joi, 31 decembrie 2009

Revelarea erosului (Cezar Ivănescu, Luceafărul)



















Revelarea erosului

Cele cinci strofe safice care alcătuiesc Odă – în metru antic, text postum, au cunoscut şi cunosc o glorie surprinzătoare, dacă e să considerăm exactă judecata lui Călinescu : „Cunoscuta Odă în metru antic este o urmare neînsemnată a unor studii harnice de versificaţie latină, făcute pe temeiul lui Horaţiu“. Astăzi, mai puţin dispuşi decît Călinescu chiar să acordăm o copleşitoare importanţă izvoarelor, convinşi că studiul comparat poate explica numai orizontala operei, încercăm să aflăm misterul unui text, mai bine spus, să mărginim acest mister, judecîndu-l în virtuţile lui de adîncime, deduse din textul însuşi, virtuţi traducînd ele însele misterul unei persoane, unei voci inconfundabile. Astăzi, cînd accesul la tipărituri e la îndemîna oricui cînd practic, influenţa strict livrescă e greu detectabilă, trebuie, desigur, să se renunţe la o anume suficienţă contabilă (supremă bucurie a unor istorici literari) escamotînd adesea doar simplissima lipsă de har intelectiv.

Dincolo de consideraţiile călinesciene din Opera lui Mihai Eminescu („Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu“), Odă – în metru antic, expresie a unei obsesii a „formelor“ literare ca purtătoare ale unui ideal estetic incorporat, poate fi, azi, înţeleasă mai mult ca un apel către 0 soluţie universală, căutare a unui echilibru existenţial nutrită de două modele de trăire, occidental şi oriental:
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tînăr înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţăm visători la steaua/Singurătăţii“.

Într-o stare negativă, paradisiacă, individuaţie pură, persoana trăieşte unicitatea şi neparticiparea ca pe o eternitate: incredulitatea şi dezamăgirea experienţei se insinuează în primul vers. „Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce.../ Pîn-în fund băui voluptatea morţii/ Nendurătoare“.

Revelaţie a alterităţii, eros, voluptate a erosului, a nunţii, ieşirea din sine e suferinţă şi extaz. Tot ceea ce ţine de domeniul trăitului se subsumează de acum unui principiu universal al suferinţei: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării“.

Prin extaz, persoana umană cunoaşte trăirea erosului cosmic, roată a lumilor: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?“

Patimile devoratoare, care dată fiind natura abstractă a metaforelor, nu trimit la patologic ci la universal, lasă o vagă credinţă în posibilitatea unei recuperări a fiinţei umane pasionale: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sîn, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă !“

Spaima de existenţă trăită, pasional, de erosul distrugător — reintegrator îl îndreaptă pe poet către o „epicuriană fericire a zeilor căutînd mulţumirea în absoluta apatie“ (G. Călinescu). Numai că, trecînd peste faptul că aici Călinescu produce o fină contradicţie (epicuriană fericire şi absoluta apatie) nu equamitatea divină e soluţia odei eminesciene, ci „trista nepăsare“, stingerea dezolată. Între pasiune şi retragerea din lume poetul înclină către soluţia unei libertăţi de sorginte budhistă. Înţelesul soteriologic al odei, respingerea pasiunii care e suferinţă, respingerea soluţiei creştine (care asumă suferinţa), ar fi clare, dacă ar fi vorba de un text filozofic, discursiv, în întregime însă nu putem judeca aşa întrucît muzica dureroasă a textului ne scoate din sfera unor concluzii de etică religioasă, fireşte, îndreptîndu-ne atenţia către punctul central al miraculoasei poeme: revelarea erosului într-o persoană, „Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi“, adevărata învăţare a ştiinţei morţii prin unica metodă posibilă, a trăitului.

Ceea ce dar instituie farmecul incomparabil al acestui text eminescian, înglobînd aici, desigur, limba lui exemplară, natura aproape comună a metaforelor, comună în sensul simplităţii elementare (logos primar), e constelarea simultană a două modele existenţiale ireductibile; chiar ultimele două versuri din strofa a cincea care par o încheia concluziv poema conţin în ele o internă contradicţie: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă“: căci „stricto sensu“, „a muri, liniştit“: înseamnă în fapt a nu muri, ci a se salva prin retragere a eului din lumea fenomenală şi neparticiparea interioară. Heraclitean, mai degrabă, prin fulguranta revelării unui cîmp al contrariilor, textul eminescian, meditaţie luciferică, are în conştiinţa noastră rezonanţa unei intuiţii fundamentale a perimetrului grec prin sentimentul de „injustiţie metafizică“, sentiment pe care-l resimţim copleşitor la lectura acestei capodopere: persoana umană vine din regretul etern de a se fi crezut, o clipă, nemuritoare.

Cezar Ivănescu
text publicat în revista Luceafărul

sâmbătă, 26 decembrie 2009

24 decembrie 1989, Luceafărul, Ediţie specială, Pentru o Românie liberă, democratică şi independentă! Cezar Ivănescu şi Petru Creţia














Pietate
Cezar Ivănescu

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
nimeni în oraş nu ştie
de ce-a fost luat şi dus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
vina lui e-atît de mare
că măcar nu s-a mai spus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
roagă-te-n tăcere mare
cît vecinii nu te-au spus,
că te rogi mereu, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
că te rogi mereu, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

marți, 17 noiembrie 2009

INTERVIU cu CEZAR IVĂNESCU, „cea mai importantă voce lirică românească din perioada postbelică“, în opinia lui MARIN PREDA, şi o NOTĂ














„Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris“

– Domule Cezar Ivănescu, acum foarte mulţi ani, Marin Preda spunea despre dvs. că sunteţi, după părerea lui, cea mai importantă voce lirică românească din perioada postbelică. Cum se vede această afirmaţie acum, în anul de graţie 1994?

– Acum nu se vede în nici un fel. Ca de altfel orice profeţie, care nu poate fi probată în imediat. Ce se întâmplă? Marin Preda a făcut o afirmaţie, a rostit o sintagmă, care in literatura română de după război n-a mai fost rostită. În prezentarea la volumul meu de poeme „Rod III“ a scris că sunt o adevărată voce de mare poet. Adică, sintagma asta „mare poet“ nu se mai rostise după război. Chiar despre Nichita, după aceea s-a scris – probabil din spirit de contradicţie – că este un mare poet.

Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris. Noi am trăit la Mogoşoaia cinci ani de zile, de la sfârşitul anului '74 până la sfârşitul anului '79, la Casa de Creaţie, am fost foarte legaţi, eu fiind cel mai bun prieten al lui Preda până la moarte, în aceşti ultimi cinci ani, mie mi-a lăsat, de altfel, şi scrisoarea lui testamentară, şi am avut timp să ne cunoaştem foarte bine: el să-mi citească cam tot ceea ce aveam mai important scris în manuscris la vremea aceea, eu să-i citesc toate cărţile pe care le scria, în formă manuscrisă mai întâi, în dactilogramă apoi şi, fireşte, despre multe din cărţile lui am scris.

Acum chiar, la începutul acestui an, m-am decis să definitivez o carte despre Marin Preda, în care este înţeleasă mai exact şi relaţia pe care am avut-o cu Marin Preda, şi felul în care reuşiserăm noi în acei ani la Mogoşoaia să ne creăm un fel de rezervaţie pentru a scrie cât mai autentic, pentru a gândi şi pentru a ne simţi rupţi oricum de determinismele epocii.

– Mi-aţi mărturisit că aţi pregătit o carte despre Marin Preda, care va apărea în curând. Aduce ea ceva în plus, nişte lămuriri suplimentare în ceea ce priveşte acuzele la adresa „comunistului“ Marin Preda?

– Da. Adică eu încerc, de fapt, să clarific câteva lucruri. În primul rând să înlătur toate minciunile spuse cu bună ştiinţă despre Marin Preda. De la critici literari oficiali ai epocii respective – Eugen Simion, în speţă – până la persoane care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin şi au scris lucruri foarte joase despre el. Adică încerc să clarific – ce? Anume faptul că Marin Preda, impus ca un prozator de primă mână în literatura română, ştia foarte exact, adică era într-o situaţie foarte exactă cu puterea. Şi atât cât îi permite puterea să spună din adevăr, în cărţile sale. Şi compromisurile pe care le-a făcut cu puterea comunistă au fost nişte compromisuri foarte clare. Care, toate, cred eu că nu trag prea greu în opera lui scriitor, pot fi eliminate. Vă dau un singur exemplu: la prima ediţie din „Delirul“ nu există nici acea scenă cu tânărul comunist dus din poştă în poştă, care se poate gândi că e vorba de Ceauşescu şi mai există o scenă destul de scandaloasă cu nişte ziarişti care se masturbează în redacţia unui ziar. Când a fost să apară ediţia a doua a cărţii, Dumitru Popescu-Dumnezeu i-a propus foarte clar lui Preda, vrei ediţia a doua, scoate scena cu ziariştii care se masturbează şi adaugă scenuţa aceea cu tânărul comunist ş.a.m.d. Ceea ce Preda a făcut deliberat.

Eu cred că e datoria noastră acum să apelăm la prima ediţie a cărţii, care nu conţine episodul respectiv, care a fost o chestiune care nici nu trage nu ştiu cât în greutatea operei şi a fost un compromis deliberat pe care l-a făcut Preda. Astea erau micile tribute care trebuiau plătite în epocă. Dar încolo, eu am recitit cu ocazia scrierii acestei cărţi toată opera lui Preda: nu are compromisuri la vedere, prea mari. Are în alt aliniament, în alt strat al operei. Şi, pe această chestie insist eu în carte. Adică: Preda ştia, de exemplu, foarte clar, în tinereţea sa bucureşteană, când majoritatea colegilor săi de generaţie au fost legionari iniţial – Caraion, Ierunca, Geo Dumitrescu ş.a.m.d; legionari şi după aceea comunişti, pentru că în epocă era foarte uşor, se trecea de la una la alta foarte simplu – deci, Preda ştia foarte exact ce a fost legionarismul istoric, în epocă. Şi ştia, în acelaşi timp, ce acceptă puterea comunistă apropo de legionarism. Absolut nimic real, totul trebuia inventat, totul trebuia să fie o critică de sus până jos, apropo de legionarism.

În discuţiile pe care le aveam cu Preda, el îmi relata viziunea lui exactă şi autentică despre legionarism şi, în acelaşi timp, îmi spunea ce poate din această viziune trece în cărţi. În cărţile lui trecea totdeauna o viziune foarte critică la adresa legionarismului, pentru că, se ştie foarte bine, puterea comunistă avea nişte obsesii: îi ura foarte tare pe ţărănişti, pentru că le fuseseră ultimii adversari în alegeri, îi ura foarte tare pe legionari pentru că fuseseră cu adevărat autentici şi însemnaseră ceva în epocă – făcuseră totul, de fapt: şi greva de la Griviţa Roşie tot ei o montaseră şi toate acţiunile mai serioase erau făcute de legionari şi nu de comunişti. Apoi, după venirea la putere a comuniştilor, foarte mulţi dintre legionari au intrat la comunişti. Ei aveau o frică reală de legionari şi tot limpul comuniştii doreau să creeze un portret robot al legionarului foarte peiorativ. Ei, Preda a mers pe acest compromis, el fiind însă tot timpul conştient că lucrurile stau cam altfel. Şi de aici discuţiile noastre în contradictoriu, pe care le-am purtat adesea la Mogoşoaia. În mică măsură, le reiau în carte.

– Consideraţi că Marin Preda a fost tipul de creator implicat politic?

