. Neoficial, deocamdată, 188 de morţi din zilele 13-15 iunie 1990.

Ion Iliescu a mulţumit unor români pentru că au omorât, torturat, bătut, jefuit şi retinut ilegal alţi români, cu aportul direct al organelor de stat. Ion Iliescu şi administratia FSN au însângerat România, au umilit-o, i-au întunecat viitorul, i-au ucis speranţa şi i-au întemniţat libertatea.“
4 preluare de pe www.civicmedia.ro


„Acesta va fi Omul“


„Sâmbătă 30 iunie [1990 – n.n.], domnul Ion Iliescu, Preşedintele României, l-a primit pe Nicolae Manolescu, directorul «României literare», căruia i-a acordat un interviu“

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor [! – n.n.], – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

4 Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară (număr ilustrat cu opere de artă din mitologii antice), joi 5 iulie 1990

Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA

„Virgil Măgureanu aminteşte şi de momentul critic în care Militaru a fost dat jos de la conducerea MApN de cadrele tinere ale Armatei, care, într-o acţiune aproape sinucigaşă, au prezentat date din dosarele Corbii. Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) ca şi pe profesioniştii USLA, dezvăluie Măgureanu.“

4 „Am cunoscut încă din anii '70 numele celui care urma să-l înlocuiască pe Nicolae Ceauşescu“, Ziua on-line, 19 noiembrie 2008


45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare

În căutarea ţapilor ispăşitori

Vineri seara, 10 ianuarie, poetul Mihail I. Vlad din Târgovişte mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma...
Încă o dovadă, pentru mine, că şi pe lumea asta există un Dumnezeu!... Trebuie strânşi criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge şi la acela... Ultima dată stătea la Cotroceni.

[...]

Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viaţa, cu atât mai puţin îmi place să mi-o scrie alţii, şi de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliştii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca şi eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în Bucureşti...

În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă, Clara Aruştei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor... Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuţie cu un ofiţer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreţ de bronz pe figură... Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla“: mi-a dat asigurări că şi transmisia fotbalistică se va relua...
M-am calmat, numai, pe la Piaţa Romană, mi-au ajuns la ureche nişte vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linşaje, vendete desfăşurate, cu martori, pe străzi...

A doua zi probabil nu aş fi ieşit din casă, dacă nu venea să mă ia Miron Manega (Dumitru Manea) [...]...

Părăsisem Uniunea Scriitorilor obligat, deoarece fusesem în martie dat afară, ilegal, de la revista Luceafărul de securistul Mircea Dinescu şi banda lui, încercasem cu un alt escroc, Victor Eduard Gugui, fost cenaclist de-al meu, să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români, am realizat că va fi un eşec (toţi erau traşi de sforicele, ăsta, Gugui, uite-aşa, întâmplător, se combinase c-o „jurnalistă“ americancă venită să şeadă în România, în preajma Revoluţiei ca pe ghizdul fântânii!), şi, simţind că fug de-un hoţ şi dau de doi, cu un restrâns grup operativ mi-am schimbat sediul S.S.R.-ului, din clădirea unde funcţiona Baricada lui Gugui, într-un apartament de pe Bulevardul Magheru, oferit „generos“ de un alt dubios personaj, D.C. Calmuschi, prieten al unuia din „oamenii mei“, Gheorghe Şerban...

Acest „generos“ D.C. Calmuschi e actualmente, cu nevastă-sa, în Elveţia, „plantat“ pentru a doua oară, prima oară părăsise România înainte de 1989, deşi se afla în poziţia avantajoasă de director la „Ciclop“, Service-ul de pe Magheru...

