CEZAR IVĂNESCU: „Toţi compromişii au dorit să dispară cei câţiva care nu făcuserăm nici un compromis“

„Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris“

– Domule Cezar Ivănescu, acum foarte mulţi ani, Marin Preda spunea despre dvs. Că sunteţi, după părerea lui, cea mai importantă voce lirică românească din perioada postbelică. Cum se vede această afirmaţie acum, în anul de graţie 1994?

– Acum nu se vede în nici un fel. Ca de altfel orice profeţie, care nu poate fi probată în imediat. Ce se întâmplă? Marin Preda a făcut o afirmaţie, a rostit o sintagmă, care in literatura română de după război n-a mai fost rostită. În prezentarea la volumul meu de poeme „Rod III“ a scris că sunt o adevărată voce de mare poet. Adică, sintagma asta „mare poet“ nu se mai rostise după război. Chiar despre Nichita, după aceea s-a scris – probabil din spirit de contradicţie – că este un mare poet.

Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris. Noi am trăit la Mogoşoaia cinci ani de zile, de la sfârşitul anului '74 până la sfârşitul anului '79, la Casa de Creaţie, am fost foarte legaţi, eu fiind cel mai bun prieten al lui Preda până la moarte, în aceşti ultimi cinci ani, mie mi-a lăsat, de altfel, şi scrisoarea lui testamentară, şi am avut timp să ne cunoaştem foarte bine: el să-mi citească cam tot ceea ce aveam mai important scris în manuscris la vremea aceea, eu să-i citesc toate cărţile pe care le scria, în formă manuscrisă mai întâi, în dactilogramă apoi şi, fireşte, despre multe din cărţile lui am scris.

Acum chiar, la începutul acestui an, m-am decis să definitivez o carte despre Marin Preda, în care este înţeleasă mai exact şi relaţia pe care am avut-o cu Marin Preda, şi felul în care reuşiserăm noi în acei ani la Mogoşoaia să ne creăm un fel de rezervaţie pentru a scrie cât mai autentic, pentru a gândi şi pentru a ne simţi rupţi oricum de determinismele epocii.

– Mi-aţi mărturisit că aţi pregătit o carte despre Marin Preda, care va apărea în curând. Aduce ea ceva în plus, nişte lămuriri suplimentare în ceea ce priveşte acuzele la adresa „comunistului“ Marin Preda?

– Da. Adică eu încerc, de fapt, să clarific câteva lucruri. În primul rând să înlătur toate minciunile spuse cu bună ştiinţă despre Marin Preda. De la critici literari oficiali ai epocii respective – Eugen Simion, în speţă – până la persoane care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin şi au scris lucruri foarte joase despre el. Adică încerc să clarific – ce? Anume faptul că Marin Preda, impus ca un prozator de primă mână în literatura română, ştia foarte exact, adică era într-o situaţie foarte exactă cu puterea. Şi atât cât îi permite puterea să spună din adevăr, în cărţile sale. Şi compromisurile pe care le-a făcut cu puterea comunistă au fost nişte compromisuri foarte clare. Care, toate, cred eu că nu trag prea greu în opera lui scriitor, pot fi eliminate. Vă dau un singur exemplu: la prima ediţie din „Delirul“ nu există nici acea scenă cu tânărul comunist dus din poştă în poştă, care se poate gândi că e vorba de Ceauşescu şi mai există o scenă destul de scandaloasă cu nişte ziarişti care se masturbează în redacţia unui ziar. Când a fost să apară ediţia a doua a cărţii, Dumitru Popescu-Dumnezeu i-a propus foarte clar lui Preda, vrei ediţia a doua, scoate scena cu ziariştii care se masturbează şi adaugă scenuţa aceea cu tânărul comunist ş.a.m.d. Ceea ce Preda a făcut deliberat.

Eu cred că e datoria noastră acum să apelăm la prima ediţie a cărţii, care nu conţine episodul respectiv, care a fost o chestiune care nici nu trage nu ştiu cât în greutatea operei şi a fost un compromis deliberat pe care l-a făcut Preda. Astea erau micile tribute care trebuiau plătite în epocă. Dar încolo, eu am recitit cu ocazia scrierii acestei cărţi toată opera lui Preda: nu are compromisuri la vedere, prea mari. Are în alt aliniament, în alt strat al operei. Şi, pe această chestie insist eu în carte. Adică: Preda ştia, de exemplu, foarte clar, în tinereţea sa bucureşteană, când majoritatea colegilor săi de generaţie au fost legionari iniţial – Caraion, Ierunca, Geo Dumitrescu ş.a.m.d; legionari şi după aceea comunişti, pentru că în epocă era foarte uşor, se trecea de la una la alta foarte simplu – deci, Preda ştia foarte exact ce a fost legionarismul istoric, în epocă. Şi ştia, în acelaşi timp, ce acceptă puterea comunistă apropo de legionarism. Absolut nimic real, totul trebuia inventat, totul trebuia să fie o critică de sus până jos, apropo de legionarism.

În discuţiile pe care le aveam cu Preda, el îmi relata viziunea lui exactă şi autentică despre legionarism şi, în acelaşi timp, îmi spunea ce poate din această viziune trece în cărţi. În cărţile lui trecea totdeauna o viziune foarte critică la adresa legionarismului, pentru că, se ştie foarte bine, puterea comunistă avea nişte obsesii: îi ura foarte tare pe ţărănişti, pentru că le fuseseră ultimii adversari în alegeri, îi ura foarte tare pe legionari pentru că fuseseră cu adevărat autentici şi însemnaseră ceva în epocă – făcuseră totul, de fapt: şi greva de la Griviţa Roşie tot ei o montaseră şi toate acţiunile mai serioase erau făcute de legionari şi nu de comunişti. Apoi, după venirea la putere a comuniştilor, foarte mulţi dintre legionari au intrat la comunişti. Ei aveau o frică reală de legionari şi tot limpul comuniştii doreau să creeze un portret robot al legionarului foarte peiorativ. Ei, Preda a mers pe acest compromis, el fiind însă tot timpul conştient că lucrurile stau cam altfel Şi de aici discuţiile noastre în contradictoriu, pe care le-am purtat adesea la Mogoşoaia. În mică măsură, le reiau în carte.

– Consideraţi că Marin Preda a fost tipul de creator implicat politic?

– Implicat politic – cum să spun? Poate părea o expresie... Implicat fatalmente politic. Adică, după război, se ştie foarte bine, cu toată istoria literaturii române de după război, cu realismul socialist şi cu toate celelalte, un creator care nu era implicat politic sau care cel puţin nu făcea jocul implicării politice, nu mima implicarea politică, nu putea să existe. Toţi scriitorii români, de la Sadoveanu şi Călinescu, au trebuit să... era aproape o probă iniţiatică. Să fii acceptat în această literatură oficială comunistă, trebuia să arăţi într-un fel că eşti implicat politic. Implicarea se demonstra prin adoptarea unor teme. Erau temele la ordinea zilei, aproape ca nişte probe pe care trebuia să le dai la intrarea într-o familie secretă sau ocultă. În perioada de după război au început temele cu naţionalizarea, colectivizarea ş.a.m.d. Această servitute s-a păstrat până târziu, până la generaţia lui Nichita Stănescu. În 1960, când a debutat generaţia lui Nichita, în volumele de debut din colecţia „Luceafărul“ şi Nichita şi toţi ceilalţi aveau temele prin care demonstrai că eşti implicat politic şi, deci, că poţi fi recunoscut ca scriitor: poezie antirăzboinică, „comuna de aur“ – ăsta era comunismul, trecutul de luptă al PCR-ului... Erau nişte teme foarte clare, pe care trebuia să le tratezi dacă voiai să fii considerat scriitor autentic, dacă nu puteai să scrii ca Shakespeare nu intrai în vederile lor, erai cel mult un scriitor marginal, tolerat, dar cam atât.

– Dv. vă consideraţi un implicat politic din acest punct de vedere?

– Mă consider un implicat politic, dar nu din acest punct de vedere. Eu mă consider – şi nu gratuit – făcând parte din prima generaţie de scriitori români care au debutat fără să facă nici un compromis. Noi am debutat pe momentul de vârf al valului cel mai liberalist al comunismului, în '68. Începând poate chiar din '65 de la moartea lui Gheorghiu-Dej au fost nişte ani de deschidere liberală în cadrul sistemului extraordinari. Cei care i-au trăit îi ştiu foarte bine. Nu chiar ca după Revoluţie, dar când foarte multe lucruri începuseră să fie spuse în spiritul lor autentic. Primii trei ani după venirea la putere a lui Ceauşescu, care era de bună credinţă, voia să deschidă România spre Occident, să reia o tradiţie autentică a românismului ş.a.m.d. Anii aceia au fost foarte buni.

Iar noi când am debutat, mulţi din generaţia mea – şi eu, şi Virgil Mazilescu, şi mulţi alţii – editorul nu ne-a mai cerut absolut nimic, cel mult ne-a mai ciupit câte un vers sau un cuvinţel sau o expresie – atâta tot. Am debutat ca şi cum am fi debutat într-o ţară liberă şi democratică. Înainte de război, de exemplu. Eu pot proba cu cartea mea de debut, în care nu am nici o virgulă de schimbat până la sfârşitul vieţii. Debutând aşa, nu mai poţi în momentul în care te-ai arătat odată în deplinătatea nudităţii tale nu poţi să vii – o frumoasă dansatoare – să strâmbi piciorul, să faci pe şchioapa, că nu te mai crede lumea, te-ai arătat odată cum eşti. Nu ştiu câţi dintre noi au avut caracter sau o înaltă moralitate scriitoricească, dar, pe undeva, forţaţi de chiar poziţia noastră (ca într-o piesă de teatru; dacă ţi-a rămas numai rolul celui drept sau al martirului, trebuie să-l joci până la capăt, că altfel te dă afară regizorul din piesă).

„pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei“

Noi am cam avut rolul să jucăm pe scriitorii care fac disidenţă politică implicită, adică să scriem numai ce dorim noi şi să publicăm ce dorim. În mod fatal, foarte multe lucruri – începând de la cartea de debut până la cartea mea din '83, „Doina“, care este pe faţă anticomunistă şi antisistem şi tot ce vrei – a trebuit să ne implicăm politic, dar împotriva sistemului. Şi chiar şi jocul ăsta la un moment dat a fost acceptat. Nu-mi închipui că era vreun individ atât de idiot care să nu înţeleagă, să spunem, în cartea mea „Doina“ din '83, versuri de o limpiditate cristalină: „Vreau să fac şi nu pot face/ Ce nu vreau să fac tot fac/ Doamne-n scrum de s-ar preface/ Rămăşiţa ast' de veac..."

Erau foarte clare despre momentul pe care-l trăiam! Dar s-a întâmplat la un moment dat acest lucru: sistemul putea opri sau dorea să oprească nişte cărţi în fazele lui bune de cenzură, dar pe fazele în care era mai puţin sigur pe el nuprea mai putea, pentru că era, totuşi, complicat. E adevărat că pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei. Cartea a fost tipărită la Bălăiţă, la „Cartea Românească“, după aia au dorit să mi-o topească, dar împreună cu alte vreo 10-20 de cărţi. (Virgil Mazilescu, D.R Popescu, mulţi). N-avea totdeauna curaj regimul să se angajeze la o acţiune de asta de radere în masă a unor scriitori – eram 10-20... Eu de aceea pot să spun, şi spun cu toată seriozitatea, am repetat-o şi după Revoluţie în nişte articole de gazetă, adevărul este ăsta: cine-a dorit (din generaţia mea, nu spun de cei dinainte, care erau umflaţi de securitate şi băgaţi în puşcării) să scrie autentic, să spună adevărul şi să se lupte ca acest adevăr să apară în cărţile lui, a putut-o face. Dovada e că eu am putut-o face. Au mai făcut-o şi alţii.

– Vă consideraţi un opresat al fostului regim?

– Eu nu mă consider opresat al fostului regim, pentru că cu stau acuma şi mă ia râsul când îi văd pe unii domni ca Sorin Dumitrescu că publică o carte de poezii de Nichita Stănescu, imediat după Revoluţie, cum ar fi prevestit Nichita Stănescu Revoluţia. Cum s-o prevestească? Dând limbi de dimineaţă până seară PCR-ului? El era decorat, era un obedient de ultimă speţă, se ştie lucrul ăsta foarte clar. Se ştia în epocă ce însemna să tragi o laudă la tovarăşi; se ştia ce însemna să primeşti o decoraţie, să tipăreşti o carte în Editura Militară numită „Roşu vertical“... Astea erau lucruri foarte clare. Şi mie mi-era uşor să scriu trei poezii tâmpite cu Tovarăşu' şi atunci şi alte cărţi ar fi trecut mai uşor, primeam şi eu o vilă nu ştiu unde ş.a.m.d. Nu se făceau gratuit toate vânzările astea. Să fie foarte clar sub comunişti am fost opresaţi o mână de scriitori – toată lumea îi ştie, de fapt, pe aceia... Şi, în primul rând, n-am fost membru PCR niciodată, lucrând în presa literară, ceea ce era destul de complicat, zilnic puteam fi dat afară, că nu era voie. Dar e adevărat că nu am fost oprimat şi nu am fost marginalizat niciodată pe vremea comuniştilor cum am fost după Revoluţie. Pentru că toţi mâncătorii de căcat, toţi mincinoşii, toţi compromişii, care s-au trezit revoluţionari şi nişte puri şi nişte mari revoluţionari, au dorit să dispară cei 3-4-5-6-7 maximum, câţi eram, de scriitori români trăitori chiar în România care chiar nu tăcuserăm nici un compromis, şi care-i ştiam pe toţi mânjiţi mai mult sau mai puţin.

Dă-mi voie să-ţi dau un exemplu: cum poate să se compare – vorbesc ca puritate de caracter şi de linie morală – un Manolescu cu mine, care, cum apărea o carte de Dumitru Popescu îi trăgea o cronică în „România literară“. Asta nu era o formă de compromis? Cum să-i faci lui Dumitru Popescu cronică de o pagină de „România literară“? Şi despre ce? Despre poezii – ăsta-i nul absolut ca poet! Ei, astea nu erau forme de compromis? Tu vii să-mi faci mie morală acuma, să-mi faci politică democratică? Toţi în ţara asta au fost mai mult sau mai puţin mânjiţi şi compromişi cu sistemul.

Asta spun: am avut un moment de derută după Revoluţie, am avut senzaţia că s-a schimbat ceva, după aia mi-am revenit, imediat, mi-am dat seama că a fost un teatru, cum se fac toate la noi, la români, noi suntem mari amatori de teatru... A fost un teatru ordinar, oribil, nimic nu s-a-ntâmplat. Şi mi-am dat seama că trebuie să-mi reiau morala dinainte, adică artistul trebuie să se lupte cu toţi, din jurul lui întâi, cu societatea, cu sistemul ş.a.m.d.

Sistemul nu doreşte decât să-l facă să dispară pe artist, să-l distrugă cât se poate de repede. Asta-i tot ce se întâmplă în ultimii ani de democraţie, cum s-a întâmplat şi pe vremea comuniştilor. Ne-au aplicat pe vremuri cenzură politică, acum ne aplică cenzură economică. Ce vrea să zică o cenzură economică? De la grăsanul ăla de Pleşu, care a fost ministru al culturii după Revoluţie, şi până la actualul tont de Marin Sorescu n-a putut un ministru al culturii să se ducă în Parlamentul român şi să spună că România este o ţară în care există cultul cărţii, al culturii, al literaturii? Şi să dea o lege specială, care să oblige orice bişniţar care câştigă miliarde astăzi în România să dea un procent din miliardele lui pentru cultura română, pentru literatura românească. Să fie obligat nemernicul ăla care s-a îmbogăţit peste noapte (că sunt mii şi zeci de mii) să plătească acolo un procent ca să subziste literatura română. Se putea oricând face. De la Ministerul Culturii până la Cotroceni şi la Parlament – toţi ştiu care-i situaţia literaturii române de azi. Deci, cum să aplici această cenzură economică într-o ţară care, dacă ne gândim bine, cine a făcut Revoluţia asta? Sau cine a gândit-o? Sau cine a fasonat-o? Nu tot scriitorii? Scriitorii au fost primii care au protestat, ei au fost disidenţi dintotdeauna ş.a.m.d. Acum ei sunt în situaţia de paria în Ţara Românească. Tot ei. De ce? Pentru că ne-au vândut exact ăia care ar fi trebuit să se ocupe de condiţia scriitorului român după Revoluţie.

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI (va urma)
Adevărul literar şi artistic, 21 august 1994

Cezar Ivănescu. Marin Preda, Revelaţia vieţii. Iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii

Revelaţia vieţii
de Cezar Ivănescu

Puţini poate dintre cei care au citit la apariţe volumul de nuvele „Întîlnirea din pămînturi“ au bănuit că replica lui Ilie Resteu din nuvela „În ceaţă“ („Spuneţi-mi, nu cumva sînteţi nebuni?“) care atesta starea de uluială în faţa absurdului existenţial, replica unei minţi logice la agresiunea iraţionalului, va deveni una din temele predilecte ale lui Marin Preda, ajutat şi de faptul, desigur, că epoca în care a trăit nu l-a scutit pe autor de asemenea manifestări absurde, iraţionale, ba dimpotrivă, am zice. Structura sa de moralist s-a consolidat în felul acesta, autorul asumîndu-şi sarcina să ne înveţe nu ceea ce trebuie să facem, dar ceea ce nu trebuie să facem, nu ceea ce trebuie să se întîmple, dar ceea ce nu mai trebuie să se întîmple. Scriitorul se află în dublă postură de spectator şi de actor al timpului său care i-a demonstrat nu o dată valabilitatea aserţiunii lui Miron Costin că nu sînt vremile sub oameni ci bietul om sub vremi...

Privit din această perspectivă, primul volum din „Moromeţii“ se structurează în jurul unor asemenea semne prevestitoare ale unui timp „care nu mai are răbdare“. E adevărat, de aici şi pînă la delirul în care va intra acest timp, istoria, avea să fie foarte puţin. Contemplaţia, abstragerea din acest timp nu mai era posibilă pentru bătrînul Moromete care-şi putea permite, aşezat în poarta casei sale, să privească spectacolul lumii cuprinsă de stihie şi să rămînă independent pînă la sfîrşit: „Domnule, eu toată viaţa mea am fost un om independent!“, e fraza cu care Moromete pune capăt unei existenţe de aristocrat al castei sale, cea mai nobilă dintre toate, ţărănimea română. Un aristocrat al gîndirii ajunsă în stadiul ei superior: contemplaţia.
Pentru fiul bătrînului Moromete însă acest lucru nu mai este posibil. Dovadă, experienţa lui Niculae Moromete din „Marele singuratic“. Desigur, Niculae se poate retrage pentru un timp din calea stihiei, cultivîndu-şi grădina, dar nu va putea s-o facă pentru muit timp. Deşi autorul mărturiseşte undeva că a scris această carte într-o perioadă de mare împăcare cu lumea şi cu sine însuşi, critica pronunţîndu-se chiar că autorul care a scris această carte avea „o conştiinţă senină“, astăzi, la o lectură mai atentă, se observă că această carte „senină“ e construită în fond pe o tensiune a relaţiilor dintre personaje, tensiune foarte neliniştitoare în cele din urmă.

La puţin timp după apariţia cărţii, în „Convorbirile“ cu Florin Mugur, scriitorul a cărui conştiinţă chinuită şi agresată nu era deloc senină, mărturisea: „Eu m-am format într-un anume spirit şi am trăit încă din adolescenţă cu ideea că există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare, în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acţiuni care măsoară mizeria umană. Dar ceea ce s-a făcut în secolul nostru în materie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţa noastră îndoiala: se pare că această limită nu există, nu sînt bariere spre infern pe care; omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că le poate trece“.

Dovada că autorul care scria frumoasa şi tragica poveste de iubire dintre Simina şi Niculae nu încetase să se întrebe asupra sorţii individului în impact cu istoria, asupra resorturilor adinei conform cărora acţiona această istorie în mersul ei implacabil, e romanul „Delirul“.

Vorbind despre acest mers implacabil al istoriei, autorul se întreba: „Dacă acest mers are un sens, şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai nouă ; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?“ Fraza s-ar putea constitui într-un epigraf pentru ultimul roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pămînteni“, al cărui titlu nu conţine o metaforă aluziv amară aşa cum am fi tentaţi să credem, ci chiar soluţia. Vom vedea. Deocamdată să spunem că această ultimă carte urmăreşte soarta individului cînd istoria e cuprinsă de delir.

Roman scris în fraze esenţiale, limpezi, precise, atît de penetrante încît nu mai suportă comentarii. Un roman concluziv asupra unui timp despre care s-au spus multe pînă acum, şi deci nu faptele narate ar fi noi şi surprinzătoare, nou cu totul şi cu totul este tonul, un ton al sincerităţii totale pe care-l adoptă numai cei care au riscat o experienţă pînă la capăt, care au trăit totul pînă la capăt, tonul unei conştiinţe chinuite, cum o numeam mai sus, mereu in căutare de soluţii salvatoare pentru o umanitate intrată într-un timp al demenţei. Martor al unor timpuri pe care omul nu le mai poate stăpîni şi controla cu raţiunea şi în care nu numai individul, ci chiar speţa devine bolnavă, cuprinsă de demenţa autodistrugerii ca acea pasăre din Deltă care-şi strivea singură ouăle...