– Implicat politic – cum să spun? Poate părea o expresie... Implicat fatalmente politic. Adică, după război, se ştie foarte bine, cu toată istoria literaturii române de după război, cu realismul socialist şi cu toate celelalte, un creator care nu era implicat politic sau care cel puţin nu făcea jocul implicării politice, nu mima implicarea politică, nu putea să existe. Toţi scriitorii români, de la Sadoveanu şi Călinescu, au trebuit să... era aproape o probă iniţiatică. Să fii acceptat în această literatură oficială comunistă, trebuia să arăţi într-un fel că eşti implicat politic. Implicarea se demonstra prin adoptarea unor teme. Erau temele la ordinea zilei, aproape ca nişte probe pe care trebuia să le dai la intrarea într-o familie secretă sau ocultă. În perioada de după război au început temele cu naţionalizarea, colectivizarea ş.a.m.d. Această servitute s-a păstrat până târziu, până la generaţia lui Nichita Stănescu. În 1960, când a debutat generaţia lui Nichita, în volumele de debut din colecţia „Luceafărul“ şi Nichita şi toţi ceilalţi aveau temele prin care demonstrai că eşti implicat politic şi, deci, că poţi fi recunoscut ca scriitor: poezie antirăzboinică, „comuna de aur“ – ăsta era comunismul, trecutul de luptă al PCR-ului... Erau nişte teme foarte clare, pe care trebuia să le tratezi dacă voiai să fii considerat scriitor autentic, dacă nu puteai să scrii ca Shakespeare nu intrai în vederile lor, erai cel mult un scriitor marginal, tolerat, dar cam atât.

– Dv. vă consideraţi un implicat politic din acest punct de vedere?

– Mă consider un implicat politic, dar nu din acest punct de vedere. Eu mă consider – şi nu gratuit – făcând parte din prima generaţie de scriitori români care au debutat fără să facă nici un compromis. Noi am debutat pe momentul de vârf al valului cel mai liberalist al comunismului, în '68. Începând poate chiar din '65 de la moartea lui Gheorghiu-Dej au fost nişte ani de deschidere liberală în cadrul sistemului extraordinari. Cei care i-au trăit îi ştiu foarte bine. Nu chiar ca după Revoluţie, dar când foarte multe lucruri începuseră să fie spuse în spiritul lor autentic. Primii trei ani după venirea la putere a lui Ceauşescu, care era de bună credinţă, voia să deschidă România spre Occident, să reia o tradiţie autentică a românismului ş.a.m.d. Anii aceia au fost foarte buni.

Iar noi când am debutat, mulţi din generaţia mea – şi eu, şi Virgil Mazilescu, şi mulţi alţii – editorul nu ne-a mai cerut absolut nimic, cel mult ne-a mai ciupit câte un vers sau un cuvinţel sau o expresie – atâta tot. Am debutat ca şi cum am fi debutat într-o ţară liberă şi democratică. Înainte de război, de exemplu. Eu pot proba cu cartea mea de debut, în care nu am nici o virgulă de schimbat până la sfârşitul vieţii. Debutând aşa, nu mai poţi în momentul în care te-ai arătat odată în deplinătatea nudităţii tale nu poţi să vii – o frumoasă dansatoare – să strâmbi piciorul, să faci pe şchioapa, că nu te mai crede lumea, te-ai arătat odată cum eşti. Nu ştiu câţi dintre noi au avut caracter sau o înaltă moralitate scriitoricească, dar, pe undeva, forţaţi de chiar poziţia noastră (ca într-o piesă de teatru; dacă ţi-a rămas numai rolul celui drept sau al martirului, trebuie să-l joci până la capăt, că altfel te dă afară regizorul din piesă).

„pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei“

Noi am cam avut rolul să jucăm pe scriitorii care fac disidenţă politică implicită, adică să scriem numai ce dorim noi şi să publicăm ce dorim. În mod fatal, foarte multe lucruri – începând de la cartea de debut până la cartea mea din '83, „Doina“, care este pe faţă anticomunistă şi antisistem şi tot ce vrei – a trebuit să ne implicăm politic, dar împotriva sistemului. Şi chiar şi jocul ăsta la un moment dat a fost acceptat. Nu-mi închipui că era vreun individ atât de idiot care să nu înţeleagă, să spunem, în cartea mea „Doina“ din '83, versuri de o limpiditate cristalină: „Vreau să fac şi nu pot face/ Ce nu vreau să fac tot fac/ Doamne-n scrum de s-ar preface/ Rămăşiţa ast' de veac..."

Erau foarte clare despre momentul pe care-l trăiam! Dar s-a întâmplat la un moment dat acest lucru: sistemul putea opri sau dorea să oprească nişte cărţi în fazele lui bune de cenzură, dar pe fazele în care era mai puţin sigur pe el nuprea mai putea, pentru că era, totuşi, complicat. E adevărat că pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei. Cartea a fost tipărită la Bălăiţă, la „Cartea Românească“, după aia au dorit să mi-o topească, dar împreună cu alte vreo 10-20 de cărţi. (Virgil Mazilescu, D.R. Popescu, mulţi). N-avea totdeauna curaj regimul să se angajeze la o acţiune de asta de radere în masă a unor scriitori – eram 10-20... Eu de aceea pot să spun, şi spun cu toată seriozitatea, am repetat-o şi după Revoluţie în nişte articole de gazetă, adevărul este ăsta: cine-a dorit (din generaţia mea, nu spun de cei dinainte, care erau umflaţi de securitate şi băgaţi în puşcării) să scrie autentic, să spună adevărul şi să se lupte ca acest adevăr să apară în cărţile lui, a putut-o face. Dovada e că eu am putut-o face. Au mai făcut-o şi alţii.

– Vă consideraţi un opresat al fostului regim?

– Eu nu mă consider opresat al fostului regim, pentru că cu stau acuma şi mă ia râsul când îi văd pe unii domni ca Sorin Dumitrescu că publică o carte de poezii de Nichita Stănescu, imediat după Revoluţie, cum ar fi prevestit Nichita Stănescu Revoluţia. Cum s-o prevestească? Dând limbi de dimineaţă până seară PCR-ului? El era decorat, era un obedient de ultimă speţă, se ştie lucrul ăsta foarte clar. Se ştia în epocă ce însemna să tragi o laudă la tovarăşi; se ştia ce însemna să primeşti o decoraţie, să tipăreşti o carte în Editura Militară numită „Roşu vertical“... Astea erau lucruri foarte clare. Şi mie mi-era uşor să scriu trei poezii tâmpite cu Tovarăşu' şi atunci şi alte cărţi ar fi trecut mai uşor, primeam şi eu o vilă nu ştiu unde ş.a.m.d. Nu se făceau gratuit toate vânzările astea. Să fie foarte clar sub comunişti am fost opresaţi o mână de scriitori – toată lumea îi ştie, de fapt, pe aceia... Şi, în primul rând, n-am fost membru PCR niciodată, lucrând în presa literară, ceea ce era destul de complicat, zilnic puteam fi dat afară, că nu era voie. Dar e adevărat că nu am fost oprimat şi nu am fost marginalizat niciodată pe vremea comuniştilor cum am fost după Revoluţie. Pentru că toţi mâncătorii de căcat, toţi mincinoşii, toţi compromişii, care s-au trezit revoluţionari şi nişte puri şi nişte mari revoluţionari, au dorit să dispară cei 3-4-5-6-7 maximum, câţi eram, de scriitori români trăitori chiar în România care chiar nu tăcuserăm nici un compromis, şi care-i ştiam pe toţi mânjiţi mai mult sau mai puţin.

Dă-mi voie să-ţi dau un exemplu: cum poate să se compare – vorbesc ca puritate de caracter şi de linie morală – un Manolescu cu mine, care, cum apărea o carte de Dumitru Popescu îi trăgea o cronică în „România literară“. Asta nu era o formă de compromis? Cum să-i faci lui Dumitru Popescu cronică de o pagină de „România literară“? Şi despre ce? Despre poezii – ăsta-i nul absolut ca poet! Ei, astea nu erau forme de compromis? Tu vii să-mi faci mie morală acuma, să-mi faci politică democratică? Toţi în ţara asta au fost mai mult sau mai puţin mânjiţi şi compromişi cu sistemul.

Asta spun: am avut un moment de derută după Revoluţie, am avut senzaţia că s-a schimbat ceva, după aia mi-am revenit, imediat, mi-am dat seama că a fost un teatru, cum se fac toate la noi, la români, noi suntem mari amatori de teatru... A fost un teatru ordinar, oribil, nimic nu s-a-ntâmplat. Şi mi-am dat seama că trebuie să-mi reiau morala dinainte, adică artistul trebuie să se lupte cu toţi, din jurul lui întâi, cu societatea, cu sistemul ş.a.m.d.

Sistemul nu doreşte decât să-l facă să dispară pe artist, să-l distrugă cât se poate de repede. Asta-i tot ce se întâmplă în ultimii ani de democraţie, cum s-a întâmplat şi pe vremea comuniştilor. Ne-au aplicat pe vremuri cenzură politică, acum ne aplică cenzură economică. Ce vrea să zică o cenzură economică? De la grăsanul ăla de Pleşu, care a fost ministru al culturii după Revoluţie, şi până la actualul tont de Marin Sorescu n-a putut un ministru al culturii să se ducă în Parlamentul român şi să spună că România este o ţară în care există cultul cărţii, al culturii, al literaturii? Şi să dea o lege specială, care să oblige orice bişniţar care câştigă miliarde astăzi în România să dea un procent din miliardele lui pentru cultura română, pentru literatura românească. Să fie obligat nemernicul ăla care s-a îmbogăţit peste noapte (că sunt mii şi zeci de mii) să plătească acolo un procent ca să subziste literatura română. Se putea oricând face. De la Ministerul Culturii până la Cotroceni şi la Parlament – toţi ştiu care-i situaţia literaturii române de azi. Deci, cum să aplici această cenzură economică într-o ţară care, dacă ne gândim bine, cine a făcut Revoluţia asta? Sau cine a gândit-o? Sau cine a fasonat-o? Nu tot scriitorii? Scriitorii au fost primii care au protestat, ei au fost disidenţi dintotdeauna ş.a.m.d. Acum ei sunt în situaţia de paria în Ţara Românească. Tot ei. De ce? Pentru că ne-au vândut exact ăia care ar fi trebuit să se ocupe de condiţia scriitorului român după Revoluţie.

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI (va urma)
Adevărul literar şi artistic, 21 august 1994

miercuri, 4 noiembrie 2009

Cezar Ivănescu. Marin Preda, Revelaţia vieţii. Iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii


Revelaţia vieţii
de Cezar Ivănescu

Puţini poate dintre cei care au citit la apariţe volumul de nuvele „Întîlnirea din pămînturi“ au bănuit că replica lui Ilie Resteu din nuvela „În ceaţă“ („Spuneţi-mi, nu cumva sînteţi nebuni?“) care atesta starea de uluială în faţa absurdului existenţial, replica unei minţi logice la agresiunea iraţionalului, va deveni una din temele predilecte ale lui Marin Preda, ajutat şi de faptul, desigur, că epoca în care a trăit nu l-a scutit pe autor de asemenea manifestări absurde, iraţionale, ba dimpotrivă, am zice. Structura sa de moralist s-a consolidat în felul acesta, autorul asumîndu-şi sarcina să ne înveţe nu ceea ce trebuie să facem, dar ceea ce nu trebuie să facem, nu ceea ce trebuie să se întîmple, dar ceea ce nu mai trebuie să se întîmple. Scriitorul se află în dublă postură de spectator şi de actor al timpului său care i-a demonstrat nu o dată valabilitatea aserţiunii lui Miron Costin că nu sînt vremile sub oameni ci bietul om sub vremi...