În drum spre noul „sediu“ de pe Magheru, mergând pe jos pe Bulevardul Dacia, Miron Manega mi-a anunţat venirea minerilor în Bucureşti şi de asemenea mi-a spus că „vand
alismul legionar“ de care vorbea omul cu „limbă comunistă“ începuse cu adevărat... fără obiect... Piaţa Universităţii era evacuată... am tras o fugă până acolo... Banda lui Miron Cozma era furioasă, cred, în primul rând pentru că nimeni nu-i opunea nici o rezistenţă; au apărut apoi tovarăşii securişti cu cămăşi albe şi cravate, au început să-i organizeze pe mineri, au venit trotuarele pline de femei grăsane, deformate de trudă şi ură care aplaudau, toţi chelnerii Bucureştiului şi fiesta a început să se anime... Până să apuc să-i bag în casă pe cei care mă însoţeau, am mai avut timpul să văd de departe, pe Magheru, cum îl umflau pe Ernest Maftei nişte inşi într-o limuzină neagră, „Mercedes“ vechi, cred, limuzină care a bântuit Bucureştiul toată ziua, cu un ins şezând pe locul mortului, în faţă, lângă şofer şi ţinând mâna dreaptă scoasă pe fereastră şi fluturând o bâtă... A apărut de vreo două ori şi în după-amiaza zilei, la Spitalul de Urgenţă, depunând câte un bărbat aproape omorât în bătaie şi plecând cu aceeaşi fluturare sinistră de bâtă...

Mi-am dat seama că e imprudent să mai rămânem în stradă, mai ales că începuseră să apară şi camioane pline cu „mineri“ fluturând bâte... Am urcat în apartamentul d-lui Calmuschi, şi cum se întâmpla să fie ziua unuia dintre băieţi (a lui Gheorghe Şerban), sărbătoritul a deschis o sticlă de şampanie, ne-am aşezat la masa mare din salon şi le-am interzis tuturor să mai iasă în balcon, de unde se vedeau lucruri îngrozitoare: văzusem eu însumi un bătrân de vreo 80 de ani smuls de pe trotuar şi aruncat într-o limuzină, doi studenţi loviţi cu o bardă de mineri, şi alte asemenea... Colac peste pupăză, a apărut Adrian Dafir (Vasile Negru), pe care-l făcusem la repezeală Vice-Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, [...], în locul lui Gugui: Adrian Dafir era galben ca turta de ceară, venea direct din Piaţa Universităţii şi asistase la un omor, minerii îl loviseră în ceafă pe un student cu bâtele şi studentul se prăbuşise mort la picioarele Vice-Preşedintelui meu care abia mai bâiguia... Ceva îmi spunea că lucrurile nu se îndreaptă spre un final fericit şi aş putea defini acest ceva prin acumularea de persoane cuprinse de nervozitate diabolică... Chiar şi după sosirea lui Adrian Dafir, am avut situaţia sub control; deşi am mai ieşit sporadic pe balcon să privim în stradă, nu am atras atenţia nimănui... Dar am simţit că pierd controlul situaţiei la apariţia unuia, Niţă, român întors în ţară din R.F. Germania, liberal de-al lui Cîmpeanu şi care mai luase o bătaie şi pe la Suceava... Omul, „refeghist“ liber, cu mâinile pline de ghiuluri şi cu nevastă nemţoaică, se revolta mereu, făcea naveta de la masă la balcon, până ne-a scos pe toţi pe balcon: eram numai bărbaţi, cu excepţia Alexandrei, soţia lui Gheroghe Şerban... fragilă ca un bibelou...

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime

Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic... De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc... Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală... pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar... Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam... pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam... Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş...

Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre...
Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament...

Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uş
ile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze... nu s-a putut... Am realizat cu puţin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieşise să-şi parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea şi nu se mai întorsese... Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii...

[...]

Am leşinat de câteva ori

Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră... Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia... Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât... Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea...

„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“

Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele... Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri... M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre...], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament... şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“ Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat... La Spitalul de Urgenţă, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu şi l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea şi ea văzându-mă că şi eu zâmbesc de codiţa de samurai ce-mi apăruse în creştetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgenţă, în stare critică, cu febră şi având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbaţi mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie şi-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am nişte coaste rupte...

Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare, 1997


...Am zăcut bolnav aproape doi ani

„...iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam... [...]

...«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani...

Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau... [...]

Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz... Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996

marți, 25 noiembrie 2008

CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI (1)

Motto:
! locul rău, întors cu dosul,
locul rău întors pe dos,
unde cei care-au ros osul
ne-au sfărmat sărmanul os,
unde cei care-au ros osul
ne-au sfărmat sărmanul os !
Cezar Ivănescu, Doina (Melodie fără sfârşit)

„CNSAS – o instituţie de reglat conturi“

Mihai Pelin, Suplimentul de cultură (Polirom),
nr. 28, 4-10 iunie 2005

„Cine a vrut să îi facă rău i-a făcut!“
Cazimir Ionescu, declaraţie făcută pe un post public de televiziune, februarie 2008

Cred în forţa Adevărului. În acea forţă cumplită, ascensională, care străpunge şi cel mai negru întuneric şi care poate lumina şi cea mai lungă noapte. Ştiu că
Adevărul are şi o valenţă regeneratoare, balsamică şi că restabilindu-l readucem pacea deopotrivă în sufletele celor morţi şi celor vii. Făcând dreptate refacem echilibrul şi unitatea Lumii, astfel încât trecutul poate genera viitor, mereu, într-o succesiune fertilă, precum un copac flori şi rod, precum un Univers alte Universuri sau precum moartea viaţă... Trebuie să acceptăm că fiecare element în parte din această înlănţuire este un liant între ce a fost şi ce va fi, că avem obligaţii morale şi faţă de generaţiile trecute nu numai faţă de cele viitoare şi trebuie să înţelegem că orice crimă produce în Univers o undă de şoc teribilă, o traumă care se va răsfrânge şi asupra noastră generând suferinţă. Tocmai de aceea, demersul meu pentru restabilirea Adevărului în cazul morţii poetului Cezar Ivănescu nu este o luptă dusă împotriva cuiva, ci este în mod categoric o încercare de a-mi salva sufletul şi este o bătălie purtată pentru dreptatea lui Cezar Ivănescu, pentru că eu cred că orice abordare a existenţei de pe o poziţie care derivă din excluderea sacrului nu ne va conduce decât la un iminent dezastru.

Cred, de asemenea, că aşa cum fiecăruia dintre noi ne sunt dragi toţi ai noştri, vii sau morţi, tot astfel şi nouă, ca naţiune, ar trebui să ne fie apropiate toate valorile care ne definesc ca entitate distinctă într-un spaţiu cultural mai amplu, şi gândesc că aşa cum orice stat este dator să îşi apere graniţele tot astfel s-ar impune să îşi protejeze în mod real şi valorile umane, culturale, religioase şi morale prin care se structurează şi îşi justifică existenţa. Astfel că nu pot înţelege şi nici accepta faptul că în unele instituţii ale Statului Român, în funcţii importante, asimilate, de exemplu, funcţiei de Secretar de Stat, se află persoane a căror culpă nu constă numai în faptul că valoarea şi importanţa lor a fost supradimensionată prin toate mijloacele media cu putinţă, ci şi în faptul că au fost implicate în fapte nedemne şi necurate, şi chiar mai mult de atât, vinovăţia unora dintre ei se pare că merge mult mai departe, până la a fi răspunzători, cel puţin m0ral, de moartea unor oameni.


„Inepuizabila inventivitate a tipului infect“


Reproduc mai întâi un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi apoi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2) pentru a vedea că ceea ce ne oferă domnul Mircea Dinescu pe post de adevăr nu este altceva decât o minciună („locul rău, întors cu dosul/locul rău întors pe dos,/unde cei care-au ros osul/ne-au sfărmat sărmanul os“...).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439
Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981


Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir. -
----------------------
Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -


Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“. Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-

Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-
Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii
– Dinescu Mircea, ..., şi
– Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-
Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-

--------------
Explicaţie

Procesul s-a judecat sâmbăta, zi liberă la tribunal (1981), când în mod normal nu se judecă procese... această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“.