O lume în care valorile perene ale umanităţii nu mai sînt valabile decît răsturnate precum sistemul filozofic al lui Hegel nu mai era valabil la un moment dat decît „răsturnat“. Tot ceea ce am învăţat de mii de ani, codul moral esenţial al fiinţei umane, prietenia, iubirea, dreptatea, capătă alte valori, alte nuanţe, elementul esenţial al relaţiei umane devine frica, pînda, şi individul învaţă treptat că totul se poate întîmpla de acum încolo – le pire aussi. Se produce o formidabilă ruptură la nivel psihic care-l aruncă pe individ într-o criză de profunzime, căci i s-a luat totul şi nu i s-a dat nimic în schimb. Smulsă din solul vechilor ei credinţe morale în care se simţea bine înfiptă şi dată pradă furtunilor, biata fiinţă umană devine jucăria destinului din care încearcă zadarnic să se salveze fizic, dar mai ales moral, apărindu-şi cu desperare puţina putere spirituală care i-a mai rămas, căci materia neluminată de spirit naşte monştri... Din această perspectivă însăşi moartea devine o experienţă banală căci mai rea decît moartea este umilinţa, lipsa de demnitate, fiinţa fizică nu poate supravieţui dacă nu trăieşte într-un acord, fie el chiar precar, cu fiinţa morală. Şi mai ales la cea din urmă s-a atentat atît de des...

Deci conflictul major al cărţii este conflictul individului cu lumea intrată în ebuliţie, în care cel dintîi trebuie să caute soluţii pentru a nu fi aruncat de pe orbită, conflictul aparent secundar fiind cel iscat din iubirea pentru Matilda, spun aparent secundar pentru că de fapt acesta îl potenţează şi-l semnifică pe cel dintîi.

Cine e Matilda? „Une passante“... principiu al distrucţiei, al degringoladei, simbol al unei lumi construită pe ură, al unor vremuri deşuchiate, mistificate, în care nimic nu scapă acestei mistificări, şi chiar ceea ce a fost pur gest de iubire şi tandreţe devine impur, abject, interpretat ca atare... Trecutul întreg este distrus, nimic să nu rămiie luminos din dira pe care o lăsăm pe pămînt. Şi în acest plan Matilda, se întîlneşte cu torţionarul de profesie... Din această nebunie a mistificării nu scapă nici cuvintele care încep să nu mai aibă sensul lor obişnuit. E o demenţă care invadează totul, distrugînd, scormonind în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei noastre pe unde ne-am adăpostit curatul gînd de iubire şi speranţă... În felul acesta volumul I al cărţii este o descripţie minuţioasă a acestei uri crescînde a unei fiinţe umane pentru o altă fiinţă umană, ură lucrînd harnic la ruperea armoniei spre care tinde speţa umană, la împletirea acelui „odgon“ ce poate lega un cuplu tot atît de puternic precum l-ar lega iubirea. E un lucru îndeobşte cunoscut că ura prin puterea ei de atracţie, de fascinaţie se învecinează cu iubirea... Da, dar aici această ambivalenţă pasională produce ceva în plus... Fiinţa iraţională, sub un prim aspect, Matilda, provoacă asupra partenerului o fascinaţie paralizantă, precum sepia asupra prăzii... Seara în care Matilda, într-o explozie de ură sparge glasvandul atît de armonios lucrat de o mînă meşteră coincide cu seara arestării soţului şi atunci desigur, epoca se numeşte epoca Matilda.

Dar Matilda e şi ea la rîndul ei o fiinţă umană invadată de stihiile ei dinlăuntru care conlucrînd cu cele din afară rup zăgazurile subminîndu-i forţa ei vitală şi atunci se aude acel „bourdonnement fatal“... al inconştientului fiinţei umane...
Cînd reuşeşte să-şi înfrîngă acest „bourdonnement“, Matilda devine expresia pură a misterului feminin.

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ e un roman al cuplului în criză, depăşind cu mult demodata soluţie a triunghiului – Matilda nu e Madame Bovary – pentru că această criză nu e una pur erotică, ci in primul rînd e o criză existenţială. Fiecare membru al cuplului poartă cu el o istorie proprie, e împins de o fatalitate către ceva – în general spre distrugere – care nu se poate pune de acord cu istoria, cu destinul celuilalt. Surpată pe dinlăuntru, alienată în primul rind sieşi, fiinţa umană nu va putea realiza apropierea de semenul său care-i va rămîne veşnic străin. În sensul acesta Matilda este „une passante“... trecătoarea... străina... Lara trecînd prin mulţimea pînă la care nu mai ajunge strigătul desperat de moarte al iui Jivago...

Roman al unei perpetue stări conflictuale cu sine, şi cu lumea, cu istoria, autorul face din personajul principal al romanului, Victor Petrini, un filozof căutător al unei noi religii care să redea umanităţii echilibrul pierdut, relaţie care să aibă ca fundament iubirea – principiu salvator unic... Minte în continuă efervescenţă a căutării, Victor Petrini e convins că mai întîi trebuie să înţeleagă – sublimul şi ridicolul personajului – şi atunci încearcă să desfacă mecanismul reacţiei psihice al celuilalt şi ceea ce reuşeşte să găsească pînă la urmă nu e decît o incoerenţă vecină cu neantul şi de aici o veşnică stare de uluială, de perplexitate care, trebuie să adăugăm, e cumva o trăsătură comună personajelor lui Marin Preda, de la Moromete la Victor Petrini. Poate această trăsătură vine şi din aceea că viaţa personajelor lui Marin Preda nu este o însumare de experienţe ci una de revelaţii... Personajul nu învaţă, ci descoperă, mereu uluit, fascinat...

Roman al alienării, autorul mai încearcă desigur să vadă limpede ce-i mînă pe oameni cu atîta ardoare să intre într-un fel de ceaţă pînă cînd nu se mai zăresc unii pe alţii.
Singură iubirea mai poate acţiona ca o magie, ca o vrajă care îi poate da omului, care-i poate reda, speranţa într-o împlinire, gîndul că nu e totul chiar zadarnic. Pandant al celei dintîi iubiri, iubirea dintre Suzy şi Victor mărturiseşte puterea acestei fascinaţii, a acestei magii... Lumina în care femeia evoluează e lumina dragostei, dar e atît de fragilă, vălul se poate rupe la cea mai mică atingere, lumina se poate stinge, şi bărbatul se întreabă cum am putut s-o iubesc, e chiar urîtă şi fără haz... Toată această poveste de iubire din volumul III e făcută din aceste lumini care se aprind şi se sting urmînd linia complicată a reacţiilor psihice ale personajelor care se pun destul de rar de acord creînd senzaţia de armonie perfectă. Armonia de o clipă în slujba căreia ne punem toată biata noastră viaţă şi abia realizată dispare pentru ca să luăm totul de la capăt. E aici locul să observăm că în opera lui Marin Preda personajele feminine sînt în general numai proiecţii ale bărbatului, trăiesc numai prin învestitura lui, nu au o istorie proprie, nu au consistenţă decît cînd se află sub ochiul îndrăgostit al bărbatului. Cînd ochiul refuză să le mai privească, ele dispar, devin umbre fără interes. Lipsită de iubire, destinul femeii devine comun şi neinteresant.

De data aceasta iubirea primeşte lovitura de graţie nu dinăuntru, cum se întîmplase cu Matilda, ci dinafară. Fatalitatea întruchipată de un bărbat dipsoman, primul soţ al lui Suzy... Prilej să ne întrebăm odată cu autorul dacă omul este cu adevărat supus unei fatalităţi, unui destin dat şi orice ar face nu mai poate scăpa... Fatalitatea istoriei, fatalitatea destinului individual, şi atunci istoria e făcută dintr-o sumă de asemenea destine implacabile?...

Căprioara, Matilda, Suzy, biete femei intrate pentru o clipă sub raza privirii bărbatului, brusc iluminate, divinităţi de o clipă, vestale chemate să întreţină focul sacru pe care nu-l pot întreţine din neştiinţă, din neputinţă... cine ştie... Viaţa noastră cea de toate zilele – căci Victor Petrini devine la un moment dat paradigma acestei vieţi într-o perioadă cumplită – pe care zeii o vizitează din cînd în cînd... iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii...

„Şi atît timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd... dacă dragoste nu e, nimic nu e!...“

Dar „Cel mai iubit dintre pămînteni“ nu e numai un roman de dragoste mărturisind adînca criză a cuplului modern, un roman al alienării individului, ci se constituie şi într-o aspră judecată asupra timpului în care spiritul primar agresiv, cum îl numea Marin Preda în „Imposibila întoarcere“, are prilejui să se manifeste din plin, să creeze anomalia chiar pe un teren unde se agită cele mai nobile idealuri umane şi să se folosească de ea în scopul cel mai distructiv posibil. Sînt evidente semnele rele ale unui început de dominare a ticăloşilor. Ce fac, cum reacţionează spiritele luminate, conştiinţele superioare în aceste împrejurări? Răspunzînd la aceste întrebări romanul devine o veritabilă dezbatere a condiţiei intelectualului într-o anumită epocă. Condiţie care, comparată cu aceea a bietului Ladima – marele erou al lui Camil Petrescu – care se sinucide pentru că nu-l iubea o prostituată sau pentru că era sărac, dezvăluie fiorul abisal al unei experienţe fundamentale. Pentru că abia de acum îi revine intelectualului sarcina gravă, uriaşă am putea spune, de a salva valorile spirituale ale umanităţii, de a le apăra de spiritul primar agresiv.

Da, dar pentru asta trebuia mai întîi să se salveze pe el însuşi ca fiinţă fizică. Adică trebuie în primul rînd să supravieţuiască. Şi supravieţuind fizic să-şi apere şi fiinţa spirituală. În acest sens e relevantă scena din închisoare cînd Petrini îşi ucide paznicul care nu atentase numai la viaţa lui, ci se vădea cuprins de panică mai ales în privinţa spiritului acestuia. Ce nu-i convenea bestiei în ignoranţa ei era că-l simţea pe celălalt altfel, şi locul acestui altfel era în ţeasta pe care o ameninţa cu vătraiul. Aici trebuie să înţelegem la modul superior spiritul de conservare care intră la un moment dat în funcţie la Victor Petrini, căci îşi simţea lumina minţii ameninţată de moarte mai mult decît bietul trup. Omul dacă-şi pierde credinţa în valoarea umană, în posibilităţile spirituale ale umanităţii, nu mai poate trăi.

Şi Victor Petrini reuşeşte să-şi păstreze intactă gîndirea şi lumina minţii chiar lucrînd într-o fabrică sau la Oraca în calitate de contabil. Nu devine un cinic, un desperat, dar ştie că orice i se poate intîmpla, decis să trăiască totul pînă la capăt, convins că degradarea fiinţei umane nu are limite... E învăţătura pe care acest secol ne-a furnizat-o din plin.

În paralel cu destinul lui Victor Petrini se desfăşoară destinul unui alt veritabil intelectual, Ion Micu. Dacă Petrini trăise într-un fel un temps du mépris, acesta avea să trăiască din plin, un temps du compromis. Cu el se întîmplă drama celui care a crezut... Ilegalist, schingiuit în beciurile Siguranţei pentru convingerile sale comuniste, Ion Micu se vede dintr-odată ameninţat într-un regim pentru care el a luptat. Şi atunci, nemaiputînd suporta ideea că s-ar putea vedea torţionat chiar de ai lui, va acţiona altfel... Va face compromisuri cu propria lui conştiinţă, încercînd să salveze ceea ce se mai putea salva. Crede despre Eminescu că e cel mai mare poet dar conferenţiază despre „Unele aspecte“ ale poeziei lui Amăicăliţului, poet obscur dar puternic prin poziţia sa politică... Amestecat în toate seismele vieţii literare din acea vreme, asistă neputincios la etalarea spiritului primar agresiv în literatură exprimat în acea vreme printr-un dogmatism feroce, nenuanţat, care avea să ne facă atîta rău, să tulbure pentru multă vreme apele vieţii noastre culturale...

El devine reprezentantul tipic al unui veritabil intelectual, dar laş, neputincios, care gîndeşte dar nu acţionează de frică. Şi aici se pune problema libertăţii interioare de gîndire care trebuie păstrată cu orice preţ. Căci e mai bine să predai abecedarul şi să-ţi păstrezi credinţa în vocaţia ta intimă, decît să-ţi subminezi această vocaţie dînd apă la moară lichelismului şi altor fenomene nocive pe care epoca le produce într-un timp anormal, bolnav. În general s-a văzut că intelectuali de tipul lui Ion Micu, lipsiţi de rezistenţă interioară, nu s-au mai putut salva ulterior, fiind puternic marcaţi în persoana lor intimă de ceea ce au trăit. În general au devenit foarte complexaţi, pentru că s-a infiltrat în adîncul lor sentimentul culpabilităţii morale. Dar drama lor rămîne una veritabilă...

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ este un roman autobiografic şi de confesiune, ca toată opera lui Marin Preda dealtfel („Eu n-am scris decît din experienţa mea“), dar nu trebuie să ne închipuim că din el am putea schiţa o biografie a autorului, căci un roman nu-i altceva decît „o istorie închipuită“, de aici îi vine forţa, dar putem spune despre autor, cum spunea Paul Vendrôme despre Céline: „Cest la bonte touchee par la mort“.

Cezar Ivănescu, Revelaţia vieţii, Luceafărul, 24 mai 1980

Cezar Ivănescu, Marin Preda. Discipol şi Maestru.

Scrisoare

Cu un an de zile în urmă, la Casa de Creaţie Mogoşoaia, într-o seară minunată de primăvară, domnul Marin Preda ne-a bătut uşor la uşă şi înainte de a porni la obişnuita plimbare prin parc mi-a încredinţat un plic pe care scria „Lui Cezar Ivănescu (confidenţial)“. Locuiam încă la Mogoşoaia, împreună cu soţia mea; domnul Marin Preda arăta liniştit, recules, şi vorbea blînd.

Tulburat, l-am rugat să intre pentru puţin timp, l-am întrebat dacă nu se simte bine şi de ase­menea l-am întrebat dacă pot citi de faţă cu so­ţia mea scrisoarea pe care mi-o încredinţase ce­remonios. A încuviinţat cu blîndeţe şi c-o absolută siguranţă în tonul vocii...

„Dragă Cezar Ivănescu

Din motive vechi ţărăneşti mă gîndesc adesea ea de pildă un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijo­rări cu privire la soarta manuscrisului meu „«Cel mai iubit dintre pămînteni», care a ajuns la 1 000 de pagini. Ştii bine, rudele, soţia, oricît de iubitoare, după ce mori îţi publică manuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc. cum a făcut D-na Rebreanu cu jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să păţesc la fel, şi te-aş ruga ca în caz de ceva nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manu­scris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest mss. mai posed două copii la loc si­gur, dar nu atît de sigur ca la dumneata şi doamna Mery, care sînteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sînt conforme cu originalul, adică sînt corectate de mine, dar nu atît de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez.
Merci şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci!

Cu prietenie, Marin Preda
Mogoşoaia, 22 IV 1979“

Nu a fost nevoie s-o fac, dar pentru ca sufletul meu să nu mi se înăbuşe, acum, cînd Marin Preda e mort, trebuie să mărturisesc... Rude iubitoare şi şacali literari adînc interesaţi ne-au îndepărtat cu metodă de Marin Preda căruia i-am ocrotit cu sufletele şi cu braţele noastre viaţa. Simţeam cum ceva fatal se abate asupra făpturii fragile a „celui mai neiubit dintre pămînteni“... M-am rugat noapte de noapte pentru viaţa lui şi a ce­lorlalţi care-mi erau dragi... le bîiguiam delirant numele...

Cei care cu metodă l-au purtat către moarte pe Marin Preda, cum l-au purtat şi pe Nicolae Labiş, vor plînge şi vor striga tare, o ştiu...

Vor scrie...

Nestăpîn pe gînd şi pe mina dreaptă aproape anchilozată nu pot scrie decît atît: noi te-am iu­bit, domnule Marin Preda şi dovada că te-am iubit e că ai trăit... apoi au venit „trăitorii“, „iu­bitorii“, „însoţitorii“, „profitorii“... şi ni te-au dus în vertijul fatal... ultimul dar pe care vi l-am făcut, o nenorocită de copie după „Cartea morţilor tibetani“,... cred că sînteţi încă în preajma nostră, pentru încă puţin timp, veţi vedea ce groază ne va lovi, domnule Marin Preda.

Cezar Ivănescu, Scrisoare, Luceafărul, 18 mai 1980

Don Caesar – In memoriam Cezar Ivănescu, Galati, octombrie 2009

„Începând cu luna octombrie, în foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor veţi putea vedea expoziţia de fotografii „Don Caesar – In memoriam Cezar Ivănescu”, realizată cu sprijinul Bibliotecii „V. A. Urechia”.

Expoziţia cuprinde aproximativ 45 de fotografii inedite din arhiva personală a poetei Angela Baciu – frânturi din viaţa unuia dintre cei mai mari poeţi contemporani, plecat de curând dintre noi - Cezar Ivănescu.

Fotografiile au mai fost expuse în cadrul „Festivalului Naţional al Cărţii Axis Libri”, organizat de Biblioteca „V. A. Urechia. Anul viitor, expoziţia va căpăta un caracter itinerant, urmând să fie organizată şi la Brăila, Tecuci, Iaşi, Focşani şi Bucureşti.“

Roxana Artene Penciu

Solidaritate cu Victor Roncea. Cezar Ivănescu, lupta pentru adevăr şi codul onoarei

Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008, video-montaj
(Sursa: www.StiriBotosani.ro)
























Cîine fugind

! venind de la Tîrgovişte spre Bucureşti, pe şoseaua Ploieşti–Bucureşti, cineva şi-a părăsit la un popas cîinele negru şi a sters-o cu maşina; din maşina în care eram, împreuna cu Ioan Vişan şi Ion Iancu Vale, am urmărit încremeniţi cum cîinele negru credincios alerga de să-i plesnească splina, după maşina cu stapînul care-l părăsea: acel cîine negru am fost eu, după Revoluţie (şi au fost mulţi dintre noi), alergînd să-mi dau sufletul după un cod al onoarei înscris în fiinţa noastră fără să observ că sufletul Stăpînului nostru s-a schimbat, mai rău decît al celui mai rău cîine!

Cezar Ivănescu, filă de jurnal

IN MEMORIAM CEZAR IVANESCU. AIUD. 2009. Panotarea expozitiei. Imagini

Conceptul expozitiei apartine Aureliei Calinescu si a fost realizat in colaborare cu Fundaţia INTER_ART Aiud, Centrul Cultural "Liviu Rebreanu" Aiud si Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj Napoca.

Expozitia contine documente, imagini si texte, inregistrari video si audio din emisiuni si spectacole, si un mare numar de lucrari de arta vizuala ale mai multor artisti contemporani inspirate din opera poetului.

Expozitia isi propune sa reconstituie si sa reintregeasca trasaturile personalitatii si operei lui Cezar Ivanescu, atat prin documentele de arhiva expuse, cat si prin opera acestor artisti plastici, a felului in care acestia au perceput creatia ivanesciana, au comentat-o vizual, ori au fost inspirati de aceasta. Opera unui artist este importanta nu doar prin ea insasi ci si prin felul in care ceilalti o recepteaza, o inteleg, o interpreteaza si o imbogatesc.

Cezar Ivanescu

Figură emblematică a poeziei româneşti a sfârşitului de secol dar şi a sfârşitului comunismului, Cezar Ivănescu este un poet mistic dar şi o personalitate rebelă. Anticomunist, antiimperialist, antisistem, asumându-şi pe cont propriu consecinţele refuzului oricărui compromis politic, social ori literar dar şi ale vreunei cutume culturale. Înconjurat totdeauna de tineri poeţi dornici de afirmare pe care i-a sprijinit şi promovat în cenaclul Numele Poetului, a fost totodată un solitar cavaler al cuvintelor ţintuind Sublimul, dar şi un adversar invidiat pentru curajul şi precizia atacurilor sale verbale asupra imposturii, mediocrităţii, obedienţei.

Cezar Ivănescu s-a născut la 6 aug. 1941 la Bârlad. Adus pe lume noaptea, în condiţiile vitrege ale unui bombardament aerian din timpul celui de-al doilea război mondial, această traumă îi va marca definitiv chipul, personalitatea şi opera, fapt mărturisit de poet în scrierile sale.

În 1968 a absolvit Facultatea de filologie din Iaşi, fiind apoi pe rând, profesor de limba şi literatura română şi franceză în Ardeal şi Moldova, redactor la diverse reviste literare, şomer cel mai adesea, iniţiator al cenaclului literar Numele Poetului.

A susţinut spectacole de muzică şi poezie însoţit de orchestra proprie Baaad, având în repertoriu atât poeme proprii cântate de el însuşi, cât şi din marii poeţi ai lumii: Pindar, F. Villon, Lorenzo de Medici , Ch. Baudelaire, Mihai Eminescu, George Bacovia.A publicat numeroase volume de versuri, dar şi proză, teatru, traduceri din limba franceză. Amintim volumele de poezie Rod, La Baaad, Sutrele muteniei, Doina, Jeu d'Amour, volumele de proza Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, traduceri (împreună cu soţia sa, Maria Ivănescu) din Pascal, Mircea Eliade ş.a.

De-a lungul întregii vieţi s-a bucurat şi a suferit deopotrivă atât aprecierea şi preţuirea unor înalte personalităţi ale culturii române (Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Mircea Eliade, Basarab Nicolescu ş.a.) cât şi adesea, persecuţia autorităţilor comuniste şi post-comuniste.