Privit din această perspectivă, primul volum din „Moromeţii“ se structurează în jurul unor asemenea semne prevestitoare ale unui timp „care nu mai are răbdare“. E adevărat, de aici şi pînă la delirul în care va intra acest timp, istoria, avea să fie foarte puţin. Contemplaţia, abstragerea din acest timp nu mai era posibilă pentru bătrînul Moromete care-şi putea permite, aşezat în poarta casei sale, să privească spectacolul lumii cuprinsă de stihie şi să rămînă independent pînă la sfîrşit: „Domnule, eu toată viaţa mea am fost un om independent!“, e fraza cu care Moromete pune capăt unei existenţe de aristocrat al castei sale, cea mai nobilă dintre toate, ţărănimea română. Un aristocrat al gîndirii ajunsă în stadiul ei superior: contemplaţia.
Pentru fiul bătrînului Moromete însă acest lucru nu mai este posibil. Dovadă, experienţa lui Niculae Moromete din „Marele singuratic“. Desigur, Niculae se poate retrage pentru un timp din calea stihiei, cultivîndu-şi grădina, dar nu va putea s-o facă pentru muit timp. Deşi autorul mărturiseşte undeva că a scris această carte într-o perioadă de mare împăcare cu lumea şi cu sine însuşi, critica pronunţîndu-se chiar că autorul care a scris această carte avea „o conştiinţă senină“, astăzi, la o lectură mai atentă, se observă că această carte „senină“ e construită în fond pe o tensiune a relaţiilor dintre personaje, tensiune foarte neliniştitoare în cele din urmă.

La puţin timp după apariţia cărţii, în „Convorbirile“ cu Florin Mugur, scriitorul a cărui conştiinţă chinuită şi agresată nu era deloc senină, mărturisea: „Eu m-am format într-un anume spirit şi am trăit încă din adolescenţă cu ideea că există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare, în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acţiuni care măsoară mizeria umană. Dar ceea ce s-a făcut în secolul nostru în materie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţa noastră îndoiala: se pare că această limită nu există, nu sînt bariere spre infern pe care; omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că le poate trece“.

Dovada că autorul care scria frumoasa şi tragica poveste de iubire dintre Simina şi Niculae nu încetase să se întrebe asupra sorţii individului în impact cu istoria, asupra resorturilor adinei conform cărora acţiona această istorie în mersul ei implacabil, e romanul „Delirul“.

Vorbind despre acest mers implacabil al istoriei, autorul se întreba: „Dacă acest mers are un sens, şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai nouă ; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?“ Fraza s-ar putea constitui într-un epigraf pentru ultimul roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pămînteni“, al cărui titlu nu conţine o metaforă aluziv amară aşa cum am fi tentaţi să credem, ci chiar soluţia. Vom vedea. Deocamdată să spunem că această ultimă carte urmăreşte soarta individului cînd istoria e cuprinsă de delir.

Roman scris în fraze esenţiale, limpezi, precise, atît de penetrante încît nu mai suportă comentarii. Un roman concluziv asupra unui timp despre care s-au spus multe pînă acum, şi deci nu faptele narate ar fi noi şi surprinzătoare, nou cu totul şi cu totul este tonul, un ton al sincerităţii totale pe care-l adoptă numai cei care au riscat o experienţă pînă la capăt, care au trăit totul pînă la capăt, tonul unei conştiinţe chinuite, cum o numeam mai sus, mereu in căutare de soluţii salvatoare pentru o umanitate intrată într-un timp al demenţei. Martor al unor timpuri pe care omul nu le mai poate stăpîni şi controla cu raţiunea şi în care nu numai individul, ci chiar speţa devine bolnavă, cuprinsă de demenţa autodistrugerii ca acea pasăre din Deltă care-şi strivea singură ouăle...

O lume în care valorile perene ale umanităţii nu mai sînt valabile decît răsturnate precum sistemul filozofic al lui Hegel nu mai era valabil la un moment dat decît „răsturnat“. Tot ceea ce am învăţat de mii de ani, codul moral esenţial al fiinţei umane, prietenia, iubirea, dreptatea, capătă alte valori, alte nuanţe, elementul esenţial al relaţiei umane devine frica, pînda, şi individul învaţă treptat că totul se poate întîmpla de acum încolo – le pire aussi. Se produce o formidabilă ruptură la nivel psihic care-l aruncă pe individ într-o criză de profunzime, căci i s-a luat totul şi nu i s-a dat nimic în schimb. Smulsă din solul vechilor ei credinţe morale în care se simţea bine înfiptă şi dată pradă furtunilor, biata fiinţă umană devine jucăria destinului din care încearcă zadarnic să se salveze fizic, dar mai ales moral, apărindu-şi cu desperare puţina putere spirituală care i-a mai rămas, căci materia neluminată de spirit naşte monştri... Din această perspectivă însăşi moartea devine o experienţă banală căci mai rea decît moartea este umilinţa, lipsa de demnitate, fiinţa fizică nu poate supravieţui dacă nu trăieşte într-un acord, fie el chiar precar, cu fiinţa morală. Şi mai ales la cea din urmă s-a atentat atît de des...

Deci conflictul major al cărţii este conflictul individului cu lumea intrată în ebuliţie, în care cel dintîi trebuie să caute soluţii pentru a nu fi aruncat de pe orbită, conflictul aparent secundar fiind cel iscat din iubirea pentru Matilda, spun aparent secundar pentru că de fapt acesta îl potenţează şi-l semnifică pe cel dintîi.

Cine e Matilda? „Une passante“... principiu al distrucţiei, al degringoladei, simbol al unei lumi construită pe ură, al unor vremuri deşuchiate, mistificate, în care nimic nu scapă acestei mistificări, şi chiar ceea ce a fost pur gest de iubire şi tandreţe devine impur, abject, interpretat ca atare... Trecutul întreg este distrus, nimic să nu rămiie luminos din dira pe care o lăsăm pe pămînt. Şi în acest plan Matilda, se întîlneşte cu torţionarul de profesie... Din această nebunie a mistificării nu scapă nici cuvintele care încep să nu mai aibă sensul lor obişnuit. E o demenţă care invadează totul, distrugînd, scormonind în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei noastre pe unde ne-am adăpostit curatul gînd de iubire şi speranţă... În felul acesta volumul I al cărţii este o descripţie minuţioasă a acestei uri crescînde a unei fiinţe umane pentru o altă fiinţă umană, ură lucrînd harnic la ruperea armoniei spre care tinde speţa umană, la împletirea acelui „odgon“ ce poate lega un cuplu tot atît de puternic precum l-ar lega iubirea. E un lucru îndeobşte cunoscut că ura prin puterea ei de atracţie, de fascinaţie se învecinează cu iubirea... Da, dar aici această ambivalenţă pasională produce ceva în plus... Fiinţa iraţională, sub un prim aspect, Matilda, provoacă asupra partenerului o fascinaţie paralizantă, precum sepia asupra prăzii... Seara în care Matilda, într-o explozie de ură sparge glasvandul atît de armonios lucrat de o mînă meşteră coincide cu seara arestării soţului şi atunci desigur, epoca se numeşte epoca Matilda.

Dar Matilda e şi ea la rîndul ei o fiinţă umană invadată de stihiile ei dinlăuntru care conlucrînd cu cele din afară rup zăgazurile subminîndu-i forţa ei vitală şi atunci se aude acel „bourdonnement fatal“... al inconştientului fiinţei umane...
Cînd reuşeşte să-şi înfrîngă acest „bourdonnement“, Matilda devine expresia pură a misterului feminin.

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ e un roman al cuplului în criză, depăşind cu mult demodata soluţie a triunghiului – Matilda nu e Madame Bovary – pentru că această criză nu e una pur erotică, ci in primul rînd e o criză existenţială. Fiecare membru al cuplului poartă cu el o istorie proprie, e împins de o fatalitate către ceva – în general spre distrugere – care nu se poate pune de acord cu istoria, cu destinul celuilalt. Surpată pe dinlăuntru, alienată în primul rind sieşi, fiinţa umană nu va putea realiza apropierea de semenul său care-i va rămîne veşnic străin. În sensul acesta Matilda este „une passante“... trecătoarea... străina... Lara trecînd prin mulţimea pînă la care nu mai ajunge strigătul desperat de moarte al iui Jivago...

Roman al unei perpetue stări conflictuale cu sine, şi cu lumea, cu istoria, autorul face din personajul principal al romanului, Victor Petrini, un filozof căutător al unei noi religii care să redea umanităţii echilibrul pierdut, relaţie care să aibă ca fundament iubirea – principiu salvator unic... Minte în continuă efervescenţă a căutării, Victor Petrini e convins că mai întîi trebuie să înţeleagă – sublimul şi ridicolul personajului – şi atunci încearcă să desfacă mecanismul reacţiei psihice al celuilalt şi ceea ce reuşeşte să găsească pînă la urmă nu e decît o incoerenţă vecină cu neantul şi de aici o veşnică stare de uluială, de perplexitate care, trebuie să adăugăm, e cumva o trăsătură comună personajelor lui Marin Preda, de la Moromete la Victor Petrini. Poate această trăsătură vine şi din aceea că viaţa personajelor lui Marin Preda nu este o însumare de experienţe ci una de revelaţii... Personajul nu învaţă, ci descoperă, mereu uluit, fascinat...

Roman al alienării, autorul mai încearcă desigur să vadă limpede ce-i mînă pe oameni cu atîta ardoare să intre într-un fel de ceaţă pînă cînd nu se mai zăresc unii pe alţii.
Singură iubirea mai poate acţiona ca o magie, ca o vrajă care îi poate da omului, care-i poate reda, speranţa într-o împlinire, gîndul că nu e totul chiar zadarnic. Pandant al celei dintîi iubiri, iubirea dintre Suzy şi Victor mărturiseşte puterea acestei fascinaţii, a acestei magii... Lumina în care femeia evoluează e lumina dragostei, dar e atît de fragilă, vălul se poate rupe la cea mai mică atingere, lumina se poate stinge, şi bărbatul se întreabă cum am putut s-o iubesc, e chiar urîtă şi fără haz... Toată această poveste de iubire din volumul III e făcută din aceste lumini care se aprind şi se sting urmînd linia complicată a reacţiilor psihice ale personajelor care se pun destul de rar de acord creînd senzaţia de armonie perfectă. Armonia de o clipă în slujba căreia ne punem toată biata noastră viaţă şi abia realizată dispare pentru ca să luăm totul de la capăt. E aici locul să observăm că în opera lui Marin Preda personajele feminine sînt în general numai proiecţii ale bărbatului, trăiesc numai prin învestitura lui, nu au o istorie proprie, nu au consistenţă decît cînd se află sub ochiul îndrăgostit al bărbatului. Cînd ochiul refuză să le mai privească, ele dispar, devin umbre fără interes. Lipsită de iubire, destinul femeii devine comun şi neinteresant.

De data aceasta iubirea primeşte lovitura de graţie nu dinăuntru, cum se întîmplase cu Matilda, ci dinafară. Fatalitatea întruchipată de un bărbat dipsoman, primul soţ al lui Suzy... Prilej să ne întrebăm odată cu autorul dacă omul este cu adevărat supus unei fatalităţi, unui destin dat şi orice ar face nu mai poate scăpa... Fatalitatea istoriei, fatalitatea destinului individual, şi atunci istoria e făcută dintr-o sumă de asemenea destine implacabile?...

Căprioara, Matilda, Suzy, biete femei intrate pentru o clipă sub raza privirii bărbatului, brusc iluminate, divinităţi de o clipă, vestale chemate să întreţină focul sacru pe care nu-l pot întreţine din neştiinţă, din neputinţă... cine ştie... Viaţa noastră cea de toate zilele – căci Victor Petrini devine la un moment dat paradigma acestei vieţi într-o perioadă cumplită – pe care zeii o vizitează din cînd în cînd... iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii...