Vă prezint toate aceste informaţii şi pentru a face lumină în cazul Ivănescu. Amintesc că un mare scriitor român a murit în condiţii tragice ca urmare a atacurilor cumplite, nefondate şi ilegale la care a fost supus. Toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun 2007-iun. 2008) şi în timp ce Ivănescu însuşi era membru al unei instituţii conduse de un ambasador UNESCO al României la Paris şi de un ministru încă în funcţie al Guvernului României... Cât despre atacul îndreptat împotriva scriitorului Cezar Ivănescu acesta a fost, repet, ilegal, imoral şi în final criminal. Pentru a se vedea că Cezar Ivănescu a fost atacat „pe sursă“ şi la comandă consultaţi şi Monitorul Oficial, dar şi toate procesele-verbale emise de CNSAS în perioada precedentă lansării scandalului mediatic de pe 29 ianuarie 2008 (nici unul nu conţine vreo referire la Cezar Ivănescu). Procesele-verbale conţin însă date elocvente din care se poate deduce cu claritate că dosarul lui Cezar Ivănescu nici nu a fost adus în discuţie, de asemenea acestea conţin inclusiv decizia de a lansa invitaţii la audieri, deci dacă Cezar Ivănescu ar fi fost chemat ar fi trebuit să găsim datele specificate în aceste procese-verbale, de asemenea CNSAS-ul ar fi trebuit să prezinte şi recipisa emisă de serviciul poştal folosit pentru expedierea aşa-zisei „invitaţii la sediul CNSAS“ (am salvat, în luna februarie 2008, în format pdf, chiar de pe site-ul oficial al instituţiei CNSAS, numeroase procese-verbale emise de CNSAS în decursul anul 2007). (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, cea din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere [! – n.n.], unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Toate aceste informaţii sunt notate în acte şi trebuie să se regăsească în documentele CNSAS, după cum a evidenţiat şi Cezar Ivănescu în numeroasele sale scrisori deschise.

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...“ Cezar Ivănescu, Fragment dintr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui USR Nicolae Manolescu

Aşadar, teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează şi instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ (Sursa: pagina web a CNSAS, http://www.cnsas.ro/, Date generale)


Practic, se pare că aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod total discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa. La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei…, statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României…

vineri, 7 noiembrie 2008

Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (2)

Domniei-Sale Domnului
Traian Băsescu,
Preşedintele României,
Şef al Ordinului
„Steaua României“

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (Nr. 2994 din 4.02.2008), textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi.

Domnului Preşedinte Trian Băsescu

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

„Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmitã tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în aceastã afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“


Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cât şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic. Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului CNSAS este Dinescu Mircea, soldaş fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheoghiu“ (şcoala de cadre a Partidului Comunist Român), fost membru al Partidului Comunist Român şi secretar UTC al PCR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televizune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22 şi 8.02.2008, ora 22) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS.
Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor.
Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.


Orice persoană alfabetizată şi onestă, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“, nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi închizându-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.
Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care părea a fi posedat de diavol.
Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.
Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie [...].
Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.
Indivizi iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi dumneavoastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea.
Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (Domnul Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi doamna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile de ştiri, publicaţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu

-----------------

Explicaţie


Din această scrisoare au mai fost publicate cateva scurte fragmente după moartea lui Cezar Ivănescu. Considerăm că măcar acum, la peste şase luni de la moartea Poetului, instituţiile abilitate şi obligate din punct de vedere legal, dar şi cele care ar putea aduce unele clarificări fie şi numai dintr-o perspectivă morală (USR, de exemplu) ar trebui să ne ofere anumite explicaţii.
Din necesitatea de a clarifica circumstanţele stranii în care şi-a pierdut viaţa Cezar Ivănescu vom reda, în timp şi cu orice risc, toate documentele rămase, cele scrise şi cele rostite. Din păcate, chiar şi aceste mărturii cutremurătoare, nu pot transpune decât într-o măsură infimă drama trăită şi asumată până la moarte de un mare Poet.
Celor care au comis un păcat iremisibil [„pentru că a batjocori Sufletul unui Om nu se poate plăti nici cu întreaga lume“], celor care tind mereu să inverseze Valorile, prin sfidarea Adevărului şi prin trufie diabolică, le amintesc că: „nici a lui Dumnezeu şi nici a noastră / Dreptatea-n Lume singură lucrează“.

-----------------

Declaraţii, extrase din presă, explicaţii.
Coordonatele unei drame


„Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti... După disoluţia acestei lumi a plutocraţiei şi a mafiocraţiei, veni-va, poate, şi Noua Era a noocraţiei... Până atunci însă artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu, ce mai contează că or să te omoare...“ (Cezar Ivănescu, interviu, 1996)

„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

4interviul revistei, Ion Bogdan Lefter : „Un anumit concept complex de autor în care cred“, 4, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html


Exista şi cazul celebru al lui Alexandru Paleologu care, în 1990, a recunoscut că a fost informator al Securităţii...
Era cazul al doilea, al celor care erau recrutaţi, semnau un angajament, dădeau sau nu informaţii ori dădeau informaţii mai mult sau mai puţin utile. Pentru că foarte mulţi s-au făcut că dau informaţii. Cea mai bună dovadă este Mihai Ursachi, al cărui angajament a fost descoperit şi care rămânea pătat în eternitate, ca să spun asa, de acest gest, dacă Mihai Pelin nu descoperea documentul prin care ofiţerul care-l recrutase pe Ursachi propunea să se renunţe la serviciile lui pentru că îl păcăleşte. Îi bea solda la cârciuma promiţându-i că-i vinde un mare spion, pe care nu i l-a vândut niciodată. Aici apar semnele de întrebare cu privire la angajamente.

Securitatea îmi pusese gând rău.
Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze. Dat fiind însă că a apărut antologia aceea din ’68, care a fost interzisă cu scandalul de rigoare, şi-au dat seama că sunt un element ostil şi intratabil şi au renunţat să mă mai recruteze. Acuma, ia gândiţi-vă puţin că nu aparea Antologia: ce se întâmpla? Mă trezeam cu ei la poartă, trăgând de mine să mă recruteze. Aici era intenţia lor, era socoteala lor. Or, eu în această treabă n-aveam nici un amestec. Dovada că nici n-am ştiut, până acum câţiva ani, când a apărut volumul cu pricina, despre incidentul respectiv. Buzura şi-a vazut dosarul. A scris o carte despre acest dosar. A identificat în el un număr de turnători. A cerut CNSAS-ului identificarea altora şi n-a primit nici un răspuns. În plus, dacă e vorba de un alt dosar, de care Buzura nu ştie, atunci întrebarea revine: CNSAS-ul era obligat prin lege să-l cheme pe Augustin Buzura să-i arate înscrisurile compromităţoare, dacă există, şi-abia după aceea să le facă publice. Or, asta nu s-a întâmplat.

Daca n-aţi fi fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, ceea ce vă obligă să apăraţi breasla, aţi fi avut aceeaşi atitudine?
Da, aveam exact aceeaşi atitudine, numai că poate avea o greutate mai mică decât are acum, pentru că, trebuie să recunosc, eu nu-i apăr pe Buzura, în mod special, sau pe Uricaru, sau pe alţii ca persoane, colegi sau scriitori. Apar un principiu, o idee, pentru că mi se pare că se procedează incorect cu ei. Să nu uit un lucru: este extrem de ciudată campania din ultima vreme contra scriitorilor. Breasla noastră a dat cei mai mulţi disidenţi. Uniunea Scriitorilor a fost una dintre cele mai democratice instituţii din comunism, rezistând, uneori eroic, presiunilor sistemului. A avut singura organizaţie de partid desfiinţată pentru nesupunere. Ca acum, iată, să fie atacată pentru că în rândurile ei ar fi existat turnători. Au existat, ca peste tot. Şi e bine să-i cunoaştem. Dar de ce devine USR o ţintă predilectă? De ce ii falsificăm imaginea? Revin. Dacă cineva-mi va scoate angajamentul lui Buzura, atunci o să spun: „Da, am greşit, îmi pare rău, nu trebuia să-l apar“. Până nu văd asta, nu cred. Cred că-ţi dai seama că înainte de orice m-am asigurat că n-a semnat niciodată nimic. Că nu m-apucam să vorbesc aşa, de prost. M-am asigurat că nu a semnat niciodată nici un angajament şi nici o turnătorie.

Cum aţi putut să faceţi asta?
Mi-a spus el. Şi cuvântul lui Buzura, când vorbeşte cu mine, într-o situaţie de genul acesta, este sfânt.


„Intervenţie telefonică a domnului Eugen Uricaru în care sugerează că în spatele atacului declanşat împotriva domniei-sale în anul 2005 se afla domnul Nicolae Manolescu.“ [Aşteptăm, în virtutea nobilelor sentimente la care fac cu multă înverşunare trimitere atât domnul Nicolae Manolescu, cât şi domnul Eugen Uricaru, clarificări, atât în cazul atacului cumplit la care a fost expus cu o nonşalanţă inexplicabilă Cezar Ivănescu, cât şi în ceea ce priveşte declaraţiile cel puţin bulversante ale domnului Eugen Uricaru. – n.n.]
4 conversaţie Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, înregistrare audio, 2005

„Înaintea alegerilor de la Uniunea Scriitorilor, lumea literară românească a fost cuprinsă de mari febre. Normal: perioada de incertitudini, de competiţie, de «campanie electorală“. La un moment dat, unul dintre candidaţi, Cezar Ivănescu, s-a dezlănţuit asupra lui Nichita Danilov, care ceruse ca dosarele de Securitate ale conducerii filialei Iaşi a Uniunii să fie făcute publice. Deşi nu se număra printre cei vizaţi, C. Ivănescu a luat foc şi l-a tratat pe N. Danilov de «minoritar», prost cunoscător al limbii române şi poet lipsit de valoare ş.a.m.d. (cf. Averea, 18 iunie 2005).
N. Danilov a răspuns şi a anunţat că-l va acţiona pe C. Ivănescu în judecată pentru calomnie şi xenofobie. Alte opinii nu s-au facut auzite. Probabil pentru că ar fi putut trece drept intervenţii în cursa pentru presedinţia Uniunii Scriitorilor. În ce mă priveste, intervin acum, după alegeri, pentru a afirma doua lucruri: că un poet complet lipsit de valoare, nul, autor al unei «bolboroseli» informe, de neinţeles de ce laudate de-a lungul deceniilor trecute, este Cezar Ivănescu însuşi; în timp ce Nichita Danilov e unul dintre cei mai valoroşi poeti români ai perioadei. Conform pasajelor de mai jos, pe care le extrag din postfaţa mea la noua ediţie a operei lui Danilov, «Ferapont. Antologie de poezie 1980-2004» (Paralela 45, Piteşti-Bucureşti).“

„«Arhivele Securităţii otrăvesc România», titrează cotidianul francez Liberation în ediţia sa de ieri, detaliind cazurile Mona Muscă şi Alin Teodorescu. În timp ce societatea românească îşi canalizează atenţia asupra persoanelor care au semnat un acord cu fosta poliţie politică mai mult sau mai puţin forţate de situaţie, «numele adevăraţilor călăi ai Securităţii rămân încă necunoscute», notează publicaţia, potrivit Mediafax. «Riscăm să nu mai facem deosebirea între victime şi torţionari, între colaboratorul ocazional şi turnătorul remunerat pentru asta», declară fostul ministru al Afacerilor Externe, Andrei Pleşu, pentru Liberation.

Cotidianul din Hexagon îl citează pe Nicolae Manolescu, care, într-un interviu publicat de revista francofona Regard, îşi exprimă regretul că procedurile actuale nu incriminează sistemul pe care l-a reprezentat Securitatea, ci îi vizează doar pe cei care au colaborat cu acesta. «În timp ce Mona Muscă e arătată cu degetul, un personaj ca Ilie Merce, fost ofiţer al Securităţii, care controla întreg domeniul cultural, îşi exercită fără nici o problemă funcţia de deputat. Lucrurile ar fi trebuit clarificate imediat după 1989, nu 16 ani mai târziu», spune Manolescu, citat de Liberation.

„[...] nu atât dezvăluirea simplilor informatori din rândul scriitorilor ar fi un act de justiţie, cât demascarea ofiţerilor de Securitate care i-au ademenit. Spre sfârşit, câteva voci indignate au amendat radicalismul lui Stelian Tănase. Bineînţeles, numai după ce s-a constatat ca acesta nu mai era în sală. Poeta Ioana Diaconescu l-a demascat ca lipsit de solidaritate cu breasla scriitoricească, impresionată neplăcut de faptul că «tocmai un scriitor» îşi nedreptăteşte colegii prin afirmatiile sale, după expresia Ioanei Diaconescu, «casante şi inexacte». Nicolae Manolescu a consolat-o cu o glumă: „A zis cineva că Tanase e scriitor?“... Un final de discuţie care ne dă unele indicii despre seriozitatea cu care se poate «dezbate» la USR o temă deloc comodă şi deloc lipsită de însemnătate. Alte comentarii ar fi de prisos. Prefer să mai transcriu doar întrebarea mucalită rostită în şoaptă de cineva care asistase cu zâmbet sceptic la dezbatere: «Nu simţiti că în camera asta vine de undeva miros de mucegai?»... în Sala Oglinzilor mirosea într-adevăr a mucegai. La propriu!“

„Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“
4 Eram nişte copii răi, interviu inedit cu Gheorghe Crăciun, realizat la 13 octombrie 2006, Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007

„Criticul literar Nicolae Manolescu şi-a citit ieri la CNSAS dosarul de Securitate, lectură după care a rămas cu impresia că a fost urmărit «ca la carte» în mai multe perioade, între 1969 şi 1989. Manolescu a ţinut să spună, imediat după ce a ieşit din sală de lectură a CNSAS, însoţit de poetul Mircea Dinescu [! – n.n.], că dosarul său este unul de urmărit şi că la o lectură superficială nu a apucat să recunoască vreunul dintre apropiaţii săi ca turnător. «Nu am apucat să văd întregul dosar, ci doar am spicuit din el. Este mare, pentru că am fost urmărit din '69 pănă în '89», a spus Manolescu, adăugând că în anumite perioade din acest interval a avut microfoane în casă şi i-au fost ascultate telefoanele. Manolescu a mai spus că a cerut CNSAS o copie a dosarului, pentru a-l studia în amănunt, eventual a-i identifica pe cei care au dat Securităţii informaţii despre el.
4 sursa: Ziua, nr. 3915, vineri, 27 aprilie 2007 http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-04-27&id=219766

„Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai Iaşului a fost declarat colaborator al poliţiei politice. [...] Vestea a produs cu atât mai multă stupoare cu cât Andrei Corbea Hoişie era cunoscut ca un apropiat al grupului de intelectuali disidenţi din Iaşi. Este al doilea personaj din anturajul opozanţilor anticomunişti care primeşte acest verdict, după răsunătorul caz Sorin Antohi. Andrei Hoişie nu a putut fi contactat pentru a-şi spune opinia, însă e de aşteptat să depună o contestaţie. «Legal, el are dreptul să se apere şi să conteste verdictul. Abia după ce îi vom răspunde, voi putea să comentez acest caz. Până atunci, nu am voie» [v. reacţia domnului Dinescu în Cazul Ivănescu, inclusiv reacţia USR la moartea Poetului Cezar Ivănescu – n.n.], a declarat aseară pentru Ziarul de Iaşi Mircea Dinescu, membru în CNSAS. «Nu doresc să comentez», a spus şi Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului.“

„Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat în calitate de martor al apărării. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].
4 Adevărul, 30.01.2008

„Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat.“
4 Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008

„Poetul Mircea Dinescu, unul dintre membrii Colegiului CNSAS, a declarat, luni, pentru ROMPRES, că nu a votat în şedinţa în care scriitorul Cezar Ivănescu ar fi primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea. «Eu nu am votat în şedinţa aceea, pentru că mă aflam în Franţa», a spus Dinescu. Declaraţia demnitarului CNSAS vine ca reacţie a acuzaţiilor aduse de Cezar Ivănescu potrivit cărora Dinescu a «intoxicat» toată presa cu învinuiri la adresa sa, «fără o bază reală şi legală», întrucât scriitorul nu a fost chemat la CNSAS ca să-şi vadă dosarul şi nu a primit un verdict de colaborare. Referitor la faptul că Cezar Ivănescu susţine că nu a primit înştiinţarea oficială de la CNSAS privitoare la decizia de colaborare, Mircea Dinescu a declarat că nu intră în atribuţiile sale să-i înştiinţeze oficial pe cei care primesc decizii CNSAS. «Nu sunt eu de vină că nu a primit el adresa oficială din partea CNSAS. Nu e treaba mea asta» [! – n.n.], a spus Dinescu. /... / «El e director de editură şi riscă să-şi piardă postul, dacă a primit decizie de colaborare cu securitatea” [! – n.n.], a mai spus Dinescu. /.../ Conform unor surse din CNSAS [! – n.n.], Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu securitatea în şedinţa din 29 ianuarie a Colegiului CNSAS. Scriitorul declara, la acea dată, pentru ROMPRES, că de 12 ani face cereri repetate la CNSAS să i se arate dosarul politic şi, de fiecare dată, a fost refuzat. «Acum vin şi spun că am făcut poliţie politică. Este ultima nemernicie care se putea întâmpla: fostul membru PCR Mircea Dinescu spune că Ivănescu a făcut poliţie politică, pe când eu eram cel urmărit politic», a declarat Cezar Ivănescu.

„Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.n.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict.
4 Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008

Radu Moraru: Mircea Dinescu e foarte vulcanic...
Cezar Ivănescu: Înainte de a fi vulcanic, e ilegal. Şi atrag atenţia că legea de funcţionare a CNSAS nu îi permitea unui fost PCR-ist, fost secretar de UTC al Uniunii Scriitorilor, absolvent al Academiei marxist staliniste Ştefan Gheorghiu si soldat fruntaş la Securitate, cum singur s-a numit, să facă parte din Colegiul CNSAS.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră puneţi sub semnul întrebării prezenţa. Eu emit o altă ipoteză. Având în vedere câte orgolii sunt în zona asta, pentru mine a părut şi o răfuială de asta...
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar o să-l coste în instanţă.
Radu Moraru: De ce nu credeţi că de fapt e şi o poveste de asta... că acum implozia CNSAS-ului e dorită de mulţi? Dumneavoastră acum puteţi fi o victimă că aţi arătat cu probe că nu aţi fost.
Cezar Ivănescu: Mie nu-mi place poziţia de victimă, şi nu vreau să mă consider o victimă, deşi în realitate am fost. Aici este o miză foarte mare.
Radu Moraru: Care e diversiunea?
Cezar Ivănescu: Eu v-am pus în faţă nişte lucruri. Un om cu o biografie nepătată ca a mea, pentru care depun mărturie mii de oameni din ţara asta şi nu numai, şi care ştiu ce am făcut eu pentru ei sau cum i-am ajutat... şi marginalizat o viaţă, şi care a plătit, cu lipsă de carieră, cu sărăcie... şi un domn care a făcut toate compromisurile posibile pe lumea asta. Politice... a făcut Academia Ştefan Gheorghiu, domne, că de acolo ieşeau şefii PCR. Eu am să vă spun un lucru foarte clar: acest domn Mircea Dinescu e chiar omul nou creat de societatea comunistă. El e întruchiparea omului nou. Îl avem în carne şi oase. “
4 fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie

Cazimir Ionescu: Timp de 2 ani am cerut de sute de ori ca pe lângă probatoriu de la Direcţia de investigaţii să existe şi materialul scris cu semnătura directorului Direcţiei juridice. Nu l-am primit. Şi nu l-am primit în cazuri importante. Într-un caz important pe care din nefericire nu pot să-l spun pentru că nu ştiu dacă s-a terminat sau nu procesul, dar într-un caz foarte important lucrurile au mers până într-acolo, încât eu cerând şi anunţând că nu intru în colegiu dacă n-am documentul scris al Direcţiei juridice în care să mi se spună textual şi pe puncte care sunt documentele şi acuzaţiile de poliţie politică, directorul Direcţiei de investigaţii a preferat să-şi dea demisia. Între a pune documentul scris pe masă, datorie de serviciu şi…“
4 fragment din transcriptul emisiunii Vorbe grele, Ciutacu, Oprea, Ionescu, Antena 2, 6 februarie, 2008

„«Mă doare în cur!» Aceasta a fost reacţia pe care a avut-o Mircea Dinescu, atunci când a fost chestionat în privinţa incompatibilităţi între funcţia de membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), asimilată celei de secretar de stat, şi cea de membru al Consiliului Editorial al ziarului Cotidianul.“

„Lunile trecute, presa culturală ieşeană publica un lung şi incitant material al lui Sorin Antohi, legat de colaborare cu fosta Securitate. Mărturisesc că, în ce mă priveşte, dupa 18 ani de tranziţie, subiectul referitor la dosare mă lasă rece [! – n.n.].“

-------------
„Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.
Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet. [...]
Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.“
(
Basarab Nicolescu, 21 iunie 2008, Paris)
-------------

„Victor Roncea, coordonator al campaniei Voci curate de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se afla şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.“

Extras din Statutul
Uniunii Scriitorilor din România


„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.


Pe 29 ianuarie a început Calvarul,
pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“
4 Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008

„Istoria literaturii va nota nimicnicia unor aşa-zişi lideri care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos, să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau din Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştina şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii…
Dar după Înviere?
După adevărata ÎNVIERE?“