miercuri, 4 noiembrie 2009

Cezar Ivănescu. Marin Preda, Revelaţia vieţii. Iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii


Revelaţia vieţii
de Cezar Ivănescu

Puţini poate dintre cei care au citit la apariţe volumul de nuvele „Întîlnirea din pămînturi“ au bănuit că replica lui Ilie Resteu din nuvela „În ceaţă“ („Spuneţi-mi, nu cumva sînteţi nebuni?“) care atesta starea de uluială în faţa absurdului existenţial, replica unei minţi logice la agresiunea iraţionalului, va deveni una din temele predilecte ale lui Marin Preda, ajutat şi de faptul, desigur, că epoca în care a trăit nu l-a scutit pe autor de asemenea manifestări absurde, iraţionale, ba dimpotrivă, am zice. Structura sa de moralist s-a consolidat în felul acesta, autorul asumîndu-şi sarcina să ne înveţe nu ceea ce trebuie să facem, dar ceea ce nu trebuie să facem, nu ceea ce trebuie să se întîmple, dar ceea ce nu mai trebuie să se întîmple. Scriitorul se află în dublă postură de spectator şi de actor al timpului său care i-a demonstrat nu o dată valabilitatea aserţiunii lui Miron Costin că nu sînt vremile sub oameni ci bietul om sub vremi...

Privit din această perspectivă, primul volum din „Moromeţii“ se structurează în jurul unor asemenea semne prevestitoare ale unui timp „care nu mai are răbdare“. E adevărat, de aici şi pînă la delirul în care va intra acest timp, istoria, avea să fie foarte puţin. Contemplaţia, abstragerea din acest timp nu mai era posibilă pentru bătrînul Moromete care-şi putea permite, aşezat în poarta casei sale, să privească spectacolul lumii cuprinsă de stihie şi să rămînă independent pînă la sfîrşit: „Domnule, eu toată viaţa mea am fost un om independent!“, e fraza cu care Moromete pune capăt unei existenţe de aristocrat al castei sale, cea mai nobilă dintre toate, ţărănimea română. Un aristocrat al gîndirii ajunsă în stadiul ei superior: contemplaţia.
Pentru fiul bătrînului Moromete însă acest lucru nu mai este posibil. Dovadă, experienţa lui Niculae Moromete din „Marele singuratic“. Desigur, Niculae se poate retrage pentru un timp din calea stihiei, cultivîndu-şi grădina, dar nu va putea s-o facă pentru muit timp. Deşi autorul mărturiseşte undeva că a scris această carte într-o perioadă de mare împăcare cu lumea şi cu sine însuşi, critica pronunţîndu-se chiar că autorul care a scris această carte avea „o conştiinţă senină“, astăzi, la o lectură mai atentă, se observă că această carte „senină“ e construită în fond pe o tensiune a relaţiilor dintre personaje, tensiune foarte neliniştitoare în cele din urmă.

La puţin timp după apariţia cărţii, în „Convorbirile“ cu Florin Mugur, scriitorul a cărui conştiinţă chinuită şi agresată nu era deloc senină, mărturisea: „Eu m-am format într-un anume spirit şi am trăit încă din adolescenţă cu ideea că există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare, în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acţiuni care măsoară mizeria umană. Dar ceea ce s-a făcut în secolul nostru în materie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţa noastră îndoiala: se pare că această limită nu există, nu sînt bariere spre infern pe care; omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că le poate trece“.

Dovada că autorul care scria frumoasa şi tragica poveste de iubire dintre Simina şi Niculae nu încetase să se întrebe asupra sorţii individului în impact cu istoria, asupra resorturilor adinei conform cărora acţiona această istorie în mersul ei implacabil, e romanul „Delirul“.

Vorbind despre acest mers implacabil al istoriei, autorul se întreba: „Dacă acest mers are un sens, şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai nouă ; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?“ Fraza s-ar putea constitui într-un epigraf pentru ultimul roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pămînteni“, al cărui titlu nu conţine o metaforă aluziv amară aşa cum am fi tentaţi să credem, ci chiar soluţia. Vom vedea. Deocamdată să spunem că această ultimă carte urmăreşte soarta individului cînd istoria e cuprinsă de delir.

Roman scris în fraze esenţiale, limpezi, precise, atît de penetrante încît nu mai suportă comentarii. Un roman concluziv asupra unui timp despre care s-au spus multe pînă acum, şi deci nu faptele narate ar fi noi şi surprinzătoare, nou cu totul şi cu totul este tonul, un ton al sincerităţii totale pe care-l adoptă numai cei care au riscat o experienţă pînă la capăt, care au trăit totul pînă la capăt, tonul unei conştiinţe chinuite, cum o numeam mai sus, mereu in căutare de soluţii salvatoare pentru o umanitate intrată într-un timp al demenţei. Martor al unor timpuri pe care omul nu le mai poate stăpîni şi controla cu raţiunea şi în care nu numai individul, ci chiar speţa devine bolnavă, cuprinsă de demenţa autodistrugerii ca acea pasăre din Deltă care-şi strivea singură ouăle...

O lume în care valorile perene ale umanităţii nu mai sînt valabile decît răsturnate precum sistemul filozofic al lui Hegel nu mai era valabil la un moment dat decît „răsturnat“. Tot ceea ce am învăţat de mii de ani, codul moral esenţial al fiinţei umane, prietenia, iubirea, dreptatea, capătă alte valori, alte nuanţe, elementul esenţial al relaţiei umane devine frica, pînda, şi individul învaţă treptat că totul se poate întîmpla de acum încolo – le pire aussi. Se produce o formidabilă ruptură la nivel psihic care-l aruncă pe individ într-o criză de profunzime, căci i s-a luat totul şi nu i s-a dat nimic în schimb. Smulsă din solul vechilor ei credinţe morale în care se simţea bine înfiptă şi dată pradă furtunilor, biata fiinţă umană devine jucăria destinului din care încearcă zadarnic să se salveze fizic, dar mai ales moral, apărindu-şi cu desperare puţina putere spirituală care i-a mai rămas, căci materia neluminată de spirit naşte monştri... Din această perspectivă însăşi moartea devine o experienţă banală căci mai rea decît moartea este umilinţa, lipsa de demnitate, fiinţa fizică nu poate supravieţui dacă nu trăieşte într-un acord, fie el chiar precar, cu fiinţa morală. Şi mai ales la cea din urmă s-a atentat atît de des...

Deci conflictul major al cărţii este conflictul individului cu lumea intrată în ebuliţie, în care cel dintîi trebuie să caute soluţii pentru a nu fi aruncat de pe orbită, conflictul aparent secundar fiind cel iscat din iubirea pentru Matilda, spun aparent secundar pentru că de fapt acesta îl potenţează şi-l semnifică pe cel dintîi.

Cine e Matilda? „Une passante“... principiu al distrucţiei, al degringoladei, simbol al unei lumi construită pe ură, al unor vremuri deşuchiate, mistificate, în care nimic nu scapă acestei mistificări, şi chiar ceea ce a fost pur gest de iubire şi tandreţe devine impur, abject, interpretat ca atare... Trecutul întreg este distrus, nimic să nu rămiie luminos din dira pe care o lăsăm pe pămînt. Şi în acest plan Matilda, se întîlneşte cu torţionarul de profesie... Din această nebunie a mistificării nu scapă nici cuvintele care încep să nu mai aibă sensul lor obişnuit. E o demenţă care invadează totul, distrugînd, scormonind în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei noastre pe unde ne-am adăpostit curatul gînd de iubire şi speranţă... În felul acesta volumul I al cărţii este o descripţie minuţioasă a acestei uri crescînde a unei fiinţe umane pentru o altă fiinţă umană, ură lucrînd harnic la ruperea armoniei spre care tinde speţa umană, la împletirea acelui „odgon“ ce poate lega un cuplu tot atît de puternic precum l-ar lega iubirea. E un lucru îndeobşte cunoscut că ura prin puterea ei de atracţie, de fascinaţie se învecinează cu iubirea... Da, dar aici această ambivalenţă pasională produce ceva în plus... Fiinţa iraţională, sub un prim aspect, Matilda, provoacă asupra partenerului o fascinaţie paralizantă, precum sepia asupra prăzii... Seara în care Matilda, într-o explozie de ură sparge glasvandul atît de armonios lucrat de o mînă meşteră coincide cu seara arestării soţului şi atunci desigur, epoca se numeşte epoca Matilda.

Dar Matilda e şi ea la rîndul ei o fiinţă umană invadată de stihiile ei dinlăuntru care conlucrînd cu cele din afară rup zăgazurile subminîndu-i forţa ei vitală şi atunci se aude acel „bourdonnement fatal“... al inconştientului fiinţei umane...
Cînd reuşeşte să-şi înfrîngă acest „bourdonnement“, Matilda devine expresia pură a misterului feminin.

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ e un roman al cuplului în criză, depăşind cu mult demodata soluţie a triunghiului – Matilda nu e Madame Bovary – pentru că această criză nu e una pur erotică, ci in primul rînd e o criză existenţială. Fiecare membru al cuplului poartă cu el o istorie proprie, e împins de o fatalitate către ceva – în general spre distrugere – care nu se poate pune de acord cu istoria, cu destinul celuilalt. Surpată pe dinlăuntru, alienată în primul rind sieşi, fiinţa umană nu va putea realiza apropierea de semenul său care-i va rămîne veşnic străin. În sensul acesta Matilda este „une passante“... trecătoarea... străina... Lara trecînd prin mulţimea pînă la care nu mai ajunge strigătul desperat de moarte al iui Jivago...

Roman al unei perpetue stări conflictuale cu sine, şi cu lumea, cu istoria, autorul face din personajul principal al romanului, Victor Petrini, un filozof căutător al unei noi religii care să redea umanităţii echilibrul pierdut, relaţie care să aibă ca fundament iubirea – principiu salvator unic... Minte în continuă efervescenţă a căutării, Victor Petrini e convins că mai întîi trebuie să înţeleagă – sublimul şi ridicolul personajului – şi atunci încearcă să desfacă mecanismul reacţiei psihice al celuilalt şi ceea ce reuşeşte să găsească pînă la urmă nu e decît o incoerenţă vecină cu neantul şi de aici o veşnică stare de uluială, de perplexitate care, trebuie să adăugăm, e cumva o trăsătură comună personajelor lui Marin Preda, de la Moromete la Victor Petrini. Poate această trăsătură vine şi din aceea că viaţa personajelor lui Marin Preda nu este o însumare de experienţe ci una de revelaţii... Personajul nu învaţă, ci descoperă, mereu uluit, fascinat...

Roman al alienării, autorul mai încearcă desigur să vadă limpede ce-i mînă pe oameni cu atîta ardoare să intre într-un fel de ceaţă pînă cînd nu se mai zăresc unii pe alţii.
Singură iubirea mai poate acţiona ca o magie, ca o vrajă care îi poate da omului, care-i poate reda, speranţa într-o împlinire, gîndul că nu e totul chiar zadarnic. Pandant al celei dintîi iubiri, iubirea dintre Suzy şi Victor mărturiseşte puterea acestei fascinaţii, a acestei magii... Lumina în care femeia evoluează e lumina dragostei, dar e atît de fragilă, vălul se poate rupe la cea mai mică atingere, lumina se poate stinge, şi bărbatul se întreabă cum am putut s-o iubesc, e chiar urîtă şi fără haz... Toată această poveste de iubire din volumul III e făcută din aceste lumini care se aprind şi se sting urmînd linia complicată a reacţiilor psihice ale personajelor care se pun destul de rar de acord creînd senzaţia de armonie perfectă. Armonia de o clipă în slujba căreia ne punem toată biata noastră viaţă şi abia realizată dispare pentru ca să luăm totul de la capăt. E aici locul să observăm că în opera lui Marin Preda personajele feminine sînt în general numai proiecţii ale bărbatului, trăiesc numai prin învestitura lui, nu au o istorie proprie, nu au consistenţă decît cînd se află sub ochiul îndrăgostit al bărbatului. Cînd ochiul refuză să le mai privească, ele dispar, devin umbre fără interes. Lipsită de iubire, destinul femeii devine comun şi neinteresant.

De data aceasta iubirea primeşte lovitura de graţie nu dinăuntru, cum se întîmplase cu Matilda, ci dinafară. Fatalitatea întruchipată de un bărbat dipsoman, primul soţ al lui Suzy... Prilej să ne întrebăm odată cu autorul dacă omul este cu adevărat supus unei fatalităţi, unui destin dat şi orice ar face nu mai poate scăpa... Fatalitatea istoriei, fatalitatea destinului individual, şi atunci istoria e făcută dintr-o sumă de asemenea destine implacabile?...

Căprioara, Matilda, Suzy, biete femei intrate pentru o clipă sub raza privirii bărbatului, brusc iluminate, divinităţi de o clipă, vestale chemate să întreţină focul sacru pe care nu-l pot întreţine din neştiinţă, din neputinţă... cine ştie... Viaţa noastră cea de toate zilele – căci Victor Petrini devine la un moment dat paradigma acestei vieţi într-o perioadă cumplită – pe care zeii o vizitează din cînd în cînd... iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii...

„Şi atît timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd... dacă dragoste nu e, nimic nu e!...“

Dar „Cel mai iubit dintre pămînteni“ nu e numai un roman de dragoste mărturisind adînca criză a cuplului modern, un roman al alienării individului, ci se constituie şi într-o aspră judecată asupra timpului în care spiritul primar agresiv, cum îl numea Marin Preda în „Imposibila întoarcere“, are prilejui să se manifeste din plin, să creeze anomalia chiar pe un teren unde se agită cele mai nobile idealuri umane şi să se folosească de ea în scopul cel mai distructiv posibil. Sînt evidente semnele rele ale unui început de dominare a ticăloşilor. Ce fac, cum reacţionează spiritele luminate, conştiinţele superioare în aceste împrejurări? Răspunzînd la aceste întrebări romanul devine o veritabilă dezbatere a condiţiei intelectualului într-o anumită epocă. Condiţie care, comparată cu aceea a bietului Ladima – marele erou al lui Camil Petrescu – care se sinucide pentru că nu-l iubea o prostituată sau pentru că era sărac, dezvăluie fiorul abisal al unei experienţe fundamentale. Pentru că abia de acum îi revine intelectualului sarcina gravă, uriaşă am putea spune, de a salva valorile spirituale ale umanităţii, de a le apăra de spiritul primar agresiv.

Da, dar pentru asta trebuia mai întîi să se salveze pe el însuşi ca fiinţă fizică. Adică trebuie în primul rînd să supravieţuiască. Şi supravieţuind fizic să-şi apere şi fiinţa spirituală. În acest sens e relevantă scena din închisoare cînd Petrini îşi ucide paznicul care nu atentase numai la viaţa lui, ci se vădea cuprins de panică mai ales în privinţa spiritului acestuia. Ce nu-i convenea bestiei în ignoranţa ei era că-l simţea pe celălalt altfel, şi locul acestui altfel era în ţeasta pe care o ameninţa cu vătraiul. Aici trebuie să înţelegem la modul superior spiritul de conservare care intră la un moment dat în funcţie la Victor Petrini, căci îşi simţea lumina minţii ameninţată de moarte mai mult decît bietul trup. Omul dacă-şi pierde credinţa în valoarea umană, în posibilităţile spirituale ale umanităţii, nu mai poate trăi.

Şi Victor Petrini reuşeşte să-şi păstreze intactă gîndirea şi lumina minţii chiar lucrînd într-o fabrică sau la Oraca în calitate de contabil. Nu devine un cinic, un desperat, dar ştie că orice i se poate intîmpla, decis să trăiască totul pînă la capăt, convins că degradarea fiinţei umane nu are limite... E învăţătura pe care acest secol ne-a furnizat-o din plin.

În paralel cu destinul lui Victor Petrini se desfăşoară destinul unui alt veritabil intelectual, Ion Micu. Dacă Petrini trăise într-un fel un temps du mépris, acesta avea să trăiască din plin, un temps du compromis. Cu el se întîmplă drama celui care a crezut... Ilegalist, schingiuit în beciurile Siguranţei pentru convingerile sale comuniste, Ion Micu se vede dintr-odată ameninţat într-un regim pentru care el a luptat. Şi atunci, nemaiputînd suporta ideea că s-ar putea vedea torţionat chiar de ai lui, va acţiona altfel... Va face compromisuri cu propria lui conştiinţă, încercînd să salveze ceea ce se mai putea salva. Crede despre Eminescu că e cel mai mare poet dar conferenţiază despre „Unele aspecte“ ale poeziei lui Amăicăliţului, poet obscur dar puternic prin poziţia sa politică... Amestecat în toate seismele vieţii literare din acea vreme, asistă neputincios la etalarea spiritului primar agresiv în literatură exprimat în acea vreme printr-un dogmatism feroce, nenuanţat, care avea să ne facă atîta rău, să tulbure pentru multă vreme apele vieţii noastre culturale...

El devine reprezentantul tipic al unui veritabil intelectual, dar laş, neputincios, care gîndeşte dar nu acţionează de frică. Şi aici se pune problema libertăţii interioare de gîndire care trebuie păstrată cu orice preţ. Căci e mai bine să predai abecedarul şi să-ţi păstrezi credinţa în vocaţia ta intimă, decît să-ţi subminezi această vocaţie dînd apă la moară lichelismului şi altor fenomene nocive pe care epoca le produce într-un timp anormal, bolnav. În general s-a văzut că intelectuali de tipul lui Ion Micu, lipsiţi de rezistenţă interioară, nu s-au mai putut salva ulterior, fiind puternic marcaţi în persoana lor intimă de ceea ce au trăit. În general au devenit foarte complexaţi, pentru că s-a infiltrat în adîncul lor sentimentul culpabilităţii morale. Dar drama lor rămîne una veritabilă...

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ este un roman autobiografic şi de confesiune, ca toată opera lui Marin Preda dealtfel („Eu n-am scris decît din experienţa mea“), dar nu trebuie să ne închipuim că din el am putea schiţa o biografie a autorului, căci un roman nu-i altceva decît „o istorie închipuită“, de aici îi vine forţa, dar putem spune despre autor, cum spunea Paul Vendrôme despre Céline: „Cest la bonte touchee par la mort“.

Cezar Ivănescu, Revelaţia vieţii, Luceafărul, 24 mai 1980