marți, 17 martie 2009

Cezar Ivănescu: pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu



Cezar Ivănescu,
1968, vara

Am debutat editorial în vara anului 1968 cu o plachetă de versuri, Rod, la Editura pentru literatură.
Placheta avea 59 de pagini iar eu 59 de kilograme, ca şi acum, şi locuiam, împreună cu soţia mea, Maria,
într-o cămăruţa pe care ne-o închiriase o bună prietena din Bârlad... Eram profesor de limba română în satul Pogoneşti iar soţia mea profesoară de franceză la un liceu din Bârlad... Era pe la începutul lunii august, România era ţară socialistă, guvernată de un partid unic, PCR, al cărui secretar general era tovarăşul Nicolae Ceauşescu...

Şi atunci, ca şi acum, nu eram membru de partid, eram un simplu cetăţean român, dascăl de limba română la Pogoneşti...

Debutasem editorial, scosesem capul din placenta anonimatului şi, cu capul în nori, puteam visa la orice privindu-mi maldărele de manuscrise îngrămădite pe podea, mai pe la colţurile camerei, mai pe lângă pereţi, să nu le călcam în picioare... Puteam visa şi visam cum îmi voi tipări cărţile de poeme, cum mi se
vor juca piesele de teatru, cum voi începe eu însumi să-mi cânt poemele împreună cu o trupă de muzicieni...

Pentru acei care nu-şi mai amintesc sau pentru acei care nu au trăit din experienţă directă anii şaizeci, trebuie să precizez că socialismul biruitor nu biruise la acea vreme decât clasa muncitoare din agricultură, ţărănimea, ea, era făcută praf şi pulbere dar numai prin părţile esenţiale, de la deal pân-la câmpie, pentru că la munte trăiau „dacii căţărăţi pe munţi“... În rest, românii de pe la oraşe o duceau bine, erau cu toţii în „câmpul muncii“, câştigau puţin da bine, viaţa era ieftină... Românii aveau o clasă de mijloc posesoare, nu ca acum de avioane, ci de televizoare...

Istoria, ea însăşi, doamna paralitică pe care o cunoaşteţi, se reînzdrăvenise de prin primăvară, fusese „primăvara de la Praga“... Trăiam cu toţii „clipa suspendată“, putea fi totul minunat...

Aveam 27 de ani şi toată viaţa înainte...
Şi a venit şi ziua fatală... La câteva case de noi locuia fostul meu coleg de facultate, poetul Cristian Simionescu... Socrii săi, părinţii fetei, posedau şi radio şi televizor, lucru mare pe acea vreme... Cristian Simionescu mi-a bătut într-o zi la fereastră cu mâna tremurătoare şi m-a chemat la el... Mă gândeam că e ceva legat de proaspătul meu debut editorial, mă strigau de fiecare dată când se transmitea la radio vreo cronică literară... Numai că în ziua cu pricina m-a introdus în micul templu al românului din acea vreme, camera cu televizorul...

Abia-mi aprinsesem emoţionat ţigara şi uitându-mă pe ecranul televizorului am înţeles pe loc totul: tancuri sovietice la Praga... Trupele tratatului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia...

Pentru unii acea zi fatală înseamnă 21 de ani de amânare, pentru alţii, ca mine, 31 de ani... căci îi adaug şi pe aceşti zece ani de la Revoluţie încoace, prelungire sinistră a celorlalţi 21...

În toamna lui 1968, pentru placheta de poeme, Rod, am primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, ediţia I-a, Iaşi, 1968...

Şi tot aşa, pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu, Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“ al Academiei Române în 1984, Marele Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, Botoşani, anul 2000...

Cine, pentru acestea, n-ar da viaţa lui toată?

Cezar Ivănescu, 1968, vara, Contemporanul, anul XI, nr. 5, serie nouă (486), 3 februarie 2000