„Şi atît timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd... dacă dragoste nu e, nimic nu e!...“

Dar „Cel mai iubit dintre pămînteni“ nu e numai un roman de dragoste mărturisind adînca criză a cuplului modern, un roman al alienării individului, ci se constituie şi într-o aspră judecată asupra timpului în care spiritul primar agresiv, cum îl numea Marin Preda în „Imposibila întoarcere“, are prilejui să se manifeste din plin, să creeze anomalia chiar pe un teren unde se agită cele mai nobile idealuri umane şi să se folosească de ea în scopul cel mai distructiv posibil. Sînt evidente semnele rele ale unui început de dominare a ticăloşilor. Ce fac, cum reacţionează spiritele luminate, conştiinţele superioare în aceste împrejurări? Răspunzînd la aceste întrebări romanul devine o veritabilă dezbatere a condiţiei intelectualului într-o anumită epocă. Condiţie care, comparată cu aceea a bietului Ladima – marele erou al lui Camil Petrescu – care se sinucide pentru că nu-l iubea o prostituată sau pentru că era sărac, dezvăluie fiorul abisal al unei experienţe fundamentale. Pentru că abia de acum îi revine intelectualului sarcina gravă, uriaşă am putea spune, de a salva valorile spirituale ale umanităţii, de a le apăra de spiritul primar agresiv.

Da, dar pentru asta trebuia mai întîi să se salveze pe el însuşi ca fiinţă fizică. Adică trebuie în primul rînd să supravieţuiască. Şi supravieţuind fizic să-şi apere şi fiinţa spirituală. În acest sens e relevantă scena din închisoare cînd Petrini îşi ucide paznicul care nu atentase numai la viaţa lui, ci se vădea cuprins de panică mai ales în privinţa spiritului acestuia. Ce nu-i convenea bestiei în ignoranţa ei era că-l simţea pe celălalt altfel, şi locul acestui altfel era în ţeasta pe care o ameninţa cu vătraiul. Aici trebuie să înţelegem la modul superior spiritul de conservare care intră la un moment dat în funcţie la Victor Petrini, căci îşi simţea lumina minţii ameninţată de moarte mai mult decît bietul trup. Omul dacă-şi pierde credinţa în valoarea umană, în posibilităţile spirituale ale umanităţii, nu mai poate trăi.

Şi Victor Petrini reuşeşte să-şi păstreze intactă gîndirea şi lumina minţii chiar lucrînd într-o fabrică sau la Oraca în calitate de contabil. Nu devine un cinic, un desperat, dar ştie că orice i se poate intîmpla, decis să trăiască totul pînă la capăt, convins că degradarea fiinţei umane nu are limite... E învăţătura pe care acest secol ne-a furnizat-o din plin.

În paralel cu destinul lui Victor Petrini se desfăşoară destinul unui alt veritabil intelectual, Ion Micu. Dacă Petrini trăise într-un fel un temps du mépris, acesta avea să trăiască din plin, un temps du compromis. Cu el se întîmplă drama celui care a crezut... Ilegalist, schingiuit în beciurile Siguranţei pentru convingerile sale comuniste, Ion Micu se vede dintr-odată ameninţat într-un regim pentru care el a luptat. Şi atunci, nemaiputînd suporta ideea că s-ar putea vedea torţionat chiar de ai lui, va acţiona altfel... Va face compromisuri cu propria lui conştiinţă, încercînd să salveze ceea ce se mai putea salva. Crede despre Eminescu că e cel mai mare poet dar conferenţiază despre „Unele aspecte“ ale poeziei lui Amăicăliţului, poet obscur dar puternic prin poziţia sa politică... Amestecat în toate seismele vieţii literare din acea vreme, asistă neputincios la etalarea spiritului primar agresiv în literatură exprimat în acea vreme printr-un dogmatism feroce, nenuanţat, care avea să ne facă atîta rău, să tulbure pentru multă vreme apele vieţii noastre culturale...

El devine reprezentantul tipic al unui veritabil intelectual, dar laş, neputincios, care gîndeşte dar nu acţionează de frică. Şi aici se pune problema libertăţii interioare de gîndire care trebuie păstrată cu orice preţ. Căci e mai bine să predai abecedarul şi să-ţi păstrezi credinţa în vocaţia ta intimă, decît să-ţi subminezi această vocaţie dînd apă la moară lichelismului şi altor fenomene nocive pe care epoca le produce într-un timp anormal, bolnav. În general s-a văzut că intelectuali de tipul lui Ion Micu, lipsiţi de rezistenţă interioară, nu s-au mai putut salva ulterior, fiind puternic marcaţi în persoana lor intimă de ceea ce au trăit. În general au devenit foarte complexaţi, pentru că s-a infiltrat în adîncul lor sentimentul culpabilităţii morale. Dar drama lor rămîne una veritabilă...

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ este un roman autobiografic şi de confesiune, ca toată opera lui Marin Preda dealtfel („Eu n-am scris decît din experienţa mea“), dar nu trebuie să ne închipuim că din el am putea schiţa o biografie a autorului, căci un roman nu-i altceva decît „o istorie închipuită“, de aici îi vine forţa, dar putem spune despre autor, cum spunea Paul Vendrôme despre Céline: „Cest la bonte touchee par la mort“.

Cezar Ivănescu, Revelaţia vieţii, Luceafărul, 24 mai 1980

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Cezar Ivănescu, Marin Preda. Discipol şi Maestru.

Scrisoare

Cu un an de zile în urmă, la Casa de Creaţie Mogoşoaia, într-o seară minunată de primăvară, domnul Marin Preda ne-a bătut uşor la uşă şi înainte de a porni la obişnuita plimbare prin parc mi-a încredinţat un plic pe care scria „Lui Cezar Ivănescu (confidenţial)“. Locuiam încă la Mogoşoaia, împreună cu soţia mea; domnul Marin Preda arăta liniştit, recules, şi vorbea blînd.

Tulburat, l-am rugat să intre pentru puţin timp, l-am întrebat dacă nu se simte bine şi de ase­menea l-am întrebat dacă pot citi de faţă cu so­ţia mea scrisoarea pe care mi-o încredinţase ce­remonios. A încuviinţat cu blîndeţe şi c-o absolută siguranţă în tonul vocii...

„Dragă Cezar Ivănescu

Din motive vechi ţărăneşti mă gîndesc adesea ea de pildă un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijo­rări cu privire la soarta manuscrisului meu „«Cel mai iubit dintre pămînteni», care a ajuns la 1 000 de pagini. Ştii bine, rudele, soţia, oricît de iubitoare, după ce mori îţi publică manuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc. cum a făcut D-na Rebreanu cu jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să păţesc la fel, şi te-aş ruga ca în caz de ceva nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manu­scris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest mss. mai posed două copii la loc si­gur, dar nu atît de sigur ca la dumneata şi doamna Mery, care sînteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sînt conforme cu originalul, adică sînt corectate de mine, dar nu atît de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez.
Merci şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci!

Cu prietenie, Marin Preda
Mogoşoaia, 22 IV 1979“


Nu a fost nevoie s-o fac, dar pentru ca sufletul meu să nu mi se înăbuşe, acum, cînd Marin Preda e mort, trebuie să mărturisesc... Rude iubitoare şi şacali literari adînc interesaţi ne-au îndepărtat cu metodă de Marin Preda căruia i-am ocrotit cu sufletele şi cu braţele noastre viaţa. Simţeam cum ceva fatal se abate asupra făpturii fragile a „celui mai neiubit dintre pămînteni“... M-am rugat noapte de noapte pentru viaţa lui şi a ce­lorlalţi care-mi erau dragi... le bîiguiam delirant numele...

Cei care cu metodă l-au purtat către moarte pe Marin Preda, cum l-au purtat şi pe Nicolae Labiş, vor plînge şi vor striga tare, o ştiu...

Vor scrie...

Nestăpîn pe gînd şi pe mina dreaptă aproape anchilozată nu pot scrie decît atît: noi te-am iu­bit, domnule Marin Preda şi dovada că te-am iubit e că ai trăit... apoi au venit „trăitorii“, „iu­bitorii“, „însoţitorii“, „profitorii“... şi ni te-au dus în vertijul fatal... ultimul dar pe care vi l-am făcut, o nenorocită de copie după „Cartea morţilor tibetani“,... cred că sînteţi încă în preajma nostră, pentru încă puţin timp, veţi vedea ce groază ne va lovi, domnule Marin Preda.

Cezar Ivănescu, Scrisoare, Luceafărul, 18 mai 1980

joi, 8 octombrie 2009

Don Caesar – In memoriam Cezar Ivănescu, Galati, octombrie 2009

„Începând cu luna octombrie, în foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor veţi putea vedea expoziţia de fotografii „Don Caesar – In memoriam Cezar Ivănescu”, realizată cu sprijinul Bibliotecii „V. A. Urechia”.

Expoziţia cuprinde aproximativ 45 de fotografii inedite din arhiva personală a poetei Angela Baciu – frânturi din viaţa unuia dintre cei mai mari poeţi contemporani, plecat de curând dintre noi - Cezar Ivănescu.

Fotografiile au mai fost expuse în cadrul „Festivalului Naţional al Cărţii Axis Libri”, organizat de Biblioteca „V. A. Urechia. Anul viitor, expoziţia va căpăta un caracter itinerant, urmând să fie organizată şi la Brăila, Tecuci, Iaşi, Focşani şi Bucureşti.“

Roxana Artene Penciu

joi, 1 octombrie 2009

Solidaritate cu Victor Roncea. Cezar Ivănescu, lupta pentru adevăr şi codul onoarei

video
Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008, video-montaj
(Sursa:
www.StiriBotosani.ro)
























Cîine fugind

! venind de la Tîrgovişte spre Bucureşti, pe şoseaua Ploieşti–Bucureşti, cineva şi-a părăsit la un popas cîinele negru şi a sters-o cu maşina; din maşina în care eram, împreuna cu Ioan Vişan şi Ion Iancu Vale, am urmărit încremeniţi cum cîinele negru credincios alerga de să-i plesnească splina, după maşina cu stapînul care-l părăsea: acel cîine negru am fost eu, după Revoluţie (şi au fost mulţi dintre noi), alergînd să-mi dau sufletul după un cod al onoarei înscris în fiinţa noastră fără să observ că sufletul Stăpînului nostru s-a schimbat, mai rău decît al celui mai rău cîine!
Cezar Ivănescu, filă de jurnal

duminică, 27 septembrie 2009

IN MEMORIAM CEZAR IVANESCU. AIUD. 2009. Panotarea expozitiei. Imagini
















































































































Conceptul expozitiei apartine Aureliei Calinescu si a fost realizat in colaborare cu Fundaţia INTER_ART Aiud, Centrul Cultural "Liviu Rebreanu" Aiud si Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj Napoca.

Expozitia contine documente, imagini si texte, inregistrari video si audio din emisiuni si spectacole, si un mare numar de lucrari de arta vizuala ale mai multor artisti contemporani inspirate din opera poetului.

Expozitia isi propune sa reconstituie si sa reintregeasca trasaturile personalitatii si operei lui Cezar Ivanescu, atat prin documentele de arhiva expuse, cat si prin opera acestor artisti plastici, a felului in care acestia au perceput creatia ivanesciana, au comentat-o vizual, ori au fost inspirati de aceasta. Opera unui artist este importanta nu doar prin ea insasi ci si prin felul in care ceilalti o recepteaza, o inteleg, o interpreteaza si o imbogatesc.

Cezar Ivanescu

Figură emblematică a poeziei româneşti a sfârşitului de secol dar şi a sfârşitului comunismului, Cezar Ivănescu este un poet mistic dar şi o personalitate rebelă. Anticomunist, antiimperialist, antisistem, asumându-şi pe cont propriu consecinţele refuzului oricărui compromis politic, social ori literar dar şi ale vreunei cutume culturale. Înconjurat totdeauna de tineri poeţi dornici de afirmare pe care i-a sprijinit şi promovat în cenaclul Numele Poetului, a fost totodată un solitar cavaler al cuvintelor ţintuind Sublimul, dar şi un adversar invidiat pentru curajul şi precizia atacurilor sale verbale asupra imposturii, mediocrităţii, obedienţei.

Cezar Ivănescu s-a născut la 6 aug. 1941 la Bârlad. Adus pe lume noaptea, în condiţiile vitrege ale unui bombardament aerian din timpul celui de-al doilea război mondial, această traumă îi va marca definitiv chipul, personalitatea şi opera, fapt mărturisit de poet în scrierile sale.

În 1968 a absolvit Facultatea de filologie din Iaşi, fiind apoi pe rând, profesor de limba şi literatura română şi franceză în Ardeal şi Moldova, redactor la diverse reviste literare, şomer cel mai adesea, iniţiator al cenaclului literar Numele Poetului.

A susţinut spectacole de muzică şi poezie însoţit de orchestra proprie Baaad, având în repertoriu atât poeme proprii cântate de el însuşi, cât şi din marii poeţi ai lumii: Pindar, F. Villon, Lorenzo de Medici , Ch. Baudelaire, Mihai Eminescu, George Bacovia.A publicat numeroase volume de versuri, dar şi proză, teatru, traduceri din limba franceză. Amintim volumele de poezie Rod, La Baaad, Sutrele muteniei, Doina, Jeu d'Amour, volumele de proza Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, traduceri (împreună cu soţia sa, Maria Ivănescu) din Pascal, Mircea Eliade ş.a.

De-a lungul întregii vieţi s-a bucurat şi a suferit deopotrivă atât aprecierea şi preţuirea unor înalte personalităţi ale culturii române (Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Mircea Eliade, Basarab Nicolescu ş.a.) cât şi adesea, persecuţia autorităţilor comuniste şi post-comuniste.

A fost elogiat şi onorat cu cele mai înalte distincţii şi premii literare cum ar fi Premiul "Mihail Eminescu" acordat de Academia Română, pentru volumul Doina (1985) sau Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" (cel mai înalt premiu de poezie din România) şi foarte aproape de a i se propune candidatura pentru premiul Nobel. Cenzurat şi pus sub supraveghere antitero în timpul regimului Ceauşescu, refuzând orice compromis cu Partidul Comunist şi cu autorităţile comuniste, grevist al foamei atât înainte cât şi după 1989, este bătut bestial de "mineri", apoi onorat cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Comandor (2000), pentru merite artistice deosebite şi pentru promovarea culturii. Hărţuit de calomniile noilor "puternici ai zilei", marginalizat de interesele obscure ale cutumelor literare ante si post-revoluţionare din România.

La începutul anului 2008 este dezlănţuită o vehementă campanie de presă denigratoare şi calomnioasă la adresa Poetului.

Moare la 24 apr. 2008 în urma unei minore intervenţii chirurgicale. Adevăratele cauze nu sunt elucidate nici până astăzi.

marți, 8 septembrie 2009

CEZAR IVANESCU. AIUD. EXPOZITIE IN MEMORIAM


Fundaţia INTER_ART Aiud
Centrul Cultural "Liviu Rebreanu"
Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj Napoca
IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU
Art-eveniment intermedial:
document-audio-imagine-text-visual arts

Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

sâmbătă, 29 august 2009

Cezar Ivănescu: Am fost ameninţat cu moartea, la telefon, şi apoi, prin terţe persoane


Cezar Ivănescu
Notă finală

[filă de jurnal, 1996, conţinând o notă finală la manuscrisul cărţii Timpul asasinilor – n.m., C.A.]
Am trăit atâtea experienţe surprinzătoare de când mi-am anunţat public intenţia e a tipări această carte, încât, oricât aş dori, nu pot să le pun pe toate numai pe seama întâmplării.

Am fost ameninţat cu moartea, la telefon, şi apoi, prin terţe persoane [...], am fost calomniat, invectivat [...].

N-am renunţat nici la scrierea, nici la tipărirea cărţii!

Câteva explicaţii

În toamna anului 1996, Cezar Ivănescu a primit ameninţări cu moartea; la scurt timp un individ rămas necunoscut a încercat să îl accidenteze cu maşina, seara, pe întuneric, chiar aproape de casă, pe bulevadrul Dacia, la aproximativ 20 de metri de farmacia de la numărul 136; nereuşind a coborât din maşină şi l-a agresat fizic. Incidentul este cu atât mai curios cu cât Cezar Ivănescu tocmai încheiase o convorbire telefonică cu Stela Covaci, coautoare la cartea
Timpul asasinilor, în care îi spusese că în acel moment va ieşi din casă şi se va îndrepta pe jos, într-o plimbare pe bulevardul Dacia, până la ea acasă, pentru a discuta câteva amănunte despre carte.

Şirul acţiunilor violente şi suspecte îndreptate împotriva scriitorului a continuat, pe 3 ianuarie 2006 a fost bătut cu duritate de trei indivizi chiar în faţa porţii casei sale în timp ce încerca să intre în curte, Cezar Ivănescu a reuşit din nou, plin de sânge, să îşi salveze viaţa fugind în stradă şi urcând într-un taxi. Agresorii nu au fost identificaţi nici până astăzi, Poliţia, în timpul anchetei demarate, nereuşind să le afle identitatea.

luni, 27 iulie 2009

Moartea unui artist, un articol de Mircea Radu IACOBAN


Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale. Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum, Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor.

Cum se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc: anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui veac.

A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile, deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii de hemoroizi… nici nu fusese operat!!

Spicuiesc din scrisoarea trimisă de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău (de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar, cu alte cuvinte, un medic legist a girat cu semnătura sa faptul că Cezar Ivănescu nu a fost suspus niciunei intervenţii!) Pe fişa de transfer de la Clinica Particulară Palade - unde a fost supus aşa-zisei intervenţii - la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău este specificat clar că Cezar Ivănescu a fost transferat în stare critică, operat, sângerand. Cine şi mai ales de ce minte?”

Cât despre “dezvăluirea” lui Dinescu: “Doresc să revin la partea care i-a cauzat, din punct de vedere moral, moartea. Aşa-zisa informaţie livrată pe sursa-autodeclarată Mircea Dinescu, afirmă clar şi răspicat că Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică (...) Nimeni până acum nu a văzut nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că «Cezar Ivănescu nu a primit niciun verdict din partea CNSAS» şi că «Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut!». La 12 februarie 2008, un articol din Jurnalul Naţional (Cazul Ivănescu - O nebuloasă pentru CNSAS) va mai aduce un plus de clarificări în aceasta dramă. După cum rezultă şi din art. cit., niciunul din membrii Colegiului CNSAS nu ştia despre un verdict şi nu deţinea informaţii, cu excepţia lui Mircea Dinescu care… ştia totul, data, aşa-zisa sentinţă etc. (paradoxal, cunoştea totul chiar "nevotând" şi neaflându-se în ţară şi, mai mult, declarând că este la Paris şi că nu a văzut dosarul, dar că ăsta este Cezar Ivănescu, este securist şi să plece de la Editura Junimea! (...) Nici după moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.”

Ce ar mai fi de spus?

Articol apărut în Monitorul de Suceava,
Mircea Radu Iacoban, Coltul condeierului.
Preluare:
http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2009-07-14/Moartea-unui-artist
Reproducere după un tablou de Aurelia Călinescu

duminică, 5 iulie 2009

Cezar Ivănescu, 1971, plecarea prin demisie de la revista Argeş









Iubite prietene Cezar Ivănescu,

În decepţiile prin care treci ia-ţi pildă însoţitoare blestemul patriarhului Nifon al II-lea, inspiratorul spiritual al ctitoriei de la Argeş, care, indignat de ingratitudinile argeşenilor din veacul său faţă de magnamitatea lui celest-culturală, a plecat spre locurile calde al Sudului mănăstiresc – şi, frate tânăr de reverie, mai du cu tine călăuză mută sufletul meu de hulub ce s-a rotit caligrafic peste acest înflorit semn de însoţire, ce-ţi trimite cititorul şi preţuitorul Tău din neştiut.

joi, 25 iunie 2009

O mare nedreptate generată de impostura lui F Mugur şi colportată de editura lui G Liiceanu (autor al Receptării tragicului în antropologia marxistă)





























Motto:
„După revoluţia culturală din '71, cînd am demisionat de la Argeş, unde era redactor şef Tomozei (care a vrut să-mi ia şi mie capul ca lui Labiş), am venit în Bucureşti: şomer, vagant, urmărit de Securitate şi toate celelalte la acea vreme.“
Cezar Ivănescu, 1996

Câteva lămuriri preliminare

Textul care urmează nu se vrea a fi o formă de apărare a lui Cezar Ivănescu întrucât eu ştiu că poetul cu Sufletul curat ca lacrima nu mai are nevoie de apărarea nimănui din această lume. Inima sa vie, întreagă şi radiind de viaţă este măsurată numai cu măsura lui Dumnezeu, Cel care pe toate le cunoaşte şi înţelege cu tainică ştiinţă.

Cuvintele mele sunt un strigăt de revoltă îndreptat împotriva unor personaje care în mod deliberat şi astăzi, în fals-intitulata democraţie actuală, distorsionează adevărul camuflând slujitorii ideilor comuniste, livrând de-a valma, „pe piaţă“, imagini cu nomenclaturişti pe post de eroi, ştefan-gheorghişti în rol de disidenţi, cenzori comunişti drept democraţi, nulităţi pe post de genii, paiaţe aspirând să-l întruchipeze pe Hamlet... un strigăt adresat celor care asurziţi de zgomotul infernal al minciunii ni-i prezintă pe cei persecutaţi şi martirizaţi în ţara lor ca pe nişte şarlatani! Dar ce era Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, pentru unii din contemporanii săi?

Cezar Ivănescu pur şi simplu nu are nevoie de rândurile mele pentru că Adevărul său este şi va fi rostit neîncetat de viaţa şi de versurile sale. Cuvintele mele sunt numai pentru salvarea mea şi sunt doar întru apărarea mea ca fiinţă umană care tinde să atingă normalitatea. Cred că toate actele săvârşite de noi pe acest pământ nu fac altceva decât să ne dea măsura sufletului nostru, o „imagine în oglindă“ a Binelui sau a Răului. Întreaga noastră existenţă, într-un anume sens, nu este altceva decât o continuare a trecutului, atât la nivel uman, individual, cât şi la nivel planetar, macrocosmic. Din clipa morţii sale un om devine de neatins pentru semenii săi. Esenţa sa este Sufletul său devenit un ghem condensat de energie pură. Un mort nu mai poate fi lovit sau alinat, îngenuncheat sau iubit, Sufletul său nu mai poate fi atins decât de Dumnezeu. Lumina Sa îl poate copleşi, coborându-l în Infern, sau strălumina, Îndumnezeindu-l. De aceea, întotdeauna, faptele noastre vor acţiona ca un bumerang asupra viitorului nostru şi de aceea „nu există pacăt mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“.

Despre ce este vorba? Am primit pe blogul Cezar Ivănescu un text-mărturisire. L-am citit cutremurată. Nu am crezut niciodată că lipsa de onestitate poate merge atât de departe, dar iată că da!, rândurile următoare o dovedesc cu asupra de măsură:
  • „Am asistat indignata si neputincioasa la lansarea de la Bookfest a acestei mizerabile mistificari menita sa arunce perdele de fum, sa imprastie confuzie, sa amestece criteriile si sa desavarseasca ruina morala in care ne aflam. Sa supuna, fara discernamant, oprobriului public calaii si victimele, aruncati in aceeasi oala, sa egalizeze vina, s-o distribuie tuturor si-n cele din urma s-o dilueze. Cu aceasta ocazie, o noua nemernicie a fost comisa impotriva poetului Cezar Ivanescu, inclus in Antologie [1., 2., 3. – notele mele] si citat la microfon de Merisanu pe aceeasi lista neagra cu Adrian Paunescu si Vadim Tudor.

    N-a rostit de altfel decat 5 nume: la cele trei de mai sus adaugandu-se Nichita Stanescu si Marcel Chirnoaga. Cum se explica asadar faptul ca, dintre sutele de insi cuprinsi in opul cu pricina, Merisanu s-a oprit la Cezar Ivanescu?

    Sa va lamuresc: este vorba nu numai de ura, de reglare de conturi, ci si de indicatii primite din partea unor instante oculte [4. – nota mea]. Cele care au pronuntat si ordinul de executie – pus in act la o clinica din Bacau, dupa trei luni de la tentativa de linsaj mediatic a carei victima a fost Cezar Ivanescu. Dupa asasinat, planul de actiune continua cu terfelirea memoriei lui. Negru, slinos, gafaind sub povara propriilor sunci si a matului indesat, Merisanu vitupera la lansare ca diavolul insusi cocotat in amvon, stropind asistenta cu jeturi de saliva. Il seconda Liiceanu, detinator de burse Humboldt pe vremea comunistilor, mostenitorul fostei edituri Politice primita plocon de la amicul Plesu (ministru al culturii in regimul Iliescu), revoltat de degradarea morala a intelectualilor romani.

    Alaturi de ei, Dan Talos, ceva mai temperat, totusi eiusdem farinae. Toti trei antrenati in oficierea unei liturghii negre… Cezar Ivanescu a clarificat demult problema. In „Timpul asasinilor” (Editura Libra, Bucuresti, p. 71) declara ca textul respectiv a fost redactat de Florin Mugur, care l-a semnat fara a-i cere aprobarea (pentru ca stia ca stia ca va fi refuzat). De altfel, aceasta fraza (care nu-i apartine) este singura truvabila sub semnatura sa. In intreaga sa opera poetica, dar si in cantitatea enorma de texte jurnalistice nu exista un singur cuvant adulator fata de comunisti. Dimpotriva! De aceea a si fost continuu cenzurat, marginalizat, exclus de la privilegiile de care se bucurau altii, atat inainte de revolutie, cat si in asa-zisa democratie de apoi. Spre deosebire de Nicolae Manolescu sau de Ana Blandiana, ca sa dau doar doua exemple, care au curvasarit din plin, dar nu apar in justitiarul op al lui Ierunca.

    Cateva amanunte din biografia poetului Cezar Ivanescu sunt peremptorii pentru atitudinea lui anicomunista manifesta: sub dictatura, a declarat de trei ori greva foamei: in anii 60, ca urmare a hotararii „organelor„ de a-l exclude din Cenaclul Facultatii de Filologie din Iasi unde era student si de a-l exmatricula (pentru ca citise un poem reactionar); in 1983, in redactia revistei Luceafarul, in semn de protest impotriva cenzurii comuniste, decisa sa-i dea la topit cartea de poeme Doina; si in 1986, ca urmare a desfiintarii cenaclului Numele Poetului condus de el la Luceafarul. In 1986, dupa 7 zile de abstinenta alimentara, a fost internat, la un pas de moarte, la Spitalul de Urgenta Floreasca, in stare de semiconstienta si avand o greutate de doar 45 kg. Tot la un pas de moarte a fost ca victima a mineriadei pe 14 iunie 1990, masacrat de „ortacii” tov. Iliescu.

    In acelasi an 1990, la doar doua saptamani de la revolutie, a fost nevoit sa declare din nou greva foamei, din cauza ca tovarasul Mircea Dinescu, absolvent de Stefan Gheorghiu, vechiul lui dusman de moarte devenit intre timp presedinte al USR, i-a desfacut abuziv contractul de munca de la revista Luceafarul, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat dupa revolutie din presa. Nu pot sa inchei decat cu cuvintele lui Cezar Ivanescu, adresate prin intermediul unei scrisori oficiale (Nr. 2994 din 4.02.2008) presedintelui Basescu – scrisoare ramasa pana-n ziua de azi fara raspuns: “Nu am probleme neclare, nici cu viata, nici cu opera mea, am insa o mare problema cu tara mea, aflata, se pare, inca sub ocupatie. Poate stiti dumneavoastra mai bine sub ocupatia cui.” El o stia preabine, stia prea multe. L-au facut sa taca.“
Cezar Ivănescu a luptat întreaga sa viaţa ca un „gladiator de rang înalt“, privindu-şi adversarii direct în faţă şi exprimându-şi întotdeauna în mod liber şi onest poziţia. Tocmai această diferenţă imensă de abordare explică de ce persoanele vizate în textele sale nu îi răspundeau de fapt niciodată public. Un exemplu în acest sens ne este dat chiar de Andrei Pleşu, fost ministru F.S.N. al Culturii, cel căruia Cezar Ivănescu i-a adresat un memoriu în primăvara anului 1990, memoriu nesoluţionat până în ziua de astăzi. Aflat într-o postură oficială Andrei Pleşu a „ezitat“ să răspundă, în schimb, peste nişte ani buni, nu a „ezitat“ câtuşi de puţin să îi declare în scris Poetului că îi stă „cu admiraţie, alături“ chiar dacă se „manifestă rar“!

Note

[1.] Fragmentul citat (Timpul asasinilor, editura Libra, Bucureşti, 1997):
„Practic eram ostracizat, mă înjura Europa liberă în cadrul unei mese rotunde la care, sub masă probabil, Iliuţă Păunescu ţipa: «s-a vândut şi ăsta!», gentilul domn Virgil Ierunca îmi reproducea în revista Ethos, la rubrica «Antologia ruşinii», textul din Argeş, «Incomparabilul ideal social», text care, de altfel, fiind scris de Florin Mugur e o capodoperă ca şi «tezele din iulie» ale Tovarăşului: diavolul citind Sfânta Scriptură: în litera lor, «tezele din iulie» păreau redactate de Iorga prin teza poporanist-autohtonistă, numai că, aşa cum observa Charles de Gaulle în Mémoires de guerres, aici, în Orient, discursul şi realităţile sunt despărţite de-o prăpastie; «Incomparabil ideal social», e un text la fel de adecvat intrării lui Iisus în Ierusalim, unui discurs al lui Hitler, sau inaugurării unui cămin cultural la Cocârdaţii din Deal) textul îi fusese livrat domnului Ierunca de Paul Goma, cum avea să mi-o mărturisească el însuşi; ziarele sau revistele din ţară nu mă mai înjurau, căci numele meu nu trebuia să mai apară niciunde.

[2.] „Antologia rusinii – sustine Virgil Ierunca intr-un text programatic, publicat in nr. 71 din noiembrie 1957 al revistei Romania Muncitoare, in preambulul primului episod al unui lung si trist serial – «va inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor. Ca intr-un fel de oglinda a degradarii vor figura aici cei care si-au pierdut nu numai constiinta, ci si masura. Masura supuseniei lor fata de regimul care a rapit Romaniei libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui sa ne amintim bine atunci cand vom incheia socotelile cu cei care azi intrec masura propriei lor prostitutii spirituale.»

Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca este un demers moral (de demascare a lasitatii intelectualitatii romanesti si a servilismului ei fata de politica partidului comunist) si unul sociologic (de consemnare a mecanismelor prin care un sistem totalitar a reusit sa-si subordoneze intreaga miscare culturala). Selectia facuta nu este una gratuita si, mult mai important, este gandita sa aiba o finalitate. Virgil Ierunca sperase, probabil, ca, intr-o buna si demna zi, pentru intelectualitatea romaneasca numele inventariate de el in Antologia rusinii sa reprezinte un exemplu de neurmat pentru viitorii scriitori si artisti. Din nefericire, timpul nu i-a dat dreptate. Multi dintre scribii rusinii s-au regasit si dupa revolutie in pozitii-cheie in politica, mass-media sau diplomatie.“

NICOLAE MERIŞANU (n. 1960, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, Secţia limbi clasice, în 1986. În prezent este consilier în cadrul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. A publicat volumele de proză scurtă Zeul perisabil (Editura Paralela 45, 2007) şi Ultimul vis imperial (Editura Caligraf, 2008).
DAN TALOŞ (n. 1980, Zalău) a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca în 2003. În prezent este cercetător în cadrul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

(informaţiile despre ed. cit. au fost preluate de pe site-ul editurii Humanitas. Sursa: http://www.humanitas.ro/humanitas/antologia-rusinii-dupa-virgil-ierunca)


[3.] În Antologia ruşinii se citează un fragment dintr-un aşa-zis articol semnat de Cezar Ivănescu în revista Argeş, în iulie 1971: „Literatura trebuie să exprime mai puţin declamativ, dar mai profund şi mai conţinut, dramatica luptă pe care naţiunea noastră o poartă pentru împlinirea unui incomparabil ideal social: comunismul.“ (sursa: wikipedia.ro) Înţelegeţi?, trei [3] rânduri dintr-un fals scris şi semnat de Florin Mugur! Aceste trei rânduri ilustrează în viziunea lui Virgil Ierunca intenţia sa declarată de a „inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor.“ [!] De ce în România zilelor noastre victimele trebuie să îşi dovedească nevinovăţia şi mai ales de ce aşa-zisele „institute“ de aflare a adevărului pe bandă şi la comandă (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc s.a.) funcţionează şi ca nişte elemente ale torturii neocomuniste? Cum este posibil, pentru că situaţia aceasta datează de aproximativ un an, de când un „generos şi informat“ cititor a modificat şi articolul Cezar Ivănescu de pe wikipedia introducând şi această informaţie falsă, să nu se ţină cont deloc de adevăr? În anul 1980, Cezar Ivănescu scria într-un text adresat lui Gh. Ivaşcu, spre publicare (Eros, thanatos şi un dram de ethos): „tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că suntem un poet remarcabil, ne deplângea că «nu avem evoluţie». Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam «evolua» decât prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicând asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.“ Mai exact, pe de o parte poetul era cenzurat la sânge, fiindu-i respinse toate textele, şi pe de altă parte, oficial, riguros, nu-i aşa?, era atacat pentru că nu publică texte pe măsură! Cum poate fi numită această practică de tip securistic? Şi cum se numeşte ceea ce fac noii măsluitori ai culturii de astăzi? Cezar Ivănescu este atacat din nou, dar în numele său nu poate vorbi nimeni pentru că nu ni se acordă acest drept. (v. şi cazul ziarului Evenimentul zilei şi modul netrebnic în care au refuzat publicarea unei replici, conform legii în vigoare). Este necesar, oare, ca foştii puşcăriaşi politici să dovedească astăzi în faţa naţiunii române (reprezentate ca într-un perpetuu calvar tot de foştii nomenclaturişti) că au fost şi sunt nevinovaţi? Trebuie ca cei omorâţi să strige că au fost ucişi? Asta înţeleg distinşii funcţionari prin „procesul comunismului“? Aşa văd, oare, domniile-lor derularea acestui veşnic neînceput proces, prin radierea culpelor şi batjocorirea martirilor? Un alt fel de proces kafkian? Să fie oare chiar de neînvins vocaţia de călăi a unora dintre „rollerii“ de astăzi? Sper şi mă rog să greşesc...

[4.] „In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati.“ Mihai Pelin

Documente

Motto:
„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş,
când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc
într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“
Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor,
Ed. Libra, Bucureşti, 1997


Voi arăta care era situaţia lui Cezar Ivănescu în anul 1971 în redacţia revistei Argeş şi în Piteşti. Cei care au consultat Cartea Albă a Securităţii probabil că ştiu deja că toţi cei care aveau manifestări anticomuniste erau supuşi unei îndeaproape urmăriri şi persecuţii. Cezar Ivănescu era unul dintre aceştia şi devenise, practic, încă din anul 1971 un poet interzis în ţara sa.

În 1971, manuscrisul celei de a doua cărţi, Rod II, depus din luna martie a anului 1969 la Editura pentru Literatură din Bucureşti, însoţit, printre altele, şi de un referat sclipitor semnat de Nicolae Manolescu (în care se afirma că Cezar Ivănescu este „cel mai profund poet actual“, „de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi“), zăcea neclintit în redacţie pentru că valoarea indiscutabilă, de excepţie a poeziilor semnate de Cezar Ivănescu nu a „impresionat“ absolut deloc cenzorii comunişti.

Partidul dirija totul, iar indicaţiile pe linie de partid erau foarte clare. Comuniştii cereau „volume de o înaltă ţinută artistică şi ideologică“. Erau promovaţi cu precădere scriitorii care aderaseră la doctrina Partidului Comunist Român, devenind membri P.C.R., şi care primiseră deja funcţii de conducere în sistem, fiind recompensaţi astfel pentru devotamentul lor ideologic. Urmăriţi evoluţia lui Mircea Dinescu, secretar U.T.C. al U.S.R. şi laureat al Premiului C.C. al U.T.C. pe anul 1971, anul revoluţiei culturale! (reproduc, spre exemplificare, titlurile cărţilor publicate în perioada '70-'76 de doi poeţi care erau prezenţi „pe piaţă“ tot aşa cum şi călătoreau în Occident, mult! 1. Mircea Dinescu: Invocaţie nimănui, 1971; Elegii de când eram mai tânăr, 1973, titlu copiat după un vers din poemul Amintirea paradisului de Cezar Ivănescu; Proprietarul de poduri, 1976; şi 2. Ana Blandiana: A treia taină, 1969, Calitatea de martor, 1970, 50 de poeme, 1970, Homokora - Kriterion Konyvkiado, Bucureşti, 1971 (traducere în limba maghiară), Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972, Poeme, 1974, Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975 ş.a.m.d.).

În aceeaşi perioadă lui Cezar Ivănescu îi erau interzise spectacolele (v. nota reprodusă mai jos) şi îi era reziliat, în anul 1972, chiar şi contractul de editare al cărţii sale Rod II, contract încheiat încă din anul 1969 cu EPLA (devenită între timp editura Eminescu). Textul scrisorii expediate de conducerea editurii conţine enunţuri de o demagogie jenantă: „Acest fapt a fost impus de considerente care ţin de sarcinile actuale ale editurii, în sensul că suntem chemaţi să promăvăm la tipar volume de o înaltă ţinută artistică şi ideologică, atribute pe care lucrarea dvs. nu le posedă“. (v. documentul reprodus mai jos) În mod evident pentru „revoluţia culturală“ şi pentru „măreţele ei aspiraţii“ stalinistul Deşliu era un mare poet, comunistul Dinescu la fel, numai Shakespeare, mort de secole, rămăsese un biet novice în ale scrisului!


1971 – Tezele din iulie, câteva repere cronologice

6 iulie – În şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. se discută propunerile lui Nicolae Ceauşescu privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educaţie marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii.

9 iulie – C.C. al P.C.R. organizează o consfătuire de lucru a activiştilor de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative.

15 iulie – Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. aprobă propunerile lui Nicolae Ceauşescu privind o mai bună organizare a activităţii Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care va funcţiona ca organ de partid şi de stat, sub conducerea nemijlocită a C.C. a P.C.R., funcţia de preşedinte al acestui organism fiind îndeplinită de un secretar al C.C. al P.C.R.

3-5 noiembrie – Într-o plenară a C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu prezintă o expunere cu privire la programul îmbunătăţirii activităţii ideologice, ridicării nivelului general al cunoaşterii şi educării socialiste a maselor.“

Cartea Albă a Securităţii, Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Editura Presa Românească, Bucureşti, p. XI

În vara anului 1971, scriitorul îşi prezintă demisia de la revista Argeş din Piteşti în semn de protest la tezele din iulie. Din paginile reproduse după cartea de muncă a lui Cezar Ivănescu (v. documentele prezentate mai sus) se observă că:

Cezar Ivănescu nu avea la data depunerii demisiei completat carnetul de muncă.
Cartea/carnetul de muncă a fost completat pe 15.09.1971, documentul care atesta nivelul de şcolarizare a fost eliberat pe 8.09.1971.
Încetarea activităţii s-a produs la 30.09.1971, dar rubrica a fost tocmai pe 21.02.1972.
În perioada octombrie 1971–decembrie 1974 Cezar Ivănescu a fost şomer (după ce a părăsit prin demisie redacţia revistei Argeş unde avea o leafă consistentă pentru acea perioadă), pe 15.12.1974 a fost angajat redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul, cu un salariu derizoriu de 690 de lei.

Cezar Ivănescu a explicat de nenumărate ori „istoria“ acestui text (aviz şi „cercetătorilor“ Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, însetaţi, vezi bine, de adevăr!) [1., 3., 4., 5.]. Şi în cartea Timpul asasinilor scriitorul arată [din nou!] foarte clar faptul că acel text preluat de „gentilul“ Virgil Ierunca în Antologia ruşinii a fost redactat şi semnat cu numele lui Cezar Ivănescu de Florin Mugur. (v. cit. următor)
  • „cu acest Florin Mugur fusesem coleg în Piteşti la revista Argeş, în timpul declanşării «revoluţiei culturale» prin «tezele din iulie» 1971, în luasem apărarea în sensul că nu marşasem la încercarea lui Gh. Tomozei, aliat cu Al. Cerna-Rădulescu (redactorul-şef şi secretarul general de redacţie) de a-l da afară de la revistă şi a-i lua eu locul, nu numai că nu marşasem dar i-am mai şi obligat pe cei doi să-i expedieze o telegramă de condoleanţe lui Florin Mugur a cărui soţie născuse, pentru a nu ştiu câta oară, un copil mort; după toată istoria asta, Florin Mugur s-a întors la redacţie, s-a aliat cu Gh. Tomozei şi cu Al. Cerna-Rădulescu împotriva mea, m-a semnat sub un articol scris de el şi publicat în pagina întâi din Argeş, şi articolul şi semnătura le-am văzut după apariţia revistei, ei după toate aceste dovezi de afecţiune, când l-am descoperit, după ani, redactor al editurii Cartea Românească, văzându-mă intrând pe uşă în biroul lui, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus: „Cezar, vreau să redevin om în ochii tăi!“, „Încearcă, Mugure!» i-am răspuns...
Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, pp. 147-148, Ed. Timpul, Iaşi, 1996

Florin Mugur nu a mai reuşit să redevină Om...! Pe 29 mai 1980, poetul Cezar Ivănescu îi scria: „Te-aş ruga mult să nu te superi dar consider că faţă de mine ca prieten nu ţi-ai ţinut promisiunea făcută cu ani în urmă «de a redeveni om în ochii mei»: oamenii nu fac apologii asasinilor pederaşti analfabeţi... Te rog mult să îmi faci de asemenea, în inima ta o promisiune sacră: să nu scrii vreodată despre mine, viu sau mort... te rog mult... Consider că reaua-credinţa s-a instalat definitiv în relaţiile dintre noi, drept care e mai bine să nu mai avem niciun fel de relaţii. Cu mulţumiri, C. Ivănescu“...

Într-o notă strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) era consemnat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“

Orice persoană alfabetizată şi onestă (cu atât mai mult un „cercetător“) putea constata fie şi numai din această scurtă notă că Cezar Ivănescu era un anticomunist declarat, că avea o atitudine ostilă faţă de sistem, manifestată fără urmă de echivoc, că era marginalizat şi nepublicat, urmărit pas cu pas şi turnat la Securitate (şi el şi Maria Ivănescu – acesteia fiindu-i urmărite inclusiv orele de la liceu!) ş.a.m.d.

Gestul acestor „cercetători“ de a alătura numele lui Cezar Ivănescu de numele unor lăudători notorii şi semnatari a tone de enunţuri proslăvind comunismul este impardonabil şi nu poate în niciun caz fi asociat unuia inocent. Reaua lor intenţie nu poate fi anulată nici de incompetenţă şi nici de lipsa de informaţie, poate fi în schimb o deconspirare a propriei imposturi. Sub nicio formă nu pot înţelege cum un editor versat şi stilat, aşa cum ne este prezentat a fi Gabriel Liiceanu, a putut acredita o asemenea mârşăvie. Nu pot găsi explicaţii plauzibile pentru această decizie nechibzuită nici în criza care macină întreg sistemul editorial (şi de care nu este scutită nici Editura Humanitas, nevoită a recurge la efecte anticriză dure cum ar fi reducerea programului de lucru), nici în amoralitatea celor implicaţi şi nici în nimic altceva ce ar ţine de anume intenţii inocente. Prezenţa lui Cezar Ivănescu în această carte este nu numai perpetuarea şi post-mortem a unei imense nedreptăţi ci reprezintă chiar proba lipsei onestităţii acestei ediţii.

Culmea absurdului: în prezentarea sa Virgil Ierunca face trimitere la „un demers moral“, asigurându-ne că „selecţia făcută nu este una gratuită“ [!], cât de moral este acest demers se vede cu ochiul liber...
Cezar Ivănescu, prin tot ceea ce a scris, prin repetatele greve ale foamei, prin demisia sa de la revista Argeş prezentată în plină revoluţie culturală în semn de protest faţă de tezele din iulie ale tovarăşului, prin interdicţia care plana asupra numelui său [1., 2., 6., 7.], prin faptul că a fost apoi timp de aproape 4 ani şomer, că după aceea a lucrat vreme de mai bine de 10 ani ca redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul fiind angajat cu o leafă de mizerie (în vreme ce Marin Preda îl considera „o adevărată voce de mare poet“ iar Constantin Noica afirma simplu şi elocvent „Iată Poetul!“) şi chiar prin întreaga sa viaţa a dovedit mai presus de orice că este un spirit fundamental liber aşa cum l-a numit şi Petru Creţia „om nemaculat de nicio închinare, om curat şi în curăţenia lui neînfricat ca un gladiator de neam înalt“.

În arhiva poetului Cezar Ivănescu există sute şi sute şi mii de pagini cu poeme inedite, zeci şi sute de scrisori copleşitoare, şi alte sute de pagini cu mărturii şi texte în proză. De ce oare nimeni nu a fost interesat încă să afle adevărul sau să studieze aceste documente? Şi oare onestul domn Gabriel Liiceanu este şi în realitate – aşa cum tinde să se prezinte în operă, o „manifestare perfectă“ [3.]? Răspunsul ne va fi dat şi de felul în care filosoful va clarifica cazul Cezar Ivănescu. Până atunci însă încerc să vin în întâmpinarea setei de cunoaştere a „cercetătorilor reuniţi“ cu un text inedit şi edificator, cartea de interviuri cu Cezar Ivănescu realizată de Vasile Proca în ultimele luni de viaţă a poetului, şi închei cu o propunere făcută Editurii Humanitas, aceea de a publica integral textul acesteia.



Note


[1.] În perioada în care de exemplu Mircea Dinescu, proaspăt laureat al Premiului C.C. al U.T.C. pentru debut pe anul 1971, mărturisea unei scriitoare, turnătoare, că el „pleacă mai bine în acţiunile organizate de U.T.C. (tabere, întâlniri cu cititorii)“ decât să protesteze şi „aşteaptă publicarea viitorului volum“. (cf. notei 0075256 din 15.IX.1972, eliberată de Serviciul de Arhivă al CNSAS, 12.II.2007). Aşteptarea poetului comunist a fost de scurtă durată, „viitorul volum“ fiindu-i editat în 1973.

O scurtă paranteză. Un document foarte interesant este şi legea după care funcţiona Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, cu ajutorul acesteia putem înţelege mai bine cum funcţiona un sistem totalitar creat să îndoctrineze politic o naţiune şi gândit să domine o „veşnicie“. În această notă a siguranţei de sine dată de trăinicia comunismului putem descifra şi replica plină de năduf adresată de Nicolae Manolescu lui Cezar Ivănescu (în 1973, în timp ce îi cenzura un poem): „Nu ai să mai apuci tu ziua să publici asemenea poeme!“. Tovarăşii, din interiorul şi dinafara partidului, erau siguri de poziţia lor etern-dominantă şi mai ales de eficienţa metodelor represive.

[2.] Cezar Ivănescu a călătorit pentru prima dată în Occident în anul 1984 când a „ieşit“ în Germania chemat de „prietenul sfânt al tinereţii sale“, Emil Cira, grav bolnav de un cancer al pielii. Acordarea vizei pentru Vest i-a fost până atunci întotdeauna respinsă. Dar să vedem ce declara o poetă pentru care plimbările prin „lumea liberă“, din Europa până în îndepărtata Americă, deveniseră aproape un act cotidian: „De călătorit, am călătorit aproape fără probleme în acei câţiva ani de destindere de la sfârşitul deceniului 6 şi începutul deceniului 7, când la conducerea Uniunii Scriitorilor, în locul echipei staliniste a lui Mihai Beniuc, a venit ca preşedinte Zaharia Stancu, asistat de un comitet director din care făceau parte scriitori de genul lui Geo Bogza sau Eugen Jebeleanu. Ca scriitor, era destul să te duci la Uniunea Scriitorilor cu invitaţia venită din Occident (din partea unui festival de poezie, congres, simpozion, colocviu, o revistă), pentru ca să ţi se facă formele, adică să primeşti viza românească de ieşire şi să ţi se aprobe schimbarea unei sume echivalente cu 10$.“ (Ana Blandiana) În concluzie, din cauze aparent necunoscute, regimul comunist era pentru unii scriitori mumă iar pentru alţii ciumă! (V. mai jos reproduse o invitaţie din Franţa şi una din Belgia, ambele pe numele lui Cezar Ivănescu; în Franţa fiind invitat de Bernard Becker (de la Bernard Becker Promotion) în vederea stabilirii detaliilor desfăşurării unor spectacole şi în Belgia pentru a participa pe cheltuiala organizatorilor la Bienala de Poezie sub înaltul patronaj al M.S. Regina Fabiola. Viza de ieşire din ţara nu i-a fost acordată nici la începutul anului 1976, nici la finele acelui an, cum nu i-a fost acordată niciodată pentru a participa la manifestări oficiale, nepermiţându-i-se să meargă la simpozioane, congrese ş.a. Acordarea vizei pentru Occident era o „binecuvântare“ pe care oficialităţile României comuniste o acordau extrem de selectiv!)
















































[3.] Puteţi descoperi unele manifestări ale „perfecţiunii ideatice“ în: Receptarea tragicului în antropologia marxistă, capitol din cartea Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii, 1975.

[4.]Emil Berdeli: Dar ce legatura are Plesu cu acesti oameni?
Mihai Pelin: Pai, de la el pleaca totul. Cand am publicat eu cartea in care se arata cum i-a urmarit Securitatea pe scriitori (Cartea Alba a Securitatii - Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Romaneasca, 1996 - n.n.), Plesu a scris un editorial in Dilema in care a spus ca ar fi foarte curios sa vada dosarul meu de Securitate. A stat sase ani in Colegiul CNSAS si nu a reusit sa gaseasca dosarul meu. Ce mai vrea? Insa remarca lui a reprezentat un semnal. In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati. Este stiut faptul ca ati stat cativa ani buni in arhivele Securitatii si ca, evident, ati studiat foarte multe dosare.
Emil Berdeli: Ce-a fost Andrei Plesu: un disident sau un om care a colaborat cu Securitatea?
Mihai Pelin: Despre el se vorbeste elogios, dar sunt voci, si nu putine, care-l acuza de oarece colaborare cu Securitatea. [...] Domnule, nu pot sa spun ca a fost informator al Securitatii, pentru ca, impotriva tuturor normelor morale, el, Dinescu si ceilalti din CNSAS nu vor sa deconspire propriile lor dosare. Cu asta trebuia inceput [Cazimir Ionescu, antena 3, februarie 2008: „Toţi membrii CNSAS au fost (verificaţi). Dosarele lor au fost analizate de către colegiu fără participarea fiecăruia în parte./Victor Ciutacu: Al dumneavoastră e public, da? Se poate vedea? / Cazimir Ionescu: Da.“, Transcriptul emisiunii Vorbe grele din 06-02-2008, emisiune difuzată pe postul Antena 2, ora 21:00, moderator Victor Ciutacu, invitaţi Marius Oprea şi Cazimir Ionescu – nota mea, Clara Arustei]. Insa din ce se cunoaste, Plesu a fost un disident autodeclarat, iar disidenta lui a fost facuta pe banii comunistilor. Plesu a fost angajat la Institutul de Istorie a Artei si Institutul de Arte Platice mai mult de 15 ani, iar Liiceanu 15 ani in cap la Institutul de Istorie a Artei, ca de lucrat n-au lucrat nimic. Nu au miscat nici un pai din loc. Si totusi leafa le mergea. Nu le cerea nimeni nimic. Nu le cerea nimeni sa-l laude pe Ceausescu.
Emil Berdeli: Ce legatura a existat intre Plesu si ofiterul de Securitate Vasile Malureanu?
Mihai Pelin: Din propriile declaratii ale lui Plesu rezulta ca a furnizat acestuia date despre ce s-a intamplat in anii ’80, la Meditatia Transcendentala. Acum, trebuie vazute rapoartele lui Malureanu, care precis se afla in dosarul lui Plesu, pentru ca, dupa fiecare intalnire, ofiterul facea un raport. Ramane de vazut daca spusele lui Plesu privitoare la Meditatia Transcendentala erau impotriva celor care au aderat la aceasta miscare sau in favoarea acestora. Totusi, in ’81, daca nu ma insel, Plesu a fost dat afara din Partidul Comunist pentru ca a participat la sedinte de meditatie transcendentala. Nu era o sanctiune usoara in epoca. Din contra. Intr-adevar, nu era o sanctiune usoara. Acesta a fost motivul pentru care a ajuns sa-i scrie lui Ceausescu si sa-i ceara, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi, sa-l ierte. Sa nu-l dea afara din partidul in care intrase la 19 anisori, ca-i distruge viitorul. Ce este important de retinut: Meditatia Transcendentala functiona legal. Avea aprobarile Ministerului Invatamantului si ale altor institutii. Insa, la un moment dat, cineva s-a dus la Elena Ceausescu si i-a spus ca acolo se intampla lucruri necurate. Ceauseasca a dat ordin sa nu se mai ocupe de aceasta afacere Securitatea, care, in opinia ei, dormea in cizme - de fapt, o monitoriza molcom -, ci partidul. Totodata, a ordonat ca adeptii Miscarii sa fie dati afara din Partidul Comunist. Chiar daca Plesu se afla in relatie cu Vasile Malureanu, Securitatea n-a putut sa-l salveze, pentru ca ordinul era ordin. Cum ati ajuns la aceasta concluzie, ati vazut documente in acest sens? Pai, am vazut. Sunt vreo 25 sau 26 de dosare cu Meditatia Transcendentala in arhivele SRI si, probabil, acum sunt la CNSAS. In aceste dosare e stipulata toata aceasta afacere. Atunci, Ceauseasca a dat ordin sa fie pedepsiti si toti ofiterii care au monitorizat Meditatia Transcendentala, pentru ca n-au fost vigilenti.“
(„DINESCU SI CEILALTI DIN CNSAS NU VOR SA DECONSPIRE PROPRIILE LOR DOSARE” - Interviu cu Mihai Pelin, realizat de Emil Berdeli)

[5.]De la Sânziana Pop şi Dorin Tudoran am primit singura sancţiune pe linie de serviciu din viaţa mea, pentru că nu le-am procurat nişte materiale cu 23 august, ei fiind „şefii“ secţiei de publicistică a „Luceafărului“ iar eu umilul lor membrache în secţie, cu o jumătate de normă – după primirea sancţiunii m-au îndepărtat pur şi simplu din secţie şi m-a adoptat A.D. Munteanu la pagina externă. /.../ şi am fost dat afară de la „Luceafărul“ în martie 1990 de tovarăşul Mircea Dinescu... Am constatat astfel, că revoluţia din decembrie 1989 s-a făcut cu un singur scop, cel puţin din punctul meu de vedere, ca eu, singurul nemembru de partid din presa scrisă românească, singurul anticomunist pe faţă şi în toate instanţele posibile, de la Securitate, la C.C. şi la Municipiul Bucureşti, (George Sprinţeroiu, Nicolae Croitoru şi alţii trăiesc încă) să fiu dat afară de la „Luceafărul“ fără preaviz... Să fiu bine înţeles, indignarea mea este strict limitată la lumea literară, toţi ceilalţi români să judece, şi să judece cu asprime dacă jertfa copiilor inocenţi a servit la ceva şi să-şi asume adevărul, oricât ar fi de cumplit... Eu mă simt dator, cu ultima pietate din mine, să afirm că pentru viaţa literară românească, Revoluţia a adus numai un pustiu îngrozitor şi a trezit în oameni porniri exterminatoare... /.../ Într-un veac în care cel mai mare savant (Einstein), abia de-i întoarce o grimasă lui Dumnezeu, iar o negresă simplă, cântăreaţă (Mahalia Jackson) atinge cu fruntea picioarele lui Dumnezeu cel viu, trebuie să încercăm să redefinim altfel spiritualitatea (Comparaţi înălţimea spirituală a celor două enunţuri „Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri“ – Einstein – şi „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi dă voie să îl slujesc!“ – Mahalia Jackson, şi veţi constata că o ştiinţă, o artă – techné – nu înseamnă prea mult dacă nu este orientată ascensional de o adâncă exigenţă spirituală). Dacă Revoluţia ar fi retrezit în scriitorii români dorinţa unei reînvieri spirituale, ar fi fost mare lucru şi s-ar fi văzut... s-ar fi văzut scriitorii români purtând pe braţe pruncii Revoluţiei, să-i ducă, să-i culce în locuri de veci iar să nu stea rânjiţi, ca una Blandiana în faţa camerelor de luat vederi... s-ar fi văzut scriitorii români plecând în pelerinaj în toate oropsitele ţinuturi româneşti, să vindece rănile neamului... s-ar fi văzut... s-a văzut...“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, ed. cit., p. 118)

[6.] Alte documente în legătură cu cenzura comunistă:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html

[7.] V. Nota Securităţii prezentată mai sus dar şi textele respinse în mod consecvent de angajatul României literare Nicolae Manolescu exact în perioada critică când poetul Cezar Ivănescu era şomer şi urmărit de Securitate. Ascultaţi şi mărturia sa audio reprodusă pe acest blog, Paradigma românească.