A fost elogiat şi onorat cu cele mai înalte distincţii şi premii literare cum ar fi Premiul "Mihail Eminescu" acordat de Academia Română, pentru volumul Doina (1985) sau Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" (cel mai înalt premiu de poezie din România) şi foarte aproape de a i se propune candidatura pentru premiul Nobel. Cenzurat şi pus sub supraveghere antitero în timpul regimului Ceauşescu, refuzând orice compromis cu Partidul Comunist şi cu autorităţile comuniste, grevist al foamei atât înainte cât şi după 1989, este bătut bestial de "mineri", apoi onorat cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Comandor (2000), pentru merite artistice deosebite şi pentru promovarea culturii. Hărţuit de calomniile noilor "puternici ai zilei", marginalizat de interesele obscure ale cutumelor literare ante si post-revoluţionare din România.

La începutul anului 2008 este dezlănţuită o vehementă campanie de presă denigratoare şi calomnioasă la adresa Poetului.

Moare la 24 apr. 2008 în urma unei minore intervenţii chirurgicale. Adevăratele cauze nu sunt elucidate nici până astăzi.

CEZAR IVANESCU. AIUD. EXPOZITIE IN MEMORIAM

Fundaţia INTER_ART Aiud
Centrul Cultural "Liviu Rebreanu"

Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj Napoca

IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU
Art-eveniment intermedial:
document-audio-imagine-text-visual arts

Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

Cezar Ivănescu: Am fost ameninţat cu moartea, la telefon, şi apoi, prin terţe persoane

Cezar Ivănescu

Notă finală

[filă de jurnal, 1996, conţinând o notă finală la manuscrisul cărţii Timpul asasinilor – n.m., C.A.]

Am trăit atâtea experienţe surprinzătoare de când mi-am anunţat public intenţia e a tipări această carte, încât, oricât aş dori, nu pot să le pun pe toate numai pe seama întâmplării.

Am fost ameninţat cu moartea, la telefon, şi apoi, prin terţe persoane [...], am fost calomniat, invectivat [...].

N-am renunţat nici la scrierea, nici la tipărirea cărţii!

Câteva explicaţii

În toamna anului 1996, Cezar Ivănescu a primit ameninţări cu moartea; la scurt timp un individ rămas necunoscut a încercat să îl accidenteze cu maşina, seara, pe întuneric, chiar aproape de casă, pe bulevadrul Dacia, la aproximativ 20 de metri de farmacia de la numărul 136; nereuşind a coborât din maşină şi l-a agresat fizic. Incidentul este cu atât mai curios cu cât Cezar Ivănescu tocmai încheiase o convorbire telefonică cu Stela Covaci, coautoare la cartea Timpul asasinilor, în care îi spusese că în acel moment va ieşi din casă şi se va îndrepta pe jos, într-o plimbare pe bulevardul Dacia, până la ea acasă, pentru a discuta câteva amănunte despre carte.

Şirul acţiunilor violente şi suspecte îndreptate împotriva scriitorului a continuat, pe 3 ianuarie 2006 a fost bătut cu duritate de trei indivizi chiar în faţa porţii casei sale în timp ce încerca să intre în curte, Cezar Ivănescu a reuşit din nou, plin de sânge, să îşi salveze viaţa fugind în stradă şi urcând într-un taxi. Agresorii nu au fost identificaţi nici până astăzi, Poliţia, în timpul anchetei demarate, nereuşind să le afle identitatea.

Moartea unui artist, un articol de Mircea Radu IACOBAN

Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale. Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum, Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor.

Cum se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc: anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui veac.

A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile, deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii de hemoroizi… nici nu fusese operat!!

Spicuiesc din scrisoarea trimisă de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău (de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar, cu alte cuvinte, un medic legist a girat cu semnătura sa faptul că Cezar Ivănescu nu a fost suspus niciunei intervenţii!) Pe fişa de transfer de la Clinica Particulară Palade - unde a fost supus aşa-zisei intervenţii - la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău este specificat clar că Cezar Ivănescu a fost transferat în stare critică, operat, sângerand. Cine şi mai ales de ce minte?”

Cât despre “dezvăluirea” lui Dinescu: “Doresc să revin la partea care i-a cauzat, din punct de vedere moral, moartea. Aşa-zisa informaţie livrată pe sursa-autodeclarată Mircea Dinescu, afirmă clar şi răspicat că Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică (...) Nimeni până acum nu a văzut nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că «Cezar Ivănescu nu a primit niciun verdict din partea CNSAS» şi că «Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut!». La 12 februarie 2008, un articol din Jurnalul Naţional (Cazul Ivănescu - O nebuloasă pentru CNSAS) va mai aduce un plus de clarificări în aceasta dramă. După cum rezultă şi din art. cit., niciunul din membrii Colegiului CNSAS nu ştia despre un verdict şi nu deţinea informaţii, cu excepţia lui Mircea Dinescu care… ştia totul, data, aşa-zisa sentinţă etc. (paradoxal, cunoştea totul chiar "nevotând" şi neaflându-se în ţară şi, mai mult, declarând că este la Paris şi că nu a văzut dosarul, dar că ăsta este Cezar Ivănescu, este securist şi să plece de la Editura Junimea! (...) Nici după moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.”

Ce ar mai fi de spus?

Articol apărut în Monitorul de Suceava,
Mircea Radu Iacoban, Coltul condeierului.
Preluare: http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2009-07-14/Moartea-unui-artist
Reproducere după un tablou de Aurelia Călinescu

Cezar Ivănescu, 1971, plecarea prin demisie de la revista Argeş

Iubite prietene Cezar Ivănescu,

În decepţiile prin care treci ia-ţi pildă însoţitoare blestemul patriarhului Nifon al II-lea, inspiratorul spiritual al ctitoriei de la Argeş, care, indignat de ingratitudinile argeşenilor din veacul său faţă de magnamitatea lui celest-culturală, a plecat spre locurile calde al Sudului mănăstiresc – şi, frate tânăr de reverie, mai du cu tine călăuză mută sufletul meu de hulub ce s-a rotit caligrafic peste acest înflorit semn de însoţire, ce-ţi trimite cititorul şi preţuitorul Tău din neştiut.

O mare nedreptate generată de impostura lui F Mugur şi colportată de editura lui G Liiceanu (autor al Receptării tragicului în antropologia marxistă)

Motto:
„După revoluţia culturală din '71, cînd am demisionat de la Argeş, unde era redactor şef Tomozei (care a vrut să-mi ia şi mie capul ca lui Labiş), am venit în Bucureşti: şomer, vagant, urmărit de Securitate şi toate celelalte la acea vreme.“
Cezar Ivănescu, 1996

Câteva lămuriri preliminare

Textul care urmează nu se vrea a fi o formă de apărare a lui Cezar Ivănescu întrucât eu ştiu că poetul cu Sufletul curat ca lacrima nu mai are nevoie de apărarea nimănui din această lume. Inima sa vie, întreagă şi radiind de viaţă este măsurată numai cu măsura lui Dumnezeu, Cel care pe toate le cunoaşte şi înţelege cu tainică ştiinţă.

Cuvintele mele sunt un strigăt de revoltă îndreptat împotriva unor personaje care în mod deliberat şi astăzi, în fals-intitulata democraţie actuală, distorsionează adevărul camuflând slujitorii ideilor comuniste, livrând de-a valma, „pe piaţă“, imagini cu nomenclaturişti pe post de eroi, ştefan-gheorghişti în rol de disidenţi, cenzori comunişti drept democraţi, nulităţi pe post de genii, paiaţe aspirând să-l întruchipeze pe Hamlet... un strigăt adresat celor care asurziţi de zgomotul infernal al minciunii ni-i prezintă pe cei persecutaţi şi martirizaţi în ţara lor ca pe nişte şarlatani! Dar ce era Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, pentru unii din contemporanii săi?

Cezar Ivănescu pur şi simplu nu are nevoie de rândurile mele pentru că Adevărul său este şi va fi rostit neîncetat de viaţa şi de versurile sale. Cuvintele mele sunt numai pentru salvarea mea şi sunt doar întru apărarea mea ca fiinţă umană care tinde să atingă normalitatea. Cred că toate actele săvârşite de noi pe acest pământ nu fac altceva decât să ne dea măsura sufletului nostru, o „imagine în oglindă“ a Binelui sau a Răului. Întreaga noastră existenţă, într-un anume sens, nu este altceva decât o continuare a trecutului, atât la nivel uman, individual, cât şi la nivel planetar, macrocosmic. Din clipa morţii sale un om devine de neatins pentru semenii săi. Esenţa sa este Sufletul său devenit un ghem condensat de energie pură. Un mort nu mai poate fi lovit sau alinat, îngenuncheat sau iubit, Sufletul său nu mai poate fi atins decât de Dumnezeu. Lumina Sa îl poate copleşi, coborându-l în Infern, sau strălumina, Îndumnezeindu-l. De aceea, întotdeauna, faptele noastre vor acţiona ca un bumerang asupra viitorului nostru şi de aceea „nu există pacăt mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“.

Despre ce este vorba? Am primit pe blogul Cezar Ivănescu un text-mărturisire. L-am citit cutremurată. Nu am crezut niciodată că lipsa de onestitate poate merge atât de departe, dar iată că da!, rândurile următoare o dovedesc cu asupra de măsură:

• „Am asistat indignata si neputincioasa la lansarea de la Bookfest a acestei mizerabile mistificari menita sa arunce perdele de fum, sa imprastie confuzie, sa amestece criteriile si sa desavarseasca ruina morala in care ne aflam. Sa supuna, fara discernamant, oprobriului public calaii si victimele, aruncati in aceeasi oala, sa egalizeze vina, s-o distribuie tuturor si-n cele din urma s-o dilueze. Cu aceasta ocazie, o noua nemernicie a fost comisa impotriva poetului Cezar Ivanescu, inclus in Antologie [1., 2., 3. – notele mele] si citat la microfon de Merisanu pe aceeasi lista neagra cu Adrian Paunescu si Vadim Tudor.
  
  N-a rostit de altfel decat 5 nume: la cele trei de mai sus adaugandu-se Nichita Stanescu si Marcel Chirnoaga. Cum se explica asadar faptul ca, dintre sutele de insi cuprinsi in opul cu pricina, Merisanu s-a oprit la Cezar Ivanescu?
  
  Sa va lamuresc: este vorba nu numai de ura, de reglare de conturi, ci si de indicatii primite din partea unor instante oculte [4. – nota mea]. Cele care au pronuntat si ordinul de executie – pus in act la o clinica din Bacau, dupa trei luni de la tentativa de linsaj mediatic a carei victima a fost Cezar Ivanescu. Dupa asasinat, planul de actiune continua cu terfelirea memoriei lui. Negru, slinos, gafaind sub povara propriilor sunci si a matului indesat, Merisanu vitupera la lansare ca diavolul insusi cocotat in amvon, stropind asistenta cu jeturi de saliva. Il seconda Liiceanu, detinator de burse Humboldt pe vremea comunistilor, mostenitorul fostei edituri Politice primita plocon de la amicul Plesu (ministru al culturii in regimul Iliescu), revoltat de degradarea morala a intelectualilor romani.
  
  Alaturi de ei, Dan Talos, ceva mai temperat, totusi eiusdem farinae. Toti trei antrenati in oficierea unei liturghii negre… Cezar Ivanescu a clarificat demult problema. In „Timpul asasinilor” (Editura Libra, Bucuresti, p. 71) declara ca textul respectiv a fost redactat de Florin Mugur, care l-a semnat fara a-i cere aprobarea (pentru ca stia ca stia ca va fi refuzat). De altfel, aceasta fraza (care nu-i apartine) este singura truvabila sub semnatura sa. In intreaga sa opera poetica, dar si in cantitatea enorma de texte jurnalistice nu exista un singur cuvant adulator fata de comunisti. Dimpotriva! De aceea a si fost continuu cenzurat, marginalizat, exclus de la privilegiile de care se bucurau altii, atat inainte de revolutie, cat si in asa-zisa democratie de apoi. Spre deosebire de Nicolae Manolescu sau de Ana Blandiana, ca sa dau doar doua exemple, care au curvasarit din plin, dar nu apar in justitiarul op al lui Ierunca.
  
  Cateva amanunte din biografia poetului Cezar Ivanescu sunt peremptorii pentru atitudinea lui anicomunista manifesta: sub dictatura, a declarat de trei ori greva foamei: in anii 60, ca urmare a hotararii „organelor„ de a-l exclude din Cenaclul Facultatii de Filologie din Iasi unde era student si de a-l exmatricula (pentru ca citise un poem reactionar); in 1983, in redactia revistei Luceafarul, in semn de protest impotriva cenzurii comuniste, decisa sa-i dea la topit cartea de poeme Doina; si in 1986, ca urmare a desfiintarii cenaclului Numele Poetului condus de el la Luceafarul. In 1986, dupa 7 zile de abstinenta alimentara, a fost internat, la un pas de moarte, la Spitalul de Urgenta Floreasca, in stare de semiconstienta si avand o greutate de doar 45 kg. Tot la un pas de moarte a fost ca victima a mineriadei pe 14 iunie 1990, masacrat de „ortacii” tov. Iliescu.
  
  In acelasi an 1990, la doar doua saptamani de la revolutie, a fost nevoit sa declare din nou greva foamei, din cauza ca tovarasul Mircea Dinescu, absolvent de Stefan Gheorghiu, vechiul lui dusman de moarte devenit intre timp presedinte al USR, i-a desfacut abuziv contractul de munca de la revista Luceafarul, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat dupa revolutie din presa. Nu pot sa inchei decat cu cuvintele lui Cezar Ivanescu, adresate prin intermediul unei scrisori oficiale (Nr. 2994 din 4.02.2008) presedintelui Basescu – scrisoare ramasa pana-n ziua de azi fara raspuns: “Nu am probleme neclare, nici cu viata, nici cu opera mea, am insa o mare problema cu tara mea, aflata, se pare, inca sub ocupatie. Poate stiti dumneavoastra mai bine sub ocupatia cui.” El o stia preabine, stia prea multe. L-au facut sa taca.“

Cezar Ivănescu a luptat întreaga sa viaţa ca un „gladiator de rang înalt“, privindu-şi adversarii direct în faţă şi exprimându-şi întotdeauna în mod liber şi onest poziţia. Tocmai această diferenţă imensă de abordare explică de ce persoanele vizate în textele sale nu îi răspundeau de fapt niciodată public. Un exemplu în acest sens ne este dat chiar de Andrei Pleşu, fost ministru F.S.N. al Culturii, cel căruia Cezar Ivănescu i-a adresat un memoriu în primăvara anului 1990, memoriu nesoluţionat până în ziua de astăzi. Aflat într-o postură oficială Andrei Pleşu a „ezitat“ să răspundă, în schimb, peste nişte ani buni, nu a „ezitat“ câtuşi de puţin să îi declare în scris Poetului că îi stă „cu admiraţie, alături“ chiar dacă se „manifestă rar“!

Note

[1.] Fragmentul citat (Timpul asasinilor, editura Libra, Bucureşti, 1997):
„Practic eram ostracizat, mă înjura Europa liberă în cadrul unei mese rotunde la care, sub masă probabil, Iliuţă Păunescu ţipa: «s-a vândut şi ăsta!», gentilul domn Virgil Ierunca îmi reproducea în revista Ethos, la rubrica «Antologia ruşinii», textul din Argeş, «Incomparabilul ideal social», text care, de altfel, fiind scris de Florin Mugur e o capodoperă ca şi «tezele din iulie» ale Tovarăşului: diavolul citind Sfânta Scriptură: în litera lor, «tezele din iulie» păreau redactate de Iorga prin teza poporanist-autohtonistă, numai că, aşa cum observa Charles de Gaulle în Mémoires de guerres, aici, în Orient, discursul şi realităţile sunt despărţite de-o prăpastie; «Incomparabil ideal social», e un text la fel de adecvat intrării lui Iisus în Ierusalim, unui discurs al lui Hitler, sau inaugurării unui cămin cultural la Cocârdaţii din Deal) textul îi fusese livrat domnului Ierunca de Paul Goma, cum avea să mi-o mărturisească el însuşi; ziarele sau revistele din ţară nu mă mai înjurau, căci numele meu nu trebuia să mai apară niciunde.“

[2.] „Antologia rusinii – sustine Virgil Ierunca intr-un text programatic, publicat in nr. 71 din noiembrie 1957 al revistei Romania Muncitoare, in preambulul primului episod al unui lung si trist serial – «va inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor. Ca intr-un fel de oglinda a degradarii vor figura aici cei care si-au pierdut nu numai constiinta, ci si masura. Masura supuseniei lor fata de regimul care a rapit Romaniei libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui sa ne amintim bine atunci cand vom incheia socotelile cu cei care azi intrec masura propriei lor prostitutii spirituale.»

Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca este un demers moral (de demascare a lasitatii intelectualitatii romanesti si a servilismului ei fata de politica partidului comunist) si unul sociologic (de consemnare a mecanismelor prin care un sistem totalitar a reusit sa-si subordoneze intreaga miscare culturala). Selectia facuta nu este una gratuita si, mult mai important, este gandita sa aiba o finalitate. Virgil Ierunca sperase, probabil, ca, intr-o buna si demna zi, pentru intelectualitatea romaneasca numele inventariate de el in Antologia rusinii sa reprezinte un exemplu de neurmat pentru viitorii scriitori si artisti. Din nefericire, timpul nu i-a dat dreptate. Multi dintre scribii rusinii s-au regasit si dupa revolutie in pozitii-cheie in politica, mass-media sau diplomatie.“

NICOLAE MERIŞANU (n. 1960, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, Secţia limbi clasice, în 1986. În prezent este consilier în cadrul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. A publicat volumele de proză scurtă Zeul perisabil (Editura Paralela 45, 2007) şi Ultimul vis imperial (Editura Caligraf, 2008).
DAN TALOŞ (n. 1980, Zalău) a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca în 2003. În prezent este cercetător în cadrul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

(informaţiile despre ed. cit. au fost preluate de pe site-ul editurii Humanitas. Sursa: http://www.humanitas.ro/humanitas/antologia-rusinii-dupa-virgil-ierunca)

[3.] În Antologia ruşinii se citează un fragment dintr-un aşa-zis articol semnat de Cezar Ivănescu în revista Argeş, în iulie 1971: „Literatura trebuie să exprime mai puţin declamativ, dar mai profund şi mai conţinut, dramatica luptă pe care naţiunea noastră o poartă pentru împlinirea unui incomparabil ideal social: comunismul.“ (sursa: wikipedia.ro) Înţelegeţi?, trei [3] rânduri dintr-un fals scris şi semnat de Florin Mugur! Aceste trei rânduri ilustrează în viziunea lui Virgil Ierunca intenţia sa declarată de a „inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor.“ [!] De ce în România zilelor noastre victimele trebuie să îşi dovedească nevinovăţia şi mai ales de ce aşa-zisele „institute“ de aflare a adevărului pe bandă şi la comandă (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc s.a.) funcţionează şi ca nişte elemente ale torturii neocomuniste? Cum este posibil, pentru că situaţia aceasta datează de aproximativ un an, de când un „generos şi informat“ cititor a modificat şi articolul Cezar Ivănescu de pe wikipedia introducând şi această informaţie falsă, să nu se ţină cont deloc de adevăr? În anul 1980, Cezar Ivănescu scria într-un text adresat lui Gh. Ivaşcu, spre publicare (Eros, thanatos şi un dram de ethos): „tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că suntem un poet remarcabil, ne deplângea că «nu avem evoluţie». Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam «evolua» decât prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicând asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.“ Mai exact, pe de o parte poetul era cenzurat la sânge, fiindu-i respinse toate textele, şi pe de altă parte, oficial, riguros, nu-i aşa?, era atacat pentru că nu publică texte pe măsură! Cum poate fi numită această practică de tip securistic? Şi cum se numeşte ceea ce fac noii măsluitori ai culturii de astăzi? Cezar Ivănescu este atacat din nou, dar în numele său nu poate vorbi nimeni pentru că nu ni se acordă acest drept. (v. şi cazul ziarului Evenimentul zilei şi modul netrebnic în care au refuzat publicarea unei replici, conform legii în vigoare). Este necesar, oare, ca foştii puşcăriaşi politici să dovedească astăzi în faţa naţiunii române (reprezentate ca într-un perpetuu calvar tot de foştii nomenclaturişti) că au fost şi sunt nevinovaţi? Trebuie ca cei omorâţi să strige că au fost ucişi? Asta înţeleg distinşii funcţionari prin „procesul comunismului“? Aşa văd, oare, domniile-lor derularea acestui veşnic neînceput proces, prin radierea culpelor şi batjocorirea martirilor? Un alt fel de proces kafkian? Să fie oare chiar de neînvins vocaţia de călăi a unora dintre „rollerii“ de astăzi? Sper şi mă rog să greşesc...

[4.] „In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati.“ Mihai Pelin

Documente

Motto:
„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş,
când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“
Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor,
Ed. Libra, Bucureşti, 1997

Voi arăta care era situaţia lui Cezar Ivănescu în anul 1971 în redacţia revistei Argeş şi în Piteşti. Cei care au consultat Cartea Albă a Securităţii probabil că ştiu deja că toţi cei care aveau manifestări anticomuniste erau supuşi unei îndeaproape urmăriri şi persecuţii. Cezar Ivănescu era unul dintre aceştia şi devenise, practic, încă din anul 1971 un poet interzis în ţara sa.

În 1971, manuscrisul celei de a doua cărţi, Rod II, depus din luna martie a anului 1969 la Editura pentru Literatură din Bucureşti, însoţit, printre altele, şi de un referat sclipitor semnat de Nicolae Manolescu (în care se afirma că Cezar Ivănescu este „cel mai profund poet actual“, „de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi“), zăcea neclintit în redacţie pentru că valoarea indiscutabilă, de excepţie a poeziilor semnate de Cezar Ivănescu nu a „impresionat“ absolut deloc cenzorii comunişti.

Partidul dirija totul, iar indicaţiile pe linie de partid erau foarte clare. Comuniştii cereau „volume de o înaltă ţinută artistică şi ideologică“. Erau promovaţi cu precădere scriitorii care aderaseră la doctrina Partidului Comunist Român, devenind membri P.C.R., şi care primiseră deja funcţii de conducere în sistem, fiind recompensaţi astfel pentru devotamentul lor ideologic. Urmăriţi evoluţia lui Mircea Dinescu, secretar U.T.C. al U.S.R. şi laureat al Premiului C.C. al U.T.C. pe anul 1971, anul revoluţiei culturale! (reproduc, spre exemplificare, titlurile cărţilor publicate în perioada '70-'76 de doi poeţi care erau prezenţi „pe piaţă“ tot aşa cum şi călătoreau în Occident, mult! 1. Mircea Dinescu: Invocaţie nimănui, 1971; Elegii de când eram mai tânăr, 1973, titlu copiat după un vers din poemul Amintirea paradisului de Cezar Ivănescu; Proprietarul de poduri, 1976; şi 2. Ana Blandiana: A treia taină, 1969, Calitatea de martor, 1970, 50 de poeme, 1970, Homokora - Kriterion Konyvkiado, Bucureşti, 1971 (traducere în limba maghiară), Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972, Poeme, 1974, Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975 ş.a.m.d.).

În aceeaşi perioadă lui Cezar Ivănescu îi erau interzise spectacolele (v. nota reprodusă mai jos) şi îi era reziliat, în anul 1972, chiar şi contractul de editare al cărţii sale Rod II, contract încheiat încă din anul 1969 cu EPLA (devenită între timp editura Eminescu). Textul scrisorii expediate de conducerea editurii conţine enunţuri de o demagogie jenantă: „Acest fapt a fost impus de considerente care ţin de sarcinile actuale ale editurii, în sensul că suntem chemaţi să promăvăm la tipar volume de o înaltă ţinută artistică şi ideologică, atribute pe care lucrarea dvs. nu le posedă“. (v. documentul reprodus mai jos) În mod evident pentru „revoluţia culturală“ şi pentru „măreţele ei aspiraţii“ stalinistul Deşliu era un mare poet, comunistul Dinescu la fel, numai Shakespeare, mort de secole, rămăsese un biet novice în ale scrisului!

1971 – Tezele din iulie, câteva repere cronologice

„6 iulie – În şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. se discută propunerile lui Nicolae Ceauşescu privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educaţie marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii.

9 iulie – C.C. al P.C.R. organizează o consfătuire de lucru a activiştilor de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative.

15 iulie – Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. aprobă propunerile lui Nicolae Ceauşescu privind o mai bună organizare a activităţii Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care va funcţiona ca organ de partid şi de stat, sub conducerea nemijlocită a C.C. a P.C.R., funcţia de preşedinte al acestui organism fiind îndeplinită de un secretar al C.C. al P.C.R.

3-5 noiembrie – Într-o plenară a C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu prezintă o expunere cu privire la programul îmbunătăţirii activităţii ideologice, ridicării nivelului general al cunoaşterii şi educării socialiste a maselor.“

Cartea Albă a Securităţii, Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Editura Presa Românească, Bucureşti, p. XI

În vara anului 1971, scriitorul îşi prezintă demisia de la revista Argeş din Piteşti în semn de protest la tezele din iulie. Din paginile reproduse după cartea de muncă a lui Cezar Ivănescu (v. documentele prezentate mai sus) se observă că:

Cezar Ivănescu nu avea la data depunerii demisiei completat carnetul de muncă.
Cartea/carnetul de muncă a fost completat pe 15.09.1971, documentul care atesta nivelul de şcolarizare a fost eliberat pe 8.09.1971.
Încetarea activităţii s-a produs la 30.09.1971, dar rubrica a fost tocmai pe 21.02.1972.
În perioada octombrie 1971–decembrie 1974 Cezar Ivănescu a fost şomer (după ce a părăsit prin demisie redacţia revistei Argeş unde avea o leafă consistentă pentru acea perioadă), pe 15.12.1974 a fost angajat redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul, cu un salariu derizoriu de 690 de lei.

Cezar Ivănescu a explicat de nenumărate ori „istoria“ acestui text (aviz şi „cercetătorilor“ Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, însetaţi, vezi bine, de adevăr!) [1., 3., 4., 5.]. Şi în cartea Timpul asasinilor scriitorul arată [din nou!] foarte clar faptul că acel text preluat de „gentilul“ Virgil Ierunca în Antologia ruşinii a fost redactat şi semnat cu numele lui Cezar Ivănescu de Florin Mugur. (v. cit. următor)

• „cu acest Florin Mugur fusesem coleg în Piteşti la revista Argeş, în timpul declanşării «revoluţiei culturale» prin «tezele din iulie» 1971, în luasem apărarea în sensul că nu marşasem la încercarea lui Gh. Tomozei, aliat cu Al. Cerna-Rădulescu (redactorul-şef şi secretarul general de redacţie) de a-l da afară de la revistă şi a-i lua eu locul, nu numai că nu marşasem dar i-am mai şi obligat pe cei doi să-i expedieze o telegramă de condoleanţe lui Florin Mugur a cărui soţie născuse, pentru a nu ştiu câta oară, un copil mort; după toată istoria asta, Florin Mugur s-a întors la redacţie, s-a aliat cu Gh. Tomozei şi cu Al. Cerna-Rădulescu împotriva mea, m-a semnat sub un articol scris de el şi publicat în pagina întâi din Argeş, şi articolul şi semnătura le-am văzut după apariţia revistei, ei după toate aceste dovezi de afecţiune, când l-am descoperit, după ani, redactor al editurii Cartea Românească, văzându-mă intrând pe uşă în biroul lui, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus: „Cezar, vreau să redevin om în ochii tăi!“, „Încearcă, Mugure!» i-am răspuns...“

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, pp. 147-148, Ed. Timpul, Iaşi, 1996

Florin Mugur nu a mai reuşit să redevină Om...! Pe 29 mai 1980, poetul Cezar Ivănescu îi scria: „Te-aş ruga mult să nu te superi dar consider că faţă de mine ca prieten nu ţi-ai ţinut promisiunea făcută cu ani în urmă «de a redeveni om în ochii mei»: oamenii nu fac apologii asasinilor pederaşti analfabeţi... Te rog mult să îmi faci de asemenea, în inima ta o promisiune sacră: să nu scrii vreodată despre mine, viu sau mort... te rog mult... Consider că reaua-credinţa s-a instalat definitiv în relaţiile dintre noi, drept care e mai bine să nu mai avem niciun fel de relaţii. Cu mulţumiri, C. Ivănescu“...

Într-o notă strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) era consemnat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“

Orice persoană alfabetizată şi onestă (cu atât mai mult un „cercetător“) putea constata fie şi numai din această scurtă notă că Cezar Ivănescu era un anticomunist declarat, că avea o atitudine ostilă faţă de sistem, manifestată fără urmă de echivoc, că era marginalizat şi nepublicat, urmărit pas cu pas şi turnat la Securitate (şi el şi Maria Ivănescu – acesteia fiindu-i urmărite inclusiv orele de la liceu!) ş.a.m.d.

Gestul acestor „cercetători“ de a alătura numele lui Cezar Ivănescu de numele unor lăudători notorii şi semnatari a tone de enunţuri proslăvind comunismul este impardonabil şi nu poate în niciun caz fi asociat unuia inocent. Reaua lor intenţie nu poate fi anulată nici de incompetenţă şi nici de lipsa de informaţie, poate fi în schimb o deconspirare a propriei imposturi. Sub nicio formă nu pot înţelege cum un editor versat şi stilat, aşa cum ne este prezentat a fi Gabriel Liiceanu, a putut acredita o asemenea mârşăvie. Nu pot găsi explicaţii plauzibile pentru această decizie nechibzuită nici în criza care macină întreg sistemul editorial (şi de care nu este scutită nici Editura Humanitas, nevoită a recurge la efecte anticriză dure cum ar fi reducerea programului de lucru), nici în amoralitatea celor implicaţi şi nici în nimic altceva ce ar ţine de anume intenţii inocente. Prezenţa lui Cezar Ivănescu în această carte este nu numai perpetuarea şi post-mortem a unei imense nedreptăţi ci reprezintă chiar proba lipsei onestităţii acestei ediţii.

Culmea absurdului: în prezentarea sa Virgil Ierunca face trimitere la „un demers moral“, asigurându-ne că „selecţia făcută nu este una gratuită“ [!], cât de moral este acest demers se vede cu ochiul liber...

Cezar Ivănescu, prin tot ceea ce a scris, prin repetatele greve ale foamei, prin demisia sa de la revista Argeş prezentată în plină revoluţie culturală în semn de protest faţă de tezele din iulie ale tovarăşului, prin interdicţia care plana asupra numelui său [1., 2., 6., 7.], prin faptul că a fost apoi timp de aproape 4 ani şomer, că după aceea a lucrat vreme de mai bine de 10 ani ca redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul fiind angajat cu o leafă de mizerie (în vreme ce Marin Preda îl considera „o adevărată voce de mare poet“ iar Constantin Noica afirma simplu şi elocvent „Iată Poetul!“) şi chiar prin întreaga sa viaţa a dovedit mai presus de orice că este un spirit fundamental liber aşa cum l-a numit şi Petru Creţia „om nemaculat de nicio închinare, om curat şi în curăţenia lui neînfricat ca un gladiator de neam înalt“.

În arhiva poetului Cezar Ivănescu există sute şi sute şi mii de pagini cu poeme inedite, zeci şi sute de scrisori copleşitoare, şi alte sute de pagini cu mărturii şi texte în proză. De ce oare nimeni nu a fost interesat încă să afle adevărul sau să studieze aceste documente? Şi oare onestul domn Gabriel Liiceanu este şi în realitate – aşa cum tinde să se prezinte în operă, o „manifestare perfectă“ [3.]? Răspunsul ne va fi dat şi de felul în care filosoful va clarifica cazul Cezar Ivănescu. Până atunci însă încerc să vin în întâmpinarea setei de cunoaştere a „cercetătorilor reuniţi“ cu un text inedit şi edificator, cartea de interviuri cu Cezar Ivănescu realizată de Vasile Proca în ultimele luni de viaţă a poetului, şi închei cu o propunere făcută Editurii Humanitas, aceea de a publica integral textul acesteia.

Note

[1.] În perioada în care de exemplu Mircea Dinescu, proaspăt laureat al Premiului C.C. al U.T.C. pentru debut pe anul 1971, mărturisea unei scriitoare, turnătoare, că el „pleacă mai bine în acţiunile organizate de U.T.C. (tabere, întâlniri cu cititorii)“ decât să protesteze şi „aşteaptă publicarea viitorului volum“. (cf. notei 0075256 din 15.IX.1972, eliberată de Serviciul de Arhivă al CNSAS, 12.II.2007). Aşteptarea poetului comunist a fost de scurtă durată, „viitorul volum“ fiindu-i editat în 1973.

O scurtă paranteză. Un document foarte interesant este şi legea după care funcţiona Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, cu ajutorul acesteia putem înţelege mai bine cum funcţiona un sistem totalitar creat să îndoctrineze politic o naţiune şi gândit să domine o „veşnicie“. În această notă a siguranţei de sine dată de trăinicia comunismului putem descifra şi replica plină de năduf adresată de Nicolae Manolescu lui Cezar Ivănescu (în 1973, în timp ce îi cenzura un poem): „Nu ai să mai apuci tu ziua să publici asemenea poeme!“. Tovarăşii, din interiorul şi dinafara partidului, erau siguri de poziţia lor etern-dominantă şi mai ales de eficienţa metodelor represive.

[2.] Cezar Ivănescu a călătorit pentru prima dată în Occident în anul 1984 când a „ieşit“ în Germania chemat de „prietenul sfânt al tinereţii sale“, Emil Cira, grav bolnav de un cancer al pielii. Acordarea vizei pentru Vest i-a fost până atunci întotdeauna respinsă. Dar să vedem ce declara o poetă pentru care plimbările prin „lumea liberă“, din Europa până în îndepărtata Americă, deveniseră aproape un act cotidian: „De călătorit, am călătorit aproape fără probleme în acei câţiva ani de destindere de la sfârşitul deceniului 6 şi începutul deceniului 7, când la conducerea Uniunii Scriitorilor, în locul echipei staliniste a lui Mihai Beniuc, a venit ca preşedinte Zaharia Stancu, asistat de un comitet director din care făceau parte scriitori de genul lui Geo Bogza sau Eugen Jebeleanu. Ca scriitor, era destul să te duci la Uniunea Scriitorilor cu invitaţia venită din Occident (din partea unui festival de poezie, congres, simpozion, colocviu, o revistă), pentru ca să ţi se facă formele, adică să primeşti viza românească de ieşire şi să ţi se aprobe schimbarea unei sume echivalente cu 10$.“ (Ana Blandiana) În concluzie, din cauze aparent necunoscute, regimul comunist era pentru unii scriitori mumă iar pentru alţii ciumă! (V. mai jos reproduse o invitaţie din Franţa şi una din Belgia, ambele pe numele lui Cezar Ivănescu; în Franţa fiind invitat de Bernard Becker (de la Bernard Becker Promotion) în vederea stabilirii detaliilor desfăşurării unor spectacole şi în Belgia pentru a participa pe cheltuiala organizatorilor la Bienala de Poezie sub înaltul patronaj al M.S. Regina Fabiola. Viza de ieşire din ţara nu i-a fost acordată nici la începutul anului 1976, nici la finele acelui an, cum nu i-a fost acordată niciodată pentru a participa la manifestări oficiale, nepermiţându-i-se să meargă la simpozioane, congrese ş.a. Acordarea vizei pentru Occident era o „binecuvântare“ pe care oficialităţile României comuniste o acordau extrem de selectiv!)
















































[3.] Puteţi descoperi unele manifestări ale „perfecţiunii ideatice“ în: Receptarea tragicului în antropologia marxistă, capitol din cartea Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii, 1975.

[4.] „Emil Berdeli: Dar ce legatura are Plesu cu acesti oameni?
Mihai Pelin: Pai, de la el pleaca totul. Cand am publicat eu cartea in care se arata cum i-a urmarit Securitatea pe scriitori (Cartea Alba a Securitatii - Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Romaneasca, 1996 - n.n.), Plesu a scris un editorial in Dilema in care a spus ca ar fi foarte curios sa vada dosarul meu de Securitate. A stat sase ani in Colegiul CNSAS si nu a reusit sa gaseasca dosarul meu. Ce mai vrea? Insa remarca lui a reprezentat un semnal. In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati. Este stiut faptul ca ati stat cativa ani buni in arhivele Securitatii si ca, evident, ati studiat foarte multe dosare.
Emil Berdeli: Ce-a fost Andrei Plesu: un disident sau un om care a colaborat cu Securitatea?
Mihai Pelin: Despre el se vorbeste elogios, dar sunt voci, si nu putine, care-l acuza de oarece colaborare cu Securitatea. [...] Domnule, nu pot sa spun ca a fost informator al Securitatii, pentru ca, impotriva tuturor normelor morale, el, Dinescu si ceilalti din CNSAS nu vor sa deconspire propriile lor dosare. Cu asta trebuia inceput [Cazimir Ionescu, antena 3, februarie 2008: „Toţi membrii CNSAS au fost (verificaţi). Dosarele lor au fost analizate de către colegiu fără participarea fiecăruia în parte./Victor Ciutacu: Al dumneavoastră e public, da? Se poate vedea? / Cazimir Ionescu: Da.“, Transcriptul emisiunii Vorbe grele din 06-02-2008, emisiune difuzată pe postul Antena 2, ora 21:00, moderator Victor Ciutacu, invitaţi Marius Oprea şi Cazimir Ionescu – nota mea, Clara Arustei]. Insa din ce se cunoaste, Plesu a fost un disident autodeclarat, iar disidenta lui a fost facuta pe banii comunistilor. Plesu a fost angajat la Institutul de Istorie a Artei si Institutul de Arte Platice mai mult de 15 ani, iar Liiceanu 15 ani in cap la Institutul de Istorie a Artei, ca de lucrat n-au lucrat nimic. Nu au miscat nici un pai din loc. Si totusi leafa le mergea. Nu le cerea nimeni nimic. Nu le cerea nimeni sa-l laude pe Ceausescu.
Emil Berdeli: Ce legatura a existat intre Plesu si ofiterul de Securitate Vasile Malureanu?
Mihai Pelin: Din propriile declaratii ale lui Plesu rezulta ca a furnizat acestuia date despre ce s-a intamplat in anii ’80, la Meditatia Transcendentala. Acum, trebuie vazute rapoartele lui Malureanu, care precis se afla in dosarul lui Plesu, pentru ca, dupa fiecare intalnire, ofiterul facea un raport. Ramane de vazut daca spusele lui Plesu privitoare la Meditatia Transcendentala erau impotriva celor care au aderat la aceasta miscare sau in favoarea acestora. Totusi, in ’81, daca nu ma insel, Plesu a fost dat afara din Partidul Comunist pentru ca a participat la sedinte de meditatie transcendentala. Nu era o sanctiune usoara in epoca. Din contra. Intr-adevar, nu era o sanctiune usoara. Acesta a fost motivul pentru care a ajuns sa-i scrie lui Ceausescu si sa-i ceara, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi, sa-l ierte. Sa nu-l dea afara din partidul in care intrase la 19 anisori, ca-i distruge viitorul. Ce este important de retinut: Meditatia Transcendentala functiona legal. Avea aprobarile Ministerului Invatamantului si ale altor institutii. Insa, la un moment dat, cineva s-a dus la Elena Ceausescu si i-a spus ca acolo se intampla lucruri necurate. Ceauseasca a dat ordin sa nu se mai ocupe de aceasta afacere Securitatea, care, in opinia ei, dormea in cizme - de fapt, o monitoriza molcom -, ci partidul. Totodata, a ordonat ca adeptii Miscarii sa fie dati afara din Partidul Comunist. Chiar daca Plesu se afla in relatie cu Vasile Malureanu, Securitatea n-a putut sa-l salveze, pentru ca ordinul era ordin. Cum ati ajuns la aceasta concluzie, ati vazut documente in acest sens? Pai, am vazut. Sunt vreo 25 sau 26 de dosare cu Meditatia Transcendentala in arhivele SRI si, probabil, acum sunt la CNSAS. In aceste dosare e stipulata toata aceasta afacere. Atunci, Ceauseasca a dat ordin sa fie pedepsiti si toti ofiterii care au monitorizat Meditatia Transcendentala, pentru ca n-au fost vigilenti.“
(„DINESCU SI CEILALTI DIN CNSAS NU VOR SA DECONSPIRE PROPRIILE LOR DOSARE” - Interviu cu Mihai Pelin, realizat de Emil Berdeli)

[5.] „De la Sânziana Pop şi Dorin Tudoran am primit singura sancţiune pe linie de serviciu din viaţa mea, pentru că nu le-am procurat nişte materiale cu 23 august, ei fiind „şefii“ secţiei de publicistică a „Luceafărului“ iar eu umilul lor membrache în secţie, cu o jumătate de normă – după primirea sancţiunii m-au îndepărtat pur şi simplu din secţie şi m-a adoptat A.D. Munteanu la pagina externă. /.../ şi am fost dat afară de la „Luceafărul“ în martie 1990 de tovarăşul Mircea Dinescu... Am constatat astfel, că revoluţia din decembrie 1989 s-a făcut cu un singur scop, cel puţin din punctul meu de vedere, ca eu, singurul nemembru de partid din presa scrisă românească, singurul anticomunist pe faţă şi în toate instanţele posibile, de la Securitate, la C.C. şi la Municipiul Bucureşti, (George Sprinţeroiu, Nicolae Croitoru şi alţii trăiesc încă) să fiu dat afară de la „Luceafărul“ fără preaviz... Să fiu bine înţeles, indignarea mea este strict limitată la lumea literară, toţi ceilalţi români să judece, şi să judece cu asprime dacă jertfa copiilor inocenţi a servit la ceva şi să-şi asume adevărul, oricât ar fi de cumplit... Eu mă simt dator, cu ultima pietate din mine, să afirm că pentru viaţa literară românească, Revoluţia a adus numai un pustiu îngrozitor şi a trezit în oameni porniri exterminatoare... /.../ Într-un veac în care cel mai mare savant (Einstein), abia de-i întoarce o grimasă lui Dumnezeu, iar o negresă simplă, cântăreaţă (Mahalia Jackson) atinge cu fruntea picioarele lui Dumnezeu cel viu, trebuie să încercăm să redefinim altfel spiritualitatea (Comparaţi înălţimea spirituală a celor două enunţuri „Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri“ – Einstein – şi „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi dă voie să îl slujesc!“ – Mahalia Jackson, şi veţi constata că o ştiinţă, o artă – techné – nu înseamnă prea mult dacă nu este orientată ascensional de o adâncă exigenţă spirituală). Dacă Revoluţia ar fi retrezit în scriitorii români dorinţa unei reînvieri spirituale, ar fi fost mare lucru şi s-ar fi văzut... s-ar fi văzut scriitorii români purtând pe braţe pruncii Revoluţiei, să-i ducă, să-i culce în locuri de veci iar să nu stea rânjiţi, ca una Blandiana în faţa camerelor de luat vederi... s-ar fi văzut scriitorii români plecând în pelerinaj în toate oropsitele ţinuturi româneşti, să vindece rănile neamului... s-ar fi văzut... s-a văzut...“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, ed. cit., p. 118)

[6.] Alte documente în legătură cu cenzura comunistă: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html

[7.] V. Nota Securităţii prezentată mai sus dar şi textele respinse în mod consecvent de angajatul României literare Nicolae Manolescu exact în perioada critică când poetul Cezar Ivănescu era şomer şi urmărit de Securitate. Ascultaţi şi mărturia sa audio reprodusă pe acest blog, Paradigma românească.

România literară, cenzura comunistă şi nedreptăţile făcute de Nicolae Manolescu. Eros, thanatos şi un dram de ethos, un text de Cezar Ivănescu, 1980

Stimate tovarăşe Director George Ivaşcu

În virtutea dreptului fiecărui scriitor de a-şi apăra demnitatea şi calitatea profesională vă rog să publicaţi în revista „România literară“ textul următor:

Eros, thanatos şi un dram de ethos

În nr. 16 (joi, 17 aprilie, 1980) al „României literare“, tovarăşul Nicolae Manolescu, critic literar, în cadrul rubricii „Actualitatea literară“, publică o recenzie la cartea noastră de poeme, „Muzeon“ (Editura Eminescu, 1979). Nu am crezut de cuviinţă ca un scriitor să răspundă în vreun fel criticilor literari care se pronunţă despre valoarea cărţilor sale şi am păstrat tăcere şi în cazul în care, în ultima vreme, critici oneşti (ca Victor Felea) s-au exprimat cel puţin jignitor despre cărţile noastre. Textul acesta nu se vrea deci un răspuns la recenzia tovarăşului Nicolae Manolescu care are şi trebuie să aibă dreptul să-şi exprime liber opiniile literare. Textul acesta vrea să explice doar de ce am fost cuprinşi de o imensă greaţă după lectura recenziei tovarăşului Nicolae Manolescu.

Am debutat în anul 1968 cu volumul de poeme Rod (E.P.L.) conţinând 29 (douăzeci şi nouă) de titluri din 170 (una sută şaptezeci) cîte avea şi are prima noastră carte, în fapt inedită şi în clipa de faţă. Acest prim volum ne-a fost depus la editură şi sprijinit să apară de criticul literar Nicolae Manolescu. Al doilea volum, „Rod II“ (publicat abia în 1979 la Editura Cartea Românească sub titlul „La Baaad“, fragmentar şi numai datorită maestrului Marin Preda şi admirabilului poet Florin Mugur), depus în 1967 la E.P.L. a fost de asemenea sprijinit să apară de criticul Nicolae Manolescu printr-un referat cerut de editură şi în care criticul afirma că suntem „cel mai profund poet actual“, de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi. Volumul nu a apărut pentru că fost E.P.L. prin plecarea directorului ei, poetul Ion Bănuţă, a rămas pe mîna diavolescului personaj Mihai Gafiţa. Ne-am retras manuscrisul depus sub forma a două cărţi (una de poeme şi una de poeme dramatice), manuscris mult mai voluminos decît actualul „La Baaad“.

Am crezut că tovarăşul Nicolae Manolescu compătimeşte alături de noi. Nu a fost aşa, căci în 1971, în revista „Argeş“ (revistă de la care plecasem prin demisie), într-un interviu acordat poetului Florin Mugur, tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că sîntem un poet remarcabil, ne deplîngea că „nu avem evoluţie“. Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam „evolua“ decît prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicînd asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.

Am continuat să-l considerăm pe tovarăşul Nicolae Manolescu „sprijinitorul“ nostru şi prin anii 1973 cînd dumnealui îndeplinea neoficial funcţia de redactor-şef adjunct la „România literară“, împreună cu prietenul nostru (singurul pe atunci) Daniel Turcea, poetul minunat şi incomparabil, i-am dus zeci şi zeci de poeme spre publicare. După nenumărate refuzuri (printre altele, în privinţa poemelor noastre, tovarăşul Nicolae Manolescu avea mania de a ne găsi peste tot „viermănoase“ aluzii politice) – am avut inspiraţia să-l rog pe tovarăşul Nicolae Manolescu să semneze poemele pe care ni le respingea. Cu un rînjet rezumîndu-i puţina figură, mi-a semnat profeţindu-mi: „n-ai să mai ajungi tu ziua să publici asemenea poeme“ (precizez că poemele aparţineau actualului volum „La Baaad“, acelaşi pe care-l calificase mai demult tovarăşul Nicolae Manolescu drept al „celui mai profund poet actual“).

Eu am ajuns ziua...
Daniel Turcea nu a mai ajuns ziua...

Este adevărat că, iritat de rînjetul tovarăşului Nicolae Manolescu, i-am spus atunci vorbe grele pe care le-am regretat mult timp. I-am spus astfel că „are o conştiinţă de poliţist“ şi că nu e decît „un limbric“. Regret şi azi vorbele de atunci, dar nu cred că pentru acele vorbe tovarăşul Nicolae Manolescu avea îndrituirea morală să se pronunţe ireverenţios despre „culegerile“ noastre de poeme „Rod III“, „Rod IV“ şi „Muzeon“, culegeri şi nu „cărţi“. Singura carte, „La Baaad“ pe care am reuşit s-o publicăm în 1979, este „pasată“ de tovarăşul Nicolae Manolescu cu aerul că e o afacere încheiată. A discuta despre ea era pentru domnia-sa o obligaţie morală. Dacă nu a simţit-o aşa, aceasta se datorează numai faptului că tovarăşul Nicolae Manolescu nu este decît un escroc literar (aşa cum bine a arătat Liviu Rusu în cartea sa „Scrieri despre Titu Maiorescu“, Editura Cartea Românească, 1979), un escroc literar căruia azi îi profeţim noi că nu va ajunge ziua în care să scrie şi el o carte. Noi am scris, mai multe, şi, după treisprezece sau chiar douăzeci de ani, iată, le publicăm, sau le vom publica.

Cezar Ivănescu

Notă: mai jos sunt redate exemple de manuscrise cenzurate de Nicolae Manolescu.

„cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-l Sufletul Nemuritor tot în temniţă grea“, „ cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul“

Motto:

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca !
Cezar Ivănescu

Anii dictaturii comuniste s-au constituit în cea mai neagră perioadă din istoria noastră. Anii care au urmat înlăturării de la putere a lui Ceauşescu au fost la fel de sumbri. Puterea a fost preluată de foştii comunişti care acum jucau la comandă rolul junilor democraţi. Indivizi precum Dan Deşliu şi Domokos Geza au ajuns de exemplu în conducerea Uniunii Scriitorilor. La toate nivelurile structurile statului au fost acaparate de astfel de personaje prin intermediul cărora au fost puse în practică tehnici de tip stalinist. A rezultat astfel un nou tip de dictatură bine învăluită în aburii democraţiei dar şi ai terorii instaurate prin acţiuni precum mineriada din iunie 1990. Consecinţa acestor practici folosite sistematic în toţi aceşti ani post-revoluţie a fost înlăturarea oponenţilor noului sistem. Totul s-a petrecut în numele drepturilor omului, invocându-se libertatea ca element de bază a noii orânduiri. În mod paradoxal, rezultatul a fost tocmai diminuarea drastică a libertăţii (de opinie şi de acţiune). Astăzi, pentru că societatea este dominată de aşa-numitul „drept al omului“ (şi „nu de dreptul Domnului şi datoria omului“) suntem invadaţi de fapt de „non-drepturi“ (un drept acordat excesiv unui individ devine pentru un altul o încălcare a drepturilor sale!, de exemplu chiar şi lipsa unei legi a lustraţiei este pentru marea masă o românilor care înainte de 1989 nu au fost membri ai odiosului partid comunist o încălcare flagrantă a demnităţii şi a dreptului lor de a nu fi conduşi de propriii călăi, adică tocmai de aceia care, pe vremuri, erau potenţiali reprezentaţi ai răului. Şi exemplele pot continua). Cât timp nu vom conştientiza faptul că o comunitate care nu are ca regulă de bază păstrarea justei măsuri este una excesivă, deci lipsită de libertate, nu vom avea un climat cu adevărat democratic. (Aici şi-ar dovedi utilitatea o autentică societate civilă care să încerce să contracareze, printr-o prezenţă socială activă, tendinţa puterii de a impune diminuarea libertăţii.)

De exemplu, cine putea în anii 50 să îl combată eficient pe Roller? Câţi dintre dumneavoastră cunosc astăzi amănuntul că la solicitarea lui M. Roller, istoricul de casă al veniţilor pe tancuri, au fost aruncaţi în stradă, la propriu, în câteva ore, locatarii din restul apartamentelor vilei în care locuia? „Marele istoric“ dorea să nu fie stânjenit de nimeni în timp ce ne rescria istoria. Nu suporta „prostimea“! Ce diferenţa este în Roller şi Dinescu, cel care l-a dat afară din presă imediat după 22 decembrie 1989 pe Cezar Ivănescu? Ambii au recurs la acţiuni ilegale uzând de poziţia lor socială ca de un factor de opresiune într-o conjunctură politică neclară!

În perioadă comunistă asupritorul era bine cunoscut, acum practic este imposibil ca acesta să mai fie indicat cu exactitate. Generic, inamicul nostru poate fi asociat cu un monstru rezultat din îmbinarea mai multor factori, cum ar fi: corupţia, incompetanţa, nefuncţionalitatea instituţiilor, trădarea intereselor României. Însă eu cred că „cifrul“ stării actuale a României se află la beneficiarii loviturii de stat din decembrie 1989. Cei care ne conduceau atunci, ne conduc şi astăzi. Din păcate, scenariile se repetă cu o consecvenţă diabolică. În anul 1990 Cezar Ivănescu, anticomunist declarat, nemembru de partid, a fost eliminat din presa scrisă de Mircea Dinescu. În anul 2008 acelaşi individ sinistru, Mircea Dinescu, comiţând o ilegalitate care ţine de domeniul penal, l-a „băgat“ pe Cezar Ivănescu în mormânt.

Frăţia neagră s-a reunit şi triada Nicolae Manolescu-Mircea Dinescu-Radu Călin Cristea a făcut ca în fix trei luni de la declanşarea scandalui (24 aprilie 2008) Poetul să fie coborât în mormânt, nu înainte de a trece şi mort prin umilinţe greu de imaginat (ca în poemele sale!, vă voi relata totul într-o altă postare). Este drept că Radu Călin Cristea a intrat în scenă după moartea Poetului, atunci când a făcut ceea ce nici un creştin nu ar trebui să facă vreodată! Replica „Muzeul nu este capelă!“ îl discreditează în veci, nu numai ca reprezentant al Muzeului Literaturii Române, calitate în care a nedreptăţit şi batjocorit un mare scriitor român, ci şi ca om.

Documente redate reprezintă o radiografie a unor ani dominaţi de cenzură şi interdicţii, printre semnăturile cu „NU“ regasindu-se şi cea a lui Nicolae Manolescu.

Alexandru Zub (o scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu) despre apariţia versiunii în limba română a cărţii De la Zalmoxis la Genghis-Han

Stimate Domnule Ivănescu,

Vă mulţumesc din inimă pentru cartea lui M. Eliade [Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1959, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 – n.m.], apărută, în fine, după atîtea tergiversări, dar cu neputinţă de găsit în librării.

Nu i se putea face, desigur, o mai bună reclamă decît dirijîndu-i, prin liste şi parafe administrative, circuitul. Abia anunţată în presă, ea a devenit astfel, ceea ce oficialitatea voia să evite: un motiv de intrigă şi de fascinaţie. Nu va şti, autorul, niciodată ce efect colosal a putut avea, dincolo de raţiunile ştiinţei, acest grupaj de studii relative la spiritualitatea sud-est europeană, grupaj solicitat de lume, ca orice lucru interzis, pe măsura eforturilor de a i se controla circulaţia.

Vă eram îndatorat oricum pentru faptul de a fi tradus această carte, ajunsă în conştiinţa culturii noastre cu vinovată întârziere. Prea amabila dedicaţie ce însoţeşte darul îi adaugă, infinit, la preţ. Sper să-mi daţi ocazia, venind prin Iaşi, de a vă exprima fără intermediar gratitudinea cuvenită, alături de întreaga stimă pentru opera Dv. scriitoricească.

Ultimele două cărţi m-au umplut de o tainică bucurie.

Al Dv., cu alese urări de bine,
Al. Zub

Iaşi, 17 februarie 1980


Notă

Versiunea în limba română a cărţii De Zalmoxis à Gengis-Khan (Ed. Payot, 1970), a fost depusă de Cezar Ivănescu la Editura Ştiinţifică şi Enclicopedică din Bucureşti în anul 1978. Scriitorul şi-a amînat chiar o internare pentru o operaţie la ochi şi şi-a folosit întregul concediu de odihnă pentru a face în regim de urgenţă, dar cu maximă seriozitate, cele două corecturi în şpalturi şi apoi ultimele verificări, cele finale. Conform tuturor asigurărilor primite de la tov. Mircea Mâciu, directorul editurii, la sfîrşitul lunii iunie a anului 1978 cartea ar fi trebuit să se afle în librării... teoretic, practic însă cartea nu apăruse nici în anul 1979...

În încercarea de a determina tipărirea cărţii lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Cezar Ivănescu a făcut nenumărate demersuri la toate forurile competente şi a depus în acest sens memorii la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la Uniunea Scriitorilor, la Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste (instituţie care decisese interzicerea publicării, hotărîre luată de tov. Vasile Nicolescu). Forţat de atitudinea radicală a cenzorilor comunişti, scriitorul a redactat şi înmînat oficial, cu număr de înregistrare, un scurt memoriu şi preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, tov. Miu Dobrescu, în care afirma că „publicarea urgentă a cărţii lui Mircea Eliade în România“ este absolut necesară.

Transcriu aceste informaţii pentru cei care pretind "astăzi" că "ieri" combăteau sistemul din interiorul Partidului Comunist Român şi care acum, în timp ce pozează în eroi, omit cu bunăştiinţă să amintească cît de greu era pentru cei care nu făceau parte din sistemul opresiv, comunist, mai exact din adunătura numită P.C.R. (în a cărui subordonare se afla şi Securitatea, cel puţin în perioada ceauşistă), să învingă cenzura.

De asemenea, pentru cei care sunt foarte tineri şi cărora, probabil, acum, în plină era a comunicaţiilor ultrarapide, via satelit, le este aproape imposibil să înţeleagă lupta unor oameni care au plătit, într-un final, chiar cu viaţa lor, iubirea necondiţionată pe care au purtat-o acestei ţări.

În anul 1979, într-unul din aceste memorii, Cezar Ivănescu mărturisea:

„Sîntem învăţaţi să aşteptăm (am aşteptat treisprezece ani pînă am reuşit să ne publicăm cartea La Baaad, Editura Cartea Românească, 1979). /.../ ...ne iubim ţara, limba şi cultura cu toată fiinţa noastră şi de aceea vă rugăm să ne ajutaţi să-i convingem pe acei care trebuie convinşi că publicarea lui Mircea Eliade în România «sporeşte autoritatea culturii române».

Sîntem învăţaţi să aşteptăm dar nu să acceptăm jocul dublu al unor persoane care vor să treacă în Ochii Occidentului drept magicieni oficianţi culturali iar în România să-şi exercite rolul de cenzori.“

Cezar Ivănescu, Poem

1990. Scrisoare deschisă adresată ministrului Culturii Andrei Pleşu

Domniei Sale Domnului Ministru al Culturii, Andrei Pleşu

Iubite Domn şi Prieten

Aştept din partea Domniei Tale, pe adresa redacţiei revistei Baricada, cele cîteva rînduri de felicitare pentru că am reuşit să reîntemeiez vechea şi onorabila Societate a Scriitorilor Români. Nu ştiu dacă funcţia ţi-a creat organul, dar aşa ar trebui să facă un Ministru al Culturii dacă vrea să nu fie confundat cu vreun (vreo) Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cele cîteva rînduri de felicitare le merită cu prisosinţă şi colegii noştri din Timişoara – care s-au desprins din structura totalitară a Uniunii Scriitorilor, instituţie sinistră stalinisto-dejist-ceauşistă care, de altfel, ne-a făcut să-i simţim dulceaţa corecitivă, atît pe Domnia-Ta cît şi pe mine, – şi de asemenea ceilalţi colegi care s-au mai constituit în societăţi literare mai restrînse. Cei aproape 1.000 (una mie) de membri ai Societăţii Scriitorilor Români mi-au îngăduit, în calitatea mea de Preşedinte interimar, să-i felicit şi să le doresc tot binele.

Te-aş ruga, iubite Domn, ca la cele cîteva rînduri de felicitare să adaugi şi memoriul (text manuscris) pe care ţi l-a înmînat soţia mea Maria Ivănescu pe 5 ianuarie 1990, memoriu la care nu am primit nici un răspuns fiind, probabil, prea ocupat Domnia Ta să „dai o pîine“ călăilor culturii române (de la Gogu Rădulescu, cel care ne dădea mai deunăzi lecţii ideologice în România literară, şi Hegheduş pînă la şobolanul Şerban Velescu, omul care l-a cenzurat pe Noica, maestrul dumitale. Manuscrisele mele sînt singura avere pe care o las celor trei copii pe care i-am adoptat, eu şi soţia mea (orfanii pictorului ieşean Petru Aruştei) aşa că te rog, foarte mult.

Închei, iubite Domn şi Prieten cu regretul că nu te voi mai vedea la faţă în sinistra funcţie pe care o deţii din motivul că eşti păzit (după cum m-a informat soţia mea) de acelaşi securist care o păzea pe tovarăşa Suzana Gîdea... S-ar putea să-l văd şi să retrăiesc un coşmar... Cugetă, iubite Domn, la erotismul pervers dintre om şi mască (persona) şi încearcă să vezi dacă rolul nu te-a batjocorit deja, cumva...

Eu te-aş sfătui să-ţi dai demisia din funcţia asta sinistră şi să redevii cel de odinioară, Andrei Pleşu, copilul de geniu al eseisticii româneşti, unic în literatura română de la Emil Cioran şi pînă azi.

Cu dragoste,
Al Domniei Tale
Cezar Ivănescu
Preşedinte interimar
al Societăţii Scriitorilor Români

C. Ivănescu: „Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (D. Deşliu, M. Dinescu)“. Scrisoare deschisa adresată Preşedintelui CPUN, I. Iliescu

Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion lliescu

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.

Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.

Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...

Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins... De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai : 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

CEZAR IVĂNESCU
Preşedintele interimar
al Societăţii Scriitorilor Români

Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată Domniei-Sale Domnului Preşedinte al C.P.U.N., Ion Iliescu, reprodusă după ziarul Baricada, ediţia din 27.III.1990

C. Ivănescu într-un interviu acordat ziaristului norvegian J.A. Nielsen şi publicat în Ny Tid, 2.II.1990 denunţa revenirea în forţă a staliniştilor

„Un poet şi un artist român trebuie să fie pregătit să îşi ducă crucea şi să primească toate loviturile aşa cum îi vin. Au fost prea mulţi trădători printre noi şi prea mulţi indivizi care s-au compromis. În plus poetul trebuie să înveţe să îşi iubească propriul popor. Astăzi cel mai important lucru nu este să imiţi ultimul strigăt de la Paris sau New York, ci să te pătrunzi de toate suferinţele la care a fost expus poporul nostru în ultimii cincizeci-şaizezci de ani. /... / Noi românii suntem preponderent creştini ortodocşi şi este evident că putem găsi multă inspiraţie şi forţă în moştenirea noastră religioasă. /... / Cei mai mulţi dintre cei care după Revoluţia din decembrie s-au erijat în apărătorii culturii şi democraţiei, erau înainte cei mai răi opozanţi ai libertăţii şi democraţiei. Cu excepţia ziarului România liberă şi a altor câteva jurnale, mass-media – precum şi viaţa spirituală – este din nou, mai mult sau mai puţin în ghearele reprezentanţilor vechiului regim. Noi, care gândim altceva şi care în toţi anii am fost opozanţi înverşunaţi ai comunismului, am fost din nou condamnaţi la tăcere. De aceea am recurs la greva foamei (poetul Cezar Ivănescu a fost primul grevist al foamei din democraţie şi primul ziarist şi nemembru de partid dat afară din presă, de la revista Luceafărul, prin desfacerea în mod abuziv de către Mircea Dinescu a contractului de muncă – n.n.). Eu protestez, printre altele, împotriva faptului că nu s-a schimbat nimic la Uniunea Scriitorilor. În numele tuturor artiştilor şi scriitorilor cinstiţi din ţară, am trimis imediat după Anul Nou o scrisoare de protest. Printre altele arătam că unul dintre cei mai răi oportunişti din perioada Ceauşescu – Mircea Dinescu – apare acum ca un comisar autonumit. El a fost rapid desemnat preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Cu numai câteva luni în urmă se lăudase public că este membru al Societăţii: «– Am puterea să trimit la închisoare pe oricine!» l-am auzit noi spunând de multe ori. Astăzi – în aşa-numita Românie «liberă» – tipul acesta nu face altceva decât să se răzbune pe foştii săi duşmani, adică pe cei care înainte de 21 decembrie 1990 se găseau în opoziţie faţă de regimul Ceauşescu. /.../ În vechea scriitură mistică rusească Filocalia se face trimitere la o cu totul altă viziune pozitivă, religioasă şi umană, decât cea pe care o găsim în comunism, fascism şi capitalism. În Biblie, în Filocalia – şi în toată arta mare – suntem confruntaţi cu Afecţiunea. Aici învăţăm în plus să respectăm natura. Legile vieţii. Cred că noi trebuie să ne îndreptăm spre aceste surse, înainte de a începe să clădim o societate echilibrată. “

Komentar, Kultur, În ghearele staliniştilor (fragmente), Ny Tid, 2 februarie 1990, Oslo, Norvegia, traducere din limba norvegiană de Teodor Eugen Atanasiu

Cezar Ivănescu este unul dintre acele puţine spirite lucide care au denunţat încă din primele zile care au urmat Revoluţiei/loviturii de Stat din decembrie 1989 faptul că în România puterea a fost preluată de foştii stalinişti şi comunişti.

Documentul alăturat reprezintă reproducerea unui interviu acordat de Cezar Ivănescu ziaristului norvegian Jan Andrew Nielsen, apărut pe 2 februarie 1990 în publicaţia Ny Tid (Timp nou), Oslo.

Poetul Cezar Ivănescu relata despre lupta dusă împotriva sistemului comunist, despre opera sa poetică profund anticomunistă şi antisistem, despre cenzură şi rolul artistului în societate, denunţa ororile petrecute în perioada comunistă, drama poporului român şi atrăgea atenţia asupra faptului că în România puterea a fost preluată de reprezentanţii vechiului regim comunist care recurg în continuare la oprimarea celor care li se opun.

Cezar Ivănescu, un interviu publicat în revista Dissident din Norvegia (1993)

Notă

În anul 1993, într-un amplu interviu publicat în revista norvegiană Dissident (nr. 2/93, pp. 135-142) Cezar Ivănescu denunţa agresiunea la care a fost supus în timpul mineriadei, pe 14 iunie 1990, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, teatrocraţia, faptul că puterea a fost preluată de foştii membri de partid etc. Interviul a fost luat de scriitorul Claus Stephani. Ca urmare a transmiterii unei versiuni a textului în limba germană şi la Bayerischer Rudfunk (în 1992), Claus Stephani a fost atacat verbal de o „persoană“ pomenită în interviu (v. textul cărţii poştale de mai sus). Care este rostul acestei postări? Acela de a vă arăta căile oculte ale exercitării presiunilor!

Dublul sau diavolul meschin

Tînărului Goethe la Strasbourg, îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi: Ce-i cu numele acesta de Goethe? Să vie de la Gott (Dumnezeu), sau poate de la Kot (noroi)?

Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit, spre a nota pentru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău; căci numele acesta ţi-a devenit, cu timpul, însăşi fiinţa ta şi că deci tot ceea ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. După numele lor sînt chemate şi există, într-un fel, toate lucrurile.”...

Totdeauna m-a tulburat acest pasaj din Noica, filosoful nostru care se îndrepta tot mai mult în ultima vreme spre abilitarea unui model tradiţional de gîndire (tradiţional în sensul definit de René Guénon) poate pentru aceea că sugerează, peste voinţa autorului, o miraculoasă reînviere a cărnii la o imprevizibilă parusie înscrisă ca o speranţă în cel mai adînc secret al celulei noastre, – şi asta numai printr-o blîndă „chemare” a numelui, poate pentru că sugerează principiul dual ontologic întemeietor al lumii şi al făptuirii, yin şi yang, anima şi animus, sinea şi sinele (cum spune Noica), dubla postulare interioară a fiinţei umane atît timp cît stă sub Lege, schizoidia primordială inexplicabilă (în afara budhismului care îndrăzneşte să înalţe avatarul uman la condiţia de cosmo-crator, regenerator al universului şi al zeilor) şi de asemenea, şi nu în ultimul rînd, dublul principiu moral care ne dinamizează existenţa: „îndrăcitul” de Herder ştia bine, puţin mai bine decît filosoful nostru, că tînărul Goethe nu se închina doar „prinţului luminii” ci şi captivantului „prinţ al tenebrelor” şi că, pînă ne dăm duhul cu ultima suflare, nu ştim de partea cui am fost.

„Numele” care a devenit „fiinţa ta”, „conştiinţa noastră mai bună” pentru noi, românii, este Eminescu, fiindcă, aşa cum scriam exact acum douăzeci de ani într-un articol publicat în „Luceafărul”, „Memento mori”, nu am avut vreun sfînt sau gînditor pe măsura sa...

De aceea am avut şi avem o susceptibilitate poate exagerată şi am simţit ca pe o blasfemie orice încercare de ştirbire a unicităţii aceluia „pe care şi un Budha ar fi gelos”...

Această susceptibilitate a noastră e probabil ancilară faţă de o traumă originară pe care vom încerca s-o descriem.

Eram student la filologie, în Iaşi, prin anii '60... Atmosfera literară a acelor timpuri poate fi vag sugerată dacă vom aminti că un tînăr actor ratat care compunea poezii era prezentat delegaţiilor de scriitori străini drept „naş Eminescu” în cadrul Uniunii Scriitorilor („şi tînărul nici n-a roşit măcar”, comenta un ilustru prozator român în epocă), iar numitul Mihai Beniuc creiona cu frăgezime sonetul „Piedestal”: „Tîrziu ţi-am trecut pragul, genialitate!”, — ăsta era primul vers... Pe amîndouă aceste podoabe le învăţam pe de rost şi ne făceam în noi „ura stivă”... Ei bine, într-o zi, colegii mei mai tineri cu un an de la filologie mi-au spus întîlnindu-mă în faţa secretariatului numitei facultăţi că posedă un coleg Eminescu... Am zăbovit rezemat de un calorifer în faţa uşii secretariatului de unde urma să apară persoana cu pricina... înconjurat de chicotelile ..bobocilor” eram în aşteptare în acea stare vidă de suspendare a gîndirii. Stare pur yoginică dacă te gîndeşti, cînd aştepţi iluminarea sau poţi fi pălmuit în voie şi scuipat fără nici o primejdie.(Paralizia asta a noastră e totdeauna speculată de mitocani la maximum!)... Insul a ieşit pe uşă, s-a îndreptat spre noi, au urmat prezentările... Era voinic, bine legat, cu un cap mare, cu o frunte proeminentă, cu un început de calviţie şi cu un şold mare de vădană... Mi-a strîns mîna fragilă în menghinea mînii lui mari de gospodar, m-a privit fix în ochi cu un rînjet triumfător (rînjet pe care l-am mai văzut pe faţa unuia, M.D., după moartea lui Marin Preda) şi a rostit: Eminescu...
După ce absolvise liceul la fără frecvenţă, individul, secretar la un sfat popular dintr-o comună uitată de Dumnezeu, se hotărîse să-şi schimbe numele din Noroi, să spunem, în Eminescu şi venise, flăcău tomnatec, la Facultatea de filologie din Iaşi... Aceasta era povestea ipochimenului al cărui rînjet prezumţios şi profanator m-a obsedat o viaţă şi m-a adus uneori pînă la marginea demenţei... Cu amintirea acestui rîs diabolic în minte am citit rîndurile unui amărit vlahuţolatru care îl reducea pe Eminescu la „Somnoroase păsărele” şi ne promitea în scris prin 1977 „să lupte pe faţă ca să devină cel mai mare poet român”, (asta admiţind că faţa lui era chiar faţă) şi cu aceeaşi crispare am „lecturat” inepţiile din această paranteză.

(„Plîngerile acestea poetice că Eminescu nu poate fi atins, că toţi poeţii stau sub Eminescu şi aşa mai departe sînt ale unor puncte de vedere istorico-literare pe care îmi îngădui, ca poet, nu să le contest, dar să le pun la un subsol care trebuie regîndit. Toate punctele de vedere critice se schimbă cu vremea şi ca atare nu trebuie să absolutizăm aceste puncte fixe. Eminescu a reprezentat sufletul românesc de pînă la el, în perspectiva veacului său, secolul XIX, unul dintre cele mai slabe în dimensiunea spirituală pe care a cunoscut-o umanitatea în ultimii 200 de ani. În ce sens? Este un avînt extraordinar al pozitivismului, o încredere oarbă în ştiinţă care, după Hiroshima, nu mai stă în picioare. După Hiroshima noi nu mai putem avea încrederea aceasta oarbă în ştiinţă şi ca atare viziunea asupra lumii pe care a propus-o chiar Eminescu este pe un temei spiritual discutabil la un moment în care tradiţiile extraordinare ale spiritualităţii Logosului întrupat în istorie european sînt abandonate în parte şi se face recurs la spiritualităţi orientale depăşite de spiritualitatea Logosului întrupat în istorie. Deci nu cred în aşa ceva.”, Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, p. 51) gîndindu-ne, vorba lui Eminescu, „trebuie omul să înveţe întîi carte şi apoi să calce a popă”.

Sigur că poţi avea porniri ludice, spontane, sigur că-ţi poate veni cheful să-ţi baţi uneori joc de numele Mirumului mai ales cînd bidineaua şi nu de-a lungul ţi-i dansul naţional...

Cînd scriam cu ani în urmă că toţi scriitorii români (inclusiv subsemnatul) se află la mii de ani lumină de Eminescu, nu făceam altceva decît să-mi exprim exasperarea că unii mai cred că sîntem altceva decît un stins şi limitat murmur din Marele Text Eminescian... Numai adăugaţi lui avem fiinţă, fără de el sîntem nimic...

Unii, din prea deasa rostire a acestei mantra, Eminescu, cu gura neclătită după îmbucatul colacilor, au ajuns să o pronunţe strîmb („încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii...”) şi ceea ce e uimitor e că „nifiliştii” şi cei care nu ţin de nici o „biserică” l-au divinizat iar oamenii aşezaţi (adesea pe trupuri greoaie şi pe suflete aşijderea) ca şi „bunii creştini” l-au blasfemiat...

Cezar Ivănescu, Dublul sau diavolul meschin, Luceafărul, 24 iunie 1989, Bucureşti

Cezar Ivănescu, Curs de poezie, Iaşi, 1993. Dedicat lui Mihai Eminescu-Maestru Martir

Cezar Ivanescu, Curs de poezie, Symposion, fragment, Casa Pogor, Iasi, 1993

Înregistrare video document. 1993, Iaşi, Casa Pogor.

Cezar Ivănescu în dialog cu Cătălin Ţârlea, literatură şi asasinate, „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ (1997). „M-au ameninţat şi cu moartea!“

Cezar Ivănescu în dialog cu Cătălin Ţârlea,
Cu cărţile pe faţă, 7 ianuarie 1997.

Cezar Ivănescu, Rosarium, recital în Catedrală (Bistriţa, 2000)

Cezar Ivănescu, Rosarium, recital în Catedrală (Bistriţa, 2000).
In memoriam Maria Ivănescu, Cezar Ivănescu.

Cezar Ivanescu, Cu dragoste despre cultură, TeleM, 1993, înregistrare din arhiva scriitorului

Cezar Ivănescu: pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu

Cezar Ivănescu,
1968, vara

Am debutat editorial în vara anului 1968 cu o plachetă de versuri, Rod, la Editura pentru literatură.
Placheta avea 59 de pagini iar eu 59 de kilograme, ca şi acum, şi locuiam, împreună cu soţia mea, Maria,
într-o cămăruţa pe care ne-o închiriase o bună prietena din Bârlad... Eram profesor de limba română în satul Pogoneşti iar soţia mea profesoară de franceză la un liceu din Bârlad... Era pe la începutul lunii august, România era ţară socialistă, guvernată de un partid unic, PCR, al cărui secretar general era tovarăşul Nicolae Ceauşescu...

Şi atunci, ca şi acum, nu eram membru de partid, eram un simplu cetăţean român, dascăl de limba română la Pogoneşti...

Debutasem editorial, scosesem capul din placenta anonimatului şi, cu capul în nori, puteam visa la orice privindu-mi maldărele de manuscrise îngrămădite pe podea, mai pe la colţurile camerei, mai pe lângă pereţi, să nu le călcam în picioare... Puteam visa şi visam cum îmi voi tipări cărţile de poeme, cum mi se
vor juca piesele de teatru, cum voi începe eu însumi să-mi cânt poemele împreună cu o trupă de muzicieni...

Pentru acei care nu-şi mai amintesc sau pentru acei care nu au trăit din experienţă directă anii şaizeci, trebuie să precizez că socialismul biruitor nu biruise la acea vreme decât clasa muncitoare din agricultură, ţărănimea, ea, era făcută praf şi pulbere dar numai prin părţile esenţiale, de la deal pân-la câmpie, pentru că la munte trăiau „dacii căţărăţi pe munţi“... În rest, românii de pe la oraşe o duceau bine, erau cu toţii în „câmpul muncii“, câştigau puţin da bine, viaţa era ieftină... Românii aveau o clasă de mijloc posesoare, nu ca acum de avioane, ci de televizoare...

Istoria, ea însăşi, doamna paralitică pe care o cunoaşteţi, se reînzdrăvenise de prin primăvară, fusese „primăvara de la Praga“... Trăiam cu toţii „clipa suspendată“, putea fi totul minunat...

Aveam 27 de ani şi toată viaţa înainte...
Şi a venit şi ziua fatală... La câteva case de noi locuia fostul meu coleg de facultate, poetul Cristian Simionescu... Socrii săi, părinţii fetei, posedau şi radio şi televizor, lucru mare pe acea vreme... Cristian Simionescu mi-a bătut într-o zi la fereastră cu mâna tremurătoare şi m-a chemat la el... Mă gândeam că e ceva legat de proaspătul meu debut editorial, mă strigau de fiecare dată când se transmitea la radio vreo cronică literară... Numai că în ziua cu pricina m-a introdus în micul templu al românului din acea vreme, camera cu televizorul...

Abia-mi aprinsesem emoţionat ţigara şi uitându-mă pe ecranul televizorului am înţeles pe loc totul: tancuri sovietice la Praga... Trupele tratatului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia...

Pentru unii acea zi fatală înseamnă 21 de ani de amânare, pentru alţii, ca mine, 31 de ani... căci îi adaug şi pe aceşti zece ani de la Revoluţie încoace, prelungire sinistră a celorlalţi 21...

În toamna lui 1968, pentru placheta de poeme, Rod, am primit Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, ediţia I-a, Iaşi, 1968...

Şi tot aşa, pentru anii infernali pe care i-am trăit, pentru toată teroarea îndurată de la oameni, a venit alinarea Mângâietorului Mihai Eminescu, Premiul de Poezie „Mihai Eminescu“ al Academiei Române în 1984, Marele Premiu Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, Botoşani, anul 2000...

Cine, pentru acestea, n-ar da viaţa lui toată?

Cezar Ivănescu, 1968, vara, Contemporanul, anul XI, nr. 5, serie nouă (486), 3 februarie 2000

Cezar Ivănescu, Aş vrea să mor cântând Eminescu, recital, MLR, 15 iunie 2005. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu

In memoriam, Petru Creţia, Alexandru Condeescu, Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu, Aş vrea să mor cântând Eminescu, recital, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 15 iunie 2005. La pian Puiu Pascu, la contrabas Pedro Negrescu.

Pentru Cezar Ivănescu

Măsura unei drame, apel


Născut pe 6 august, de Schimbarea la Faţă, sub semnul christic al suferinţei, al cărei însemn l-a purtat încă de la naştere (când surorile medicale i-au scăpat pe mână nitrat de argint, provocându-i astfel puternice arsuri), Cezar Ivănescu avea să trăiască întreaga viaţă urmărit de aceste două simboluri: al agresiunii celorlalţi asupra sa şi al strigatului său de durere. Mort în condiţii imposibil de descris, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, va fi înmormântat, în mod inexplicabil, desculţ. Între aceste două date implacabile „poetul-frate geamăn cu Eminescu” va scrie o poezie profundă, cutremurătoare prin continua invocare a sacrului, în linia marilor poeţi mistici din lirica universală.

Cezar Ivănescu se situează, în literatura română, ca modalitate de raportare la sacru, ca genialitate şi ca iubire de ţară lângă Mihai Eminescu. Amândoi au trăit cu o intensitate mistuitoare dragostea pentru această ţără şi amândoi au murit ucişi fiind pentru iubirea lor de România.

De la moartea lui Cezar Ivănescu, pe care o consider o lichidare, am încercat să scot la lumină o fărâmă din sufletul poetului şi din drama sa. M-am izbit neîncetat de opacitatea unui sistem pe care îmi este din ce în ce mai greu să îl calific, de reaua-credinţă a unor persoane, de informaţiile false despre scriitorul Cezar Ivănescu pe care unii ziarişti încă le propagă, de evidenţa că România nu este un stat de drept, de faptul că începând cu cei care au provocat moral această moarte, Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, şi continuând cu membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, nimeni, dar absolut nimeni nu a dorit şi nu doreşte ca adevărul să fie indicat şi cei care se fac vinovaţi de această moarte să fie, dacă nu pedepsiţi, cum ar fi normal, atunci măcar nominalizaţi în mod public.

Cezar Ivănescu însuşi a scris până la moartea sa scrisori deschise adresate atât preşedintelui României Traian Băsescu, cât şi preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România ambasador Nicolae Manolescu. Nu a primit niciun răspuns. Pentru mine este evident şi tragic faptul că în România statul de drept funcţionează doar la nivel teoretic şi că în mod practic Statul Român, prin reprezentanţii săi, a devenit un element al opresiunii şi al propagării nedreptăţii îndreptate asupra unor cetăţeni consideraţi a fi, vii sau morţi, indezirabili.

A trecut aproape un an de la moartea sa şi încă nu ne-a parvenit raportul detaliat al necropsiei acesta fiind suspendat într-o formularistică de tip birocratic la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ din Bucureşti. Am trimis – prin e-mail şi prin poştă – cereri prin care solicitam informaţii despre acest raport şi despre modul în care familia ar putea avea acces mai repede la el. Am făcut public faptul ca suntem decişi să mergem până la a cere exhumarea, pentru că avem indicii să credem că această moarte nu a fost una normală. Am lăsat toate datele de contact, adresă, număr de telefon, adresă de e-mail. Nu a răspuns nimeni. În aceste condiţii, consider că ancheta care este încă în curs de desfăşurare la Bacău este în cel mai bun caz una de tip amatoristic făcută în numele unui aparent joc democratic. Nu este normal ca o instituţie care anchetează un caz de suspiciune de crimă să aştepte vreme de aproape un an de zile un raport detaliat al unei necropsii. Aceasta nu poate fi numită anchetă.

Am făcut publice fragmente din înregistrările pe care Cezar Ivănescu le-a efectuat în cursul lunii februarie în condiţii dramatice şi cunoscând faptul că viaţa îi era în pericol. Înregistrările au fost accesate în mediul electronic de câteva mii de persoane care au auzit ca şi mine cum Cezar Ivănescu făcea declaraţii zguduitoare. Nu a reacţionat nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile statului să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări?

Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, realitatea că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o catrastrofă îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C... că sunt incompatibil“ sau atunci când se maimuţăresc ca omul de Neanderthal blasfemiind poporul român sau cântând la praz şi cucuruz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare evidentă a legii poate şi este firesc să fie tolerată.

Ţin să mai semnalez că există, aşa cum ştim cu toţii, o lege a presei care specifică faptul că orice cetăţean român a cărui imagine a avut de suferit ca urmare a unei informaţii false, eronate sau denaturate relatate prin presă are dreptul, dacă solicită, la o replică. Ei bine, uitaţi încă o nemaipomenită binefacere a democraţiei care, în realitate, este aproape imposibil de obţinut. Am trimis redacţiei ziarului Evenimentul Zilei, electronic, o cerere şi o notificare, în temeiul dreptului la replică, art. 79 din Legea 3/1974 (la art. „Testamentul lui Ticu: deconspiraţi-i pe securişti!“, semnat de Mihai Minca, Vlad Odobescu, 6 dec. 2008, deoarece conţinea numele lui Cezar Ivănescu într-o asociere falsă şi denigratoare. De asemenea îi anunţam încă o dată şi pe acea cale că Cezar Ivănescu nu a primit niciodată niciun act de la CNSAS care să îl inculpe în vreun fel, cu atât mai puţin vreo notificare sau vreun aşa-zis verdict de colaborare.). Nimeni din redacţia ziarului Ev.Z. nu a catadicsit să trimită un răspuns fie el şi convenţional. Sigur că nu voi renunţa atât de uşor la un drept elementar, dar vă întreb este normal ca un lucru care ţine o conduită firească şi decentă să fie obţinut atât de greu?
(mai greu chiar şi decât în perioada comunistă)

Voi explica şi de ce nu am demarat încă o acţiune de strângere de semnături şi nici acea scrisoare deschisă pe care mulţi prieteni ai scriitorului Cezar Ivănescu au dorit cu ceva timp în urmă să o trimită autorităţilor şi societăţii civile (o formă a circulat totuşi şi a şi fost preluată şi de unele reviste literare, din păcate neproducând nici o consecinţă la nivel instituţional). Am crezut că mai există şi instituţii care funcţionează în virtutea funcţiei pentru care au fost create şi nu numai sub presiunea societăţii civile şi am sperat că într-o societate normală o cerere semnată de un om este pusă pe acelaşi plan cu una semnată de câteva zeci sau sute de oameni.

Multe persoane din România au devenit victime ale funcţionării defectuoase a sistemului sanitar, unii au murit (cum a murit şi Cezar Ivănescu, suspect şi cu zile), mulţi alţii au fost mutilaţi devenind infirmi pe viaţă. De pe urma tuturor acestora au rămas familii îndurerate, obligate la a se transforma într-un fel de eterni petiţionari în căutarea unei minime dreptăţi. Aşa se face că o dramă personală se extinde şi devine o drama colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Fac pe această cale şi un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi, pacienţi şi medici. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs. şi că aceasta este cel mai de preţ bun al său.

Închei mulţumind celor care m-au susţinut şi celor care nu au făcut-o, prin atitudinea celor din urmă gestul primilor a primit o şi mai mare valoare spirituală.

Cezar Ivănescu, fragmente audio din înregistrările făcute în februarie 2008 (despre perioada 1968-1974)

! nu mai am nici glas să spun
colo-n valea Baaad
face-te-ai lumină scrum
colo-n valea Baaad
Soare face-te-ai cuptor
colo-n valea Baaad
mântuit încetişor
colo-n valea Baaad
fără grabă, cum trăim,
colo-n valea Baaad
să arzi cruci de ţintirim

Cezar Ivănescu,
Luminaţi lumini cereşti

Cezăr Ivănescu, februarie 2008
(extrase din presă, documente din perioada 1968-1975, fragment audio din februarie 2008)

1968
Rod, volum de debut.
Editura pentru literatura, 60 p.
Coperta şi portretul: Dana Constantinescu

1968
Clopotul, 13 octombrie, duminică
Cezar Ivănescu, Marele laureat
al Festivalului de poezie Mihai Eminescu, ediţia întâi

1969-1971
Cezar Ivănescu este redactor al revistei Argeş.
În anul 1971 îşi prezintă demisia în semn de protest la „tezele din iulie“, până în luna decembrie a anului 1974 va fi şomer.

1972
Hârtia oficială prin care Cezar Ivănescu este înştiinţat că a fost acceptat ca membru titular al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi implicit al Uniunii Scriitorilor din România

1972

Gh. Tomozei. Caracterizarea pe care i-o face scriitorului Cezar Ivănescu după ce acesta părăsise redacţia revistei Argeş prin demisie (septembrie1971)

1973
Manuscris cenzurat având semnătura lui Nicolae Manolescu
(Nu, N. Manolescu, 21.IX.1973), Cezar Ivănescu, Amintiri din pădurea vieneză, România literară (prima pagină)




















1974
Contractul de muncă încheiat în decembrie 1974 între Uniunea Scriitorilor din România şi Cezar Ivănescu. Scriitorul va fi, începând cu aceasta dată şi până în anul 1984, redactor cu jumătate de normă al acestei revistei. Din anul 1984 şi până la desfacerea abuzivă a contractului de muncă de către preşedintele interimar al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, Mircea Dinescu, Cezar Ivănescu va fi redactor plin al revistei Luceafărul.






















1975
Cezar Ivănescu pe scenă

Mircea Cărtărescu: „trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă“

P.S.


În nr. 11-12, 1979, revista clujeană „Echinox“ a publicat o anchetă literară, „Dreptul la timp“, la care au participat D. Chioaru, M. Ghica, E. Hurezeanu, Marta Petreu, Virgil Raţiu, Eugen Suciu, Mircea Cărtărescu.

Mărturiseam că la acea vreme ne-au ajuns la ureche protestele vehemente ale unor colegi de redacţie (Dorin Tudoran, printre alţii), dar nereuşind să ne procurăm revista atunci, am citit abia de curînd ancheta cu pricina. Oferim cititorilor extrase, in extenso, din intervenţia numitului Mircea Cărtărescu:

„După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era necesară şi firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al «generaţiei pierdute» din anii '70. Prin 1977 un grup de poeţi bucureşteni au fondat Cenaclul de luni, (subl.n.) condus de profesorul şi criticul literar N. Manolescu. Acest cenaclu trebuie să fie considerat nucleul de cristalizare al unei prodigioase mişcări poetice. [...] Lucru afirmat deja, în presa literară de critici de prestigiu ca N. Manolescu, M. Iorgulescu, L. Ulici, existenţa unei generaţii tinere, a intrat în conştiinţa literară şi a publicului de poezie, mai des a celui tînăr. [...] În mod normal, această generaţie, după părerea mea prima adevărată generaţie, în sensul de şcoală poetică, din poezia română, ar trebui să domine sfîrşitul de secol, aşa cum Nichita şi secondanţii săi din '60 au dominat poezia de pînă azi. [...] Cred că se pot rezuma argumentele estetice ale acestei generaţii: fiecare poem tinde să devină o lume în care se întîmplă cît mai multe, în care se scot cît mai multe „efecte speciale“, în care se trec în revistă cît mai multe «istorii»: geologice, biologice, fizice, istorice, literare, etc. ..., în care se concentrează într-o fabuloasă opulenţă, cît mai multă substanţă şi cît mai mult spirit: circ, melodramă, cinema, sală de concert, desen animat, etc. [...] Ambiţia fiecărui membru al acestei generaţii este să facă o poezie mare, o poezie totală... Se preferă de aceea poemul lung, elocvent prin acumulare!... Nu poţi fi orb la realitatea «din mase plastice», idei libertine, «benzinării», etc. ... Nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite; frazarea lirică are ritmul limbii vorbite; trăim într-un secol murdar, violent; să-i fim pe potrivă. De altfel, dacă stilul va prinde, probabil că se va scrie multă impostură, bătîndu-se monedă pe el. [...] Datoria poetului e să provoace uimire; vorbesc de cel foarte bun, şi nu de cel stîngaci; cine nu ştie să uimească să meargă la ţesală.“

Fiecare după puteri, unii îi trimit pe poeţi în crematorii, alţii doar în lagăre de muncă forţată, alţii la balamuc, alţii la ţesală... Pînă la instaurarea dictaturii Mircea Cărtărescu, să observăm în ordine, stilul agramat şi tautologic („istorii“ istorice), calificarea de vacuum poetic a deceniului opt al acestui veac, deceniu în care au publicat cărţi originale Al. Philippide, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Teohar Mihadaş, A.E. Baconsky, Aurel Rău, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Constantin Abăluţă, Marius Robescu, Mircea Ivănescu, Gheorghe Istrate, George Alboiu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mara Nicoară, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Doina Cetea, Grete Tartler, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Paul Emanuel, Şerban Foarţă, Aurel Bădescu, Daniela Crăsnaru, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Daniel Turcea, Florica Mitroi, Dorin Tudoran, Corneliu Vadim Tudor, Mircea Florin Şandru, Vasile Petre Fati, Adi Cusin, Valeriu Armeanu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Petre Got, şi desigur, enumerarea poate deveni fastidioasă, de la Geo Bogza şi Mihai Beniuc, pînă la Ion Brad şi Ion Horea, de la Horia Zilieru [v. şi cronica semnată de N. Manolescu – n.m.] şi Nina Cassian, pînă la Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur... vacuum poetic; să ne bucurăm că „profesorul şi criticul literar N. Manolescu“ e ubicvuu, conduce şi Cenaclul de luni, afirmă şi în presă, să-i dorim acestei prime, adevărate generaţii din poezia română, generaţie de „mutanţi“ după părerea noastră, să domine nu numai sfîrşitul de secol, ci tot mileniul care vine, să ne declarăm ignoranţa în privinţa poetului Nichita (Nichita Macedonski, Nichita Stănescu, Nichita Danilov?), să ne amuzăm că membrii acestei generaţii ştiu să scoată „efecte speciale“, „scăpări lirice“ cum se exprimă un colaborator în trecere pe la revista noastră, să băgăm de seamă că spiritul e lipsit de substanţă, ceva ca un fel de „ţircuş“, şi că de asemenea nu se poate scrie veşnic despre paradisuri prerafaelite, domnule; cît priveşte îndemnul din inimă de a fi murdari şi violenţi ca secolul, îl las pe colegul nostru Ov. S. Crohmălniceanu, deşi a trecut mult timp de la tipărirea instigaţiei, să dea replica publică necesară, de care Domnia-Sa ştim că e capabil.

Am mai adăuga, cu toată modestia, că M.C. îşi face iluzii în privinţa vitelor, e adevărat mulţi înşi săraci cu duhul merg la ţesală, da nici vita nu suportă tot prostu'. Ar mai fi de spus cîte ceva şi despre „orginalitatea“ ideilor lui M.C., i-am putea indica tînărului nostru confrate (de acum gata, e confrate!) articole de mult apărute prin presa noastră literară, unele semnate chiar de subscrisul, teoretizînd ceva mai coerent despre „poemul lung“, de la „Memento mori“ şi „Psalmistul“ la „Cîntec de revoltă, de dragoste şi moarte“, dar ce rost ar avea cînd „profesorul“ l-a învăţat că a publica o carte cu titlul „Portretul unui necunoscut“ (Nathalie Sarraute) înseamnă a fi „original“, cum şi „Dimineaţa poeţilor“ după „Dimineaţa magicienilor“ e „original, original“, Corneliu Ştefaneche, Corneliu Leu, „originali“... Mă rog, M.C. nu e André Bréton, asta se vede... şi de altfel nici nu ne interesează prea mult faptul că M.C. se exprimă ca o babă de acum jumătate de veac molfăind toate vechiturile avangardei... Ne interesează însă intenţiile obscure ale „directorului“ publicaţiei clujene, Ion Pop, „profesor şi critic literar“, care a publicat un text făcînd tabula rasa dintr-un magnofic deceniu de poezie românească şi în acelaşi timp ne-a refuzat cînd i-am propus un text critic cu accente pamfletare referitor la un important poet contemporan, dar ne-a refuzat c-o decizie cazonă care ne-a înmărmurit... Deci, cînd e la o adică...!

Enfin (pardon, „în sfîrşit, în fine“, aşa se zice, v. Mircea Cărtărescu, „Faruri, vitrine, fotografii“, Cartea Românească, 1980, pag. 13, r. 9), în sfîrşit, în fine Cărtărescu vient! Dar mai înainte de Cărtărescu vient! pentru toţi muritorii de rînd, deci înainte de a întra cartea în librării Manolescu écrit (v. „R.L.“, nr. 1, 1981) şi, precum ne-a obişnuit cînd vrea să comunice un adevărat eveniment literar (ca în cazul unor cronici literare despre cărţile unor prestigioase personalităţi poetice, Nichita Stănescu, Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu), acordă aproape o pagină de revistă analizei entuziaste a cărţii „Faruri, vitrine, fotografii“ semnată de debutantul Mircea Cărtărescu. În principiu, sîntem alături de criticul literar Nicolae Manolescu, apar astăzi cărţi extraordinare de poezie ale unor debutanţi umilind perseverenţa unor carierişti, (Nicolae Prelipceanu putînd servi oricînd de exemplu; îl cităm cu plăcere din spirit de consecvenţă) şi critica are datoria să facă evident acest lucru: Nicolae Manolescu s-a comportat exemplar din acest punct de vedere de vedere de-a lungul anilor. Iată ce scria în 1968, într-un editorial al revistei „Luceafărul“: „Poezia este marea noastră certitudine. Anul 1968 este, în poezie, un an al debuturilor ieşite din comun. Cînd prozatorii vor debuta cu romane de valoarea versurilor lui Cezar Ivănescu din Rod, voi fi de acord că nu e vorba doar de un «an al romanului, ci de o revoluţie»“ („Luc.“ nr. 51, 21 dec. 1968)... Am citit cronica, citatele date de N.M. nu ni s-au părut concludente, am aşteptat să apară cartea în librării, am cumpărat-o, am citit-o cu mare plăcere, m-am convins a nu ştiu cîta oară de reua-credinţă a criticului N.M. (e oare îngăduit să lauzi un poem lung, stupid, verbios, cel mai nerealizat, la nivel expresiv, din toată cartea, cum face N.M., numai pentru că poemul „Căderea“ „se dedică lui Nicolae Manolescu“?) şi mă pregăteam să scriu despre „Faruri, vitrine, fotografii“, căci noi, spre deosebire de N.M., iubim poezia şi mai puţin poeţii sau poetele, persoanele particulare adică, şi nu avem cretinia să bagatelizăm un poet numai pentru că face parte dintr-un cenaclu sau dintr-o anume grupare literară; mă pregăteam să scriu (aşa cum o voi face de altfel şi în cazul altor poeţi de la „Cenaclul de luni“ cum scrie N.M. mereu, ceva în genul „made în USA“, poeţi ca Domniţa Petri, spre un exemplu, căreia N.M. i-a reţinut mai mult chipul şi mai puţin poezia, sau de asemenea în cazul unor poeţi „care nu vor călca în viaţa lor pe la Cenaclul de luni“) cînd iacătă ce text publică revista „Săptămîna“ la rubrica „Săptămîna pe scurt“: „Răsfoind cartea lui Laurence Sterne, Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman, Buc., 1969, Editura pentru literatură universală, ce credeţi că aflăm la pagina 194? Nişte versuri, atribuite şi lăudate de N. Manolescu ca aparţinînd lui Mircea Cărtărescu. Cităm „minunatele“ versuri: „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“ [...] Oare criticul N.M. laudă versuri plagiate? Sau a „uitat“ că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sînt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi!? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reciclare acestui apărător acerb al „originalităţii“! (vezi „România literară“ din 5 ianuarie 1981 şi volumul „debutantului“: „Faruri, vitrine, fotografii“). Şi cînd te gîndeşti că acelaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuseseră cartea cu pricina pentru Premiile U.T.C.!“ („Săptămîna“, nr. 531, vineri 6 februarie 1981).

Acum, ştiu că am talentul de-a mă pune rău cu toată lumea, aş voi totuşi să-i contrazic pe redactorii „Săptămînii“ într-o singură chestiune, şi anume, „varianta“ „sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţi“ nu stă în picioare, Nicolae Manolescu citeşte tot, absolut tot, şi Solomon Marcus şi Constantin Noica, şi chiar Titu Maiorescu, chit că nu pricepe nimic, cum a şi declarat făţiş că nu are instrucţie matematică şi filosofică, citeşte tot şi în întregime (toată cartea!), cum aşa de fin i-a reamintit de curînd colegul său Eugen Simion într-un articol publicat în „România literară“.

Am confruntat şi noi cele două cărţi mai sus pomenite, cea a lui Laurence Sterne publicată mai de multişor, cea a lui Mircea Cărtărescu publicată mai de curînd, e adevărat ceea ce e la unul e şi la celălalt, dar cred că nu ar trebui să ne grăbim în emiterea unei judecăţi drastice de „plagiat“. Ceea ce trebuie să spunem de pe acum, fără nici un echivoc, îl priveşte pe Nicolae Manolescu... Fără ezitare criticul N.M. laudă tocmai aceste „versuri“ ale lui Mircea Cărtărescu, „versuri“ mai expresive, mai vii, şi gustul său rafinat nu l-a înşelat, aşa este, în masa plicticoasă şi incoloră a poemului aceste „versuri“ au vioiciune, laudă tocmai aceste „versuri“ şi siguranţa cu care (conştient sau inconştient) acreditează plagiatul, îl compromite definitiv în ochii oricărui cititor de bună credinţă. Propunem conducerii Uniunii Scriitorilor să judece cu seninătate dacă N.M. era cel chemat să trîmbiţeze „onestitatea“ actului critic, aşa cum a făcut-o de curînd, într-un articol publicat în „R.l.“?

Mircea Cărtărescu fără să amintească o clipă că stă sub acuzarea de plagiat, publică în „R.l.“, nr. 7, joi 12 februarie 1981 o Precizare. „Precizarea“ păcătuieşte prin inexactitate (poemul „Căderea“ nu are 35 de pagini, el deschide cartea şi se întinde pînă la pag. 35), agramatism (fraza care începe „Astfel, o parte din aceste citate sînt date în limba de origine [...] nu e rezolvată gramatical, e lăsată în aer...), suficienţă şi impertinenţă („Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română (subl.n.) a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.“, spre final, cum se vede, M.C. iese din amnezia totală în care se scufundase, amintindu-şi că parcă... cineva...) pentru că „aproape premiera“ dumisale e o tehnică poetică folosită de majoritatea „manieriştilor generaţiei pierdute“, pentru că, alţii şi-au asumat riscuri mai mari citind numai sau scriind anumite cărţi iar nu „obiecte artistice“ îndurate de junele cu grimasa martirajului... Printre altele, fie zis, s-ar prinde M.C. la o scurtă examinare „în limbile de origine (latină, greacă, engleză sau română veche)“ în faţa unei comisiuni formată din cîţiva membri ai „generaţiei pierdute“, el, martirul „generaţiei găsite“, ca obiectele...? Lăsînd gluma şi încruntîndu-ne iar (e ştiut, noi aştia care nu credem în escrocheria literară, sîntem tot timpul încruntaţi!) îi amintim tînărului poet Mircea Cărtărescu (prost sfătuit în cazul acestei „Precizări“) că are obligaţia să publice o addenda la cartea sa „Faruri, vitrine, fotografii“ folosindu-se de „mărcile tradiţionale“, altfel riscăm şi noi s-o păţim ca şi „profesorul“... Îl asigur pe Mircea Cărtărescu de buna noastră credinţă, în acelaşi timp îi atrag atenţia că nimeni în această lume nu e obligat să facă ceea ce mărturisea profesorul Liviu Rusu că a făcut: să caute în toată opera lui Martin Heidegger un citat „inventat“ de Nicolae Manolescu în cartea sa „Contradicţia lui Titu Maiorescu“. Citind poemul „Căderea“, spre exemplificare, poem fără valoare literară, o repet, ne-am gîndit la „Gnose de Princeton“ a lui Raymond Ruyerre, ştiu eu dacă nu sunt şi de acolo „versuri în proză“ luate, aşa, ca aluzie culturală... După ce vom vedea cît text e numai al lui Mircea Cărtărescu în această carte de poezie, ne vom putea pronunţa dacă e vorba de o carte originală sau de un mixtum compositum frizînd plagiatul...

Un membru paradisiac
prerafaelit al generaţiei pierdute
C.I.

„45 DE ANI DE DICTATURĂ ŞI 7 DE TEROARE“

Motto:
eu ar Calea Sângelui
din zori până-n noapte

4 Cezar Ivănescu, Către discipoli (5), Symposion

13-15 iunie 1990.
Şoc, Sânge şi Moarte

„Nu cred, însă, că poliţia noastră a manifestat exces de energie. Suntem încă departe de eficienţa pe care o manifestă poliţia din alte ţări în situaţii similare.“

4 Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară, joi 5 iulie 1990

-----
„Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlalţi lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat in aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.“

4 Ion Iliescu, 15 iunie 1990, preluare de pe www.civicmedia.ro

-----
„noi românii suntem în EXIL nu în DIASPORĂ cum încearcă propaganda incomunicabilă din ţară să ne facă să credem, punând minţile inocenţilor pe bigudiurile falsificarii limbajului“

4 George Astaloş, fragment dintr-o scrisoare către Cezar Ivănescu, Paris, 14 iulie 1995

-----
„Peste 1300 de oameni au fost arestaţi abuziv din case, de pe stradă, fără mandat, de către persoane civile substituite forţelor legale de ordine, şi ţinute în cele mai inumane condiţii, în lagărele de la Măgurele şi Băneasa.

Crematoriul „Cenuşa“ a funcţionat toată noaptea de 13 spre 14 iunie. La Cimitirul Străuleşti II, au fost înhumaţi 128 de morţi, unii având pe cruce inscripţia „neidentificat-iunie ‘90“, conform surselor din România Liberă.

Peste 1300 de arestaţi, 746 de răniţi. Oficial, au existat 7 morţi. Neoficial, deocamdată, 188 de morţi din zilele 13-15 iunie 1990.

Ion Iliescu a mulţumit unor români pentru că au omorât, torturat, bătut, jefuit şi retinut ilegal alţi români, cu aportul direct al organelor de stat. Ion Iliescu şi administratia FSN au însângerat România, au umilit-o, i-au întunecat viitorul, i-au ucis speranţa şi i-au întemniţat libertatea.“

4 preluare de pe www.civicmedia.ro

„Acesta va fi Omul“

„Sâmbătă 30 iunie [1990 – n.n.], domnul Ion Iliescu, Preşedintele României, l-a primit pe Nicolae Manolescu, directorul «României literare», căruia i-a acordat un interviu“

„Nicolae Manolescu: Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?

Ion Iliescu: Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor [! – n.n.], – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“

4 Ion Iliescu, Nicolae Manolescu, interviu acordat în exclusivitate revistei România literară (număr ilustrat cu opere de artă din mitologii antice), joi 5 iulie 1990

Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA

„Virgil Măgureanu aminteşte şi de momentul critic în care Militaru a fost dat jos de la conducerea MApN de cadrele tinere ale Armatei, care, într-o acţiune aproape sinucigaşă, au prezentat date din dosarele Corbii. Militaru a vrut să-i împuşte pe membrii CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei) ca şi pe profesioniştii USLA, dezvăluie Măgureanu.“

4 „Am cunoscut încă din anii '70 numele celui care urma să-l înlocuiască pe Nicolae Ceauşescu“, Ziua on-line, 19 noiembrie 2008

45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare

În căutarea ţapilor ispăşitori

Vineri seara, 10 ianuarie, poetul Mihail I. Vlad din Târgovişte mi-a adus vestea arestării lui Miron Cozma...
Încă o dovadă, pentru mine, că şi pe lumea asta există un Dumnezeu!... Trebuie strânşi criminalii care umblă liberi pe străzi, în afară de unul, care nu umblă chiar pe străzi, dar se poate ajunge şi la acela... Ultima dată stătea la Cotroceni.

[...]

Cum nu-mi place să-mi facă nimeni viaţa, cu atât mai puţin îmi place să mi-o scrie alţii, şi de aceea, pentru ca cititorul român să fie mai bine informat, nu doar de comsoliştii revistei 22 care aud că au publicat un fel de Carte Albă a mineriadei, voi încerca şi eu să relatez exact ceea ce mi s-a întâmplat în 14 iunie 1990, în Bucureşti...

În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă, Clara Aruştei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor... Îngrijorat mai mult de soarta transmisiei fotbalistice de la televizor, decât de soarta Guvermului, am intrat în discuţie cu un ofiţer sobru al M.F.A. care privea totul cu un dispreţ de bronz pe figură... Mi-a spus că totul e sub control, dacă nu s-ar isteriza „ăla“: mi-a dat asigurări că şi transmisia fotbalistică se va relua...
M-am calmat, numai, pe la Piaţa Romană, mi-au ajuns la ureche nişte vorbe îngrijorătoare: oamenii povesteau despre linşaje, vendete desfăşurate, cu martori, pe străzi...

A doua zi probabil nu aş fi ieşit din casă, dacă nu venea să mă ia Miron Manega (Dumitru Manea) [...]...

Părăsisem Uniunea Scriitorilor obligat, deoarece fusesem în martie dat afară, ilegal, de la revista Luceafărul de securistul Mircea Dinescu şi banda lui, încercasem cu un alt escroc, Victor Eduard Gugui, fost cenaclist de-al meu, să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români, am realizat că va fi un eşec (toţi erau traşi de sforicele, ăsta, Gugui, uite-aşa, întâmplător, se combinase c-o „jurnalistă“ americancă venită să şeadă în România, în preajma Revoluţiei ca pe ghizdul fântânii!), şi, simţind că fug de-un hoţ şi dau de doi, cu un restrâns grup operativ mi-am schimbat sediul S.S.R.-ului, din clădirea unde funcţiona Baricada lui Gugui, într-un apartament de pe Bulevardul Magheru, oferit „generos“ de un alt dubios personaj, D.C. Calmuschi, prieten al unuia din „oamenii mei“, Gheorghe Şerban...

Acest „generos“ D.C. Calmuschi e actualmente, cu nevastă-sa, în Elveţia, „plantat“ pentru a doua oară, prima oară părăsise România înainte de 1989, deşi se afla în poziţia avantajoasă de director la „Ciclop“, Service-ul de pe Magheru...

În drum spre noul „sediu“ de pe Magheru, mergând pe jos pe Bulevardul Dacia, Miron Manega mi-a anunţat venirea minerilor în Bucureşti şi de asemenea mi-a spus că „vandalismul legionar“ de care vorbea omul cu „limbă comunistă“ începuse cu adevărat... fără obiect... Piaţa Universităţii era evacuată... am tras o fugă până acolo... Banda lui Miron Cozma era furioasă, cred, în primul rând pentru că nimeni nu-i opunea nici o rezistenţă; au apărut apoi tovarăşii securişti cu cămăşi albe şi cravate, au început să-i organizeze pe mineri, au venit trotuarele pline de femei grăsane, deformate de trudă şi ură care aplaudau, toţi chelnerii Bucureştiului şi fiesta a început să se anime... Până să apuc să-i bag în casă pe cei care mă însoţeau, am mai avut timpul să văd de departe, pe Magheru, cum îl umflau pe Ernest Maftei nişte inşi într-o limuzină neagră, „Mercedes“ vechi, cred, limuzină care a bântuit Bucureştiul toată ziua, cu un ins şezând pe locul mortului, în faţă, lângă şofer şi ţinând mâna dreaptă scoasă pe fereastră şi fluturând o bâtă... A apărut de vreo două ori şi în după-amiaza zilei, la Spitalul de Urgenţă, depunând câte un bărbat aproape omorât în bătaie şi plecând cu aceeaşi fluturare sinistră de bâtă...

Mi-am dat seama că e imprudent să mai rămânem în stradă, mai ales că începuseră să apară şi camioane pline cu „mineri“ fluturând bâte... Am urcat în apartamentul d-lui Calmuschi, şi cum se întâmpla să fie ziua unuia dintre băieţi (a lui Gheorghe Şerban), sărbătoritul a deschis o sticlă de şampanie, ne-am aşezat la masa mare din salon şi le-am interzis tuturor să mai iasă în balcon, de unde se vedeau lucruri îngrozitoare: văzusem eu însumi un bătrân de vreo 80 de ani smuls de pe trotuar şi aruncat într-o limuzină, doi studenţi loviţi cu o bardă de mineri, şi alte asemenea... Colac peste pupăză, a apărut Adrian Dafir (Vasile Negru), pe care-l făcusem la repezeală Vice-Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, [...], în locul lui Gugui: Adrian Dafir era galben ca turta de ceară, venea direct din Piaţa Universităţii şi asistase la un omor, minerii îl loviseră în ceafă pe un student cu bâtele şi studentul se prăbuşise mort la picioarele Vice-Preşedintelui meu care abia mai bâiguia... Ceva îmi spunea că lucrurile nu se îndreaptă spre un final fericit şi aş putea defini acest ceva prin acumularea de persoane cuprinse de nervozitate diabolică... Chiar şi după sosirea lui Adrian Dafir, am avut situaţia sub control; deşi am mai ieşit sporadic pe balcon să privim în stradă, nu am atras atenţia nimănui... Dar am simţit că pierd controlul situaţiei la apariţia unuia, Niţă, român întors în ţară din R.F. Germania, liberal de-al lui Cîmpeanu şi care mai luase o bătaie şi pe la Suceava... Omul, „refeghist“ liber, cu mâinile pline de ghiuluri şi cu nevastă nemţoaică, se revolta mereu, făcea naveta de la masă la balcon, până ne-a scos pe toţi pe balcon: eram numai bărbaţi, cu excepţia Alexandrei, soţia lui Gheroghe Şerban... fragilă ca un bibelou...

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime

Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic... De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc... Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală... pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar... Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam... pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam... Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş...

Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre...
Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament...

Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uşile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze... nu s-a putut... Am realizat cu puţin înaintea începerii masacrului că d-l Calmuschi nu era cu noi, tocmai ieşise să-şi parcheze mai convenabil una din cele două limuzine pe care le avea şi nu se mai întorsese... Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii...

[...]

Am leşinat de câteva ori

Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră... Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia... Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât... Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea...

„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“

Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din Bul. Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele... Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri... M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre...], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament... şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“ Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat... La Spitalul de Urgenţă, primul care a dat cu ochii de mine a fost Marius Scarlet, apoi încă un doctor tânăr al cărui nume nu mi-l mai amintesc, oricum amândoi au izbucnit într-un râs nervos, pe care nu şi l-au putut stăpâni deloc atât timp cât a trebuit să mă coase în cap o colegă de-a lor care de-acum zâmbea şi ea văzându-mă că şi eu zâmbesc de codiţa de samurai ce-mi apăruse în creştetul capului: în 1986, când fusesem adus noaptea la Spitalul de Urgenţă, în stare critică, cu febră şi având sub 50 de kg după 7 zile de greva foamei, tot cei doi bărbaţi mă întâmpinaseră: colegul lui Marius îmi făcuse pe loc o radioscopie şi-mi spusese ritos că ori sunt terminat cu plămânii, ori am nişte coaste rupte...

Cezar Ivănescu, text cules după manuscrisul 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare, 1997

...Am zăcut bolnav aproape doi ani

„...iar în trei ani, din 14 iunie 1990 şi până la începutul acestei veri, 1993, am scris un singur poem într-un vers pe care-l găsesc acum pe o hârtie proastă, transcris frumos dar hârtia e murdară, probabil l-am transcris în bucătărie, în camera mea era tare frig şi stăteam tot timpul în pat şi dormeam şi mă încălzeam numai când deliram şi umblam prin cameră şi prin antreu şi le speriam pe Mary şi pe Clara şi se sculau şi mă culcau iară în pat şi-mi dădeau medicamente şi dormeam... [...]

...«Leagăn de vis mă leagănă în moarte!»... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani...

Nimic şi nimeni din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele degetelor mă dureau... [...]

Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz... Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!“

Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996

CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI (1)

Motto:
! locul rău, întors cu dosul,
locul rău întors pe dos,
unde cei care-au ros osul
ne-au sfărmat sărmanul os,
unde cei care-au ros osul
ne-au sfărmat sărmanul os !
Cezar Ivănescu, Doina (Melodie fără sfârşit)

„CNSAS – o instituţie de reglat conturi“

Mihai Pelin, Suplimentul de cultură (Polirom),
nr. 28, 4-10 iunie 2005

„Cine a vrut să îi facă rău i-a făcut!“

Cazimir Ionescu, declaraţie făcută pe un post public de televiziune, februarie 2008

Cred în forţa Adevărului. În acea forţă cumplită, ascensională, care străpunge şi cel mai negru întuneric şi care poate lumina şi cea mai lungă noapte. Ştiu că Adevărul are şi o valenţă regeneratoare, balsamică şi că restabilindu-l readucem pacea deopotrivă în sufletele celor morţi şi celor vii. Făcând dreptate refacem echilibrul şi unitatea Lumii, astfel încât trecutul poate genera viitor, mereu, într-o succesiune fertilă, precum un copac flori şi rod, precum un Univers alte Universuri sau precum moartea viaţă... Trebuie să acceptăm că fiecare element în parte din această înlănţuire este un liant între ce a fost şi ce va fi, că avem obligaţii morale şi faţă de generaţiile trecute nu numai faţă de cele viitoare şi trebuie să înţelegem că orice crimă produce în Univers o undă de şoc teribilă, o traumă care se va răsfrânge şi asupra noastră generând suferinţă. Tocmai de aceea, demersul meu pentru restabilirea Adevărului în cazul morţii poetului Cezar Ivănescu nu este o luptă dusă împotriva cuiva, ci este în mod categoric o încercare de a-mi salva sufletul şi este o bătălie purtată pentru dreptatea lui Cezar Ivănescu, pentru că eu cred că orice abordare a existenţei de pe o poziţie care derivă din excluderea sacrului nu ne va conduce decât la un iminent dezastru.

Cred, de asemenea, că aşa cum fiecăruia dintre noi ne sunt dragi toţi ai noştri, vii sau morţi, tot astfel şi nouă, ca naţiune, ar trebui să ne fie apropiate toate valorile care ne definesc ca entitate distinctă într-un spaţiu cultural mai amplu, şi gândesc că aşa cum orice stat este dator să îşi apere graniţele tot astfel s-ar impune să îşi protejeze în mod real şi valorile umane, culturale, religioase şi morale prin care se structurează şi îşi justifică existenţa. Astfel că nu pot înţelege şi nici accepta faptul că în unele instituţii ale Statului Român, în funcţii importante, asimilate, de exemplu, funcţiei de Secretar de Stat, se află persoane a căror culpă nu constă numai în faptul că valoarea şi importanţa lor a fost supradimensionată prin toate mijloacele media cu putinţă, ci şi în faptul că au fost implicate în fapte nedemne şi necurate, şi chiar mai mult de atât, vinovăţia unora dintre ei se pare că merge mult mai departe, până la a fi răspunzători, cel puţin m0ral, de moartea unor oameni.

„Inepuizabila inventivitate a tipului infect“

Reproduc mai întâi un fragment dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul (30 ianuarie 2008) (1) şi apoi Sentinţa penală 1439 din anul 1981 (2) pentru a vedea că ceea ce ne oferă domnul Mircea Dinescu pe post de adevăr nu este altceva decât o minciună („locul rău, întors cu dosul/locul rău întors pe dos,/unde cei care-au ros osul/ne-au sfărmat sărmanul os“...).

1. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS [în realitate nu a primit absolut nimic privitor la dosarul său de la CNSAS niciodată, nici până la moartea sa, nici după aceea – n.n.], a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [Procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat ca martor al părţii vătămate. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

2. Dosar Nr. 10121/1980

R.S.R.
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 Municipiul Bucureşti

Sentinţa penală Nr. 1439
Şedinţa publică de la 4 septembrie 1981

Instanţa compusă din:
Preşedinte Ion Ionescu
Procuror Florin Rîpeanu
Grefier Mihaela Dragomir. -
----------------------
Pe rol pronunţarea împotriva procesului penal privind
pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin. -

Desbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 29 august 1981, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta cînd instanţa avînd nevoie de timp pentru a delibera a amînat pronunţarea de la 4 septembrie 1981.-

I N S T A N Ţ A

Prin plîngerea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la 28 octombrie 1980, partea vătămată Neacşu Iulian a chemat în Judecată penală pe inculpaţii Dinescu Mircea şi Tudoran Dorin, cerînd condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, săvîrşită la 12 septembrie 1980.-

În cuprinsul plîngerii, partea vătămată a arătat că în ziua de 12 septembrie 1980, în timp ce se afla pe culoarul redacţiei revistei „Luceafărul“, fără a-i adresa vreun cuvînt, inculpatul Dinescu Mircea, s-a repezit la partea vătămată a apucat-o cu mîinile de antebraţe şi apoi i-a adresat cuvinte jignitoare şi a lovit-o cu piciorul în glezne.-

Se mai arată în plîngere, că fără a riposta în vreun fel, asupra părţii vătămate s-a repezit şi inculpatul Tudoran Dorin şi apoi ambii inculpaţi au lovit cu brutalitate partea vătămată provocîndu-i leziunile descrise în certificatul medico-legal eliberat la 13 septembrie 1980.-

Partea vătămată a alăturat plîngerii o copie a procesului-verbal încheiat la 10 octombrie 1980 de comisia de judecată de pe lîngă Consiliul Popular al Sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a consemnat că părţile nu s-au împăcat, o copie a plîngerii introdusă la Comisia de judecată la 19 Septembrie 1980, precum şi certificatul medico-legal întocmit în urma examinării părţii vătămate. Prin certificatul medico-legal s-a precizat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire care au necesitat 4-5 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.-

Prin declaraţia dată la termenul de la 7 februarie 1981 inculpatul Dinescu Mircea a arătat că la 12 Septembrie 1980, s-a apropiat de partea vătămată pe culoarul redacţiei şi cînd se afla la o distanţă de cîţiva centimentri a fost lovit cu capul de către partea vătămată, după care a ripostat tot prin lovire şi astfel „a început bătaia“. Acelaşi inculpat a precizat că a intervenit şi inculpatul Tudoran Dorin pentru a-i despărţi, dar că în încăierarea respectivă şi Tudoran a lovit şi a fost lovit.-

Inculpatul Tudoran Dorin nu s-a prezentat în instanţă, deşi a fost legal citat. Tudoran D a fost plecat în străinătate, neputîndu-se îndeplini în intervalul respectiv, în condiţiile legale, procedura de citare.-

Examinînd declaraţiile martorilor Ivănescu Cezar şi Ciobanu Nicolae ascultaţi la propunerea părţii vătămate şi a martorilor Cristea Dan Teodor şi Marcu Lucreţia ascultaţi la propunerea inculpatului Dinescu M se reţin următoarele:

În ziua de 12 Septembrie 1980 în jurul orelor 13, pe coridoarele redacţiei revistei „Luceafărul“, cei doi inculpaţi au lovit pe partea vătămată, provocîndu-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile îngrijiri medicale, aşa cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal cu privire la consecinţele lovirilor.-

Lovită fiind partea vătămată a ripostat în acelaşi mod. Inculpaţii nu au susţinut însă că ar fi suferit leziuni în urma incidentului şi nici nu au formulat plîngere penală împotriva părţii vătămate.-

Incidentul a fost văzut de foarte multe persoane aflate la ora rerspectivă în birourile unor redacţii, persoane care auzind zgomotul produs au ieşit din birouri.-

Faptul săvîrşit de cei doi inculpaţi la 12 sept. 1980, de a fi lovit pe partea vătămată pricinuindu-i vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 4-5 zile întruneşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii de lovire prev. de art. 180 alin.2 din codul penal, text în baza căruia se va dispune condamnarea inculpaţilor.-

Martorii au precizat că inculpaţii au fost cei care au lovit primii, astfel încît nu pot invoca săvîrşirea infracţiunii sub stăpînirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o provocare din partea părţii vătămate. Nemulţumirea inculpaţilor faţă de unele afirmaţii pe care le-ar fi făcut partea vătămată cu cîteva săptămîni înainte de incident, nu poate fi interpretată ca o îndeplinire a condiţiilor cerute de lege pentru aplicarea circumstanţei atenuante a provocării, prev. de art. 73 litera b cod penal.-

Inculpaţii nu sînt cunoscuţi cu antecedente penale.-

Primul inculpat lucrează ca redactor la revista „Luceafărul“ revistă la care a lucrat şi inculpatul Tudoran D, pînă în perioada noiembrie-decembrie 1980, cînd şi-a prezentat cerere de demisie.-
Ţinînd seama de persoana făptuitorilor, de pericolul social concret al faptelor săvîrşite, se poate aprecia că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia, astfel încît în baza art. 81 cod penal, se va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.-

Se va atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage revocarea suspendării condiţionate.-

În baza art. 191 cod pr. penală, inculpaţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judiciare către stat.-

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂŞTE:

Conform art. 180 alin. 2 cod penal, condamnă pe inculpaţii
– Dinescu Mircea, ..., şi
– Tudoran Dorin, ..., la cîte 3000 lei amendă.-

Conform art. 81 cod penal, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru ambii inculpaţi pe o perioadă de 1 an.-

Atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 359 cod pr. penală.-

Conform art. 191 cod pr. penală, obligă inculpaţii la cîte 150 lei cheltuieli judiciare către stat.-
Cu recurs.-
Pronunţată în şedinţa publică de la 4 Sept. 1981.-

--------------
Explicaţie

Procesul s-a judecat sâmbăta, zi liberă la tribunal (1981), când în mod normal nu se judecă procese... această situaţie s-a creat în urma intervenţiei tovarăşului Nicolae Croitoru, secretar P.C.R. cu propaganda al Municipiului Bucureşti care voia să „salveze“ reputaţia unui „viitor şef“, Mircea Dinescu fiind student la acea oră la Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu“.

Vă prezint toate aceste informaţii şi pentru a face lumină în cazul Ivănescu. Amintesc că un mare scriitor român a murit în condiţii tragice ca urmare a atacurilor cumplite, nefondate şi ilegale la care a fost supus. Toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun 2007-iun. 2008) şi în timp ce Ivănescu însuşi era membru al unei instituţii conduse de un ambasador UNESCO al României la Paris şi de un ministru încă în funcţie al Guvernului României... Cât despre atacul îndreptat împotriva scriitorului Cezar Ivănescu acesta a fost, repet, ilegal, imoral şi în final criminal. Pentru a se vedea că Cezar Ivănescu a fost atacat „pe sursă“ şi la comandă consultaţi şi Monitorul Oficial, dar şi toate procesele-verbale emise de CNSAS în perioada precedentă lansării scandalului mediatic de pe 29 ianuarie 2008 (nici unul nu conţine vreo referire la Cezar Ivănescu). Procesele-verbale conţin însă date elocvente din care se poate deduce cu claritate că dosarul lui Cezar Ivănescu nici nu a fost adus în discuţie, de asemenea acestea conţin inclusiv decizia de a lansa invitaţii la audieri, deci dacă Cezar Ivănescu ar fi fost chemat ar fi trebuit să găsim datele specificate în aceste procese-verbale, de asemenea CNSAS-ul ar fi trebuit să prezinte şi recipisa emisă de serviciul poştal folosit pentru expedierea aşa-zisei „invitaţii la sediul CNSAS“ (am salvat, în luna februarie 2008, în format pdf, chiar de pe site-ul oficial al instituţiei CNSAS, numeroase procese-verbale emise de CNSAS în decursul anul 2007). (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, cea din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere [! – n.n.], unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Toate aceste informaţii sunt notate în acte şi trebuie să se regăsească în documentele CNSAS, după cum a evidenţiat şi Cezar Ivănescu în numeroasele sale scrisori deschise.

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...“ Cezar Ivănescu, Fragment dintr-o scrisoare deschisă adresată Preşedintelui USR Nicolae Manolescu

Aşadar, teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează şi instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ (Sursa: pagina web a CNSAS, http://www.cnsas.ro/, Date generale)

Practic, se pare că aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod total discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa. La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei…, statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României…

Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (2)

Domniei-Sale Domnului
Traian Băsescu,
Preşedintele României,
Şef al Ordinului
„Steaua României“

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (Nr. 2994 din 4.02.2008), textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul Uniunii Scriitorilor din România, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Oglinzi.

Domnului Preşedinte Trian Băsescu

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

„Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmitã tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în aceastã afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cât şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României.

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic. Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului CNSAS este Dinescu Mircea, soldaş fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheoghiu“ (şcoala de cadre a Partidului Comunist Român), fost membru al Partidului Comunist Român şi secretar UTC al PCR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televizune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22 şi 8.02.2008, ora 22) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS.
Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor.
Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Orice persoană alfabetizată şi onestă, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“, nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi închizându-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.
Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care părea a fi posedat de diavol.
Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.
Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie [...].
Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.
Indivizi iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi dumneavoastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea.
Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (Domnul Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi doamna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile de ştiri, publicaţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.
Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu

-----------------

Explicaţie

Din această scrisoare au mai fost publicate cateva scurte fragmente după moartea lui Cezar Ivănescu. Considerăm că măcar acum, la peste şase luni de la moartea Poetului, instituţiile abilitate şi obligate din punct de vedere legal, dar şi cele care ar putea aduce unele clarificări fie şi numai dintr-o perspectivă morală (USR, de exemplu) ar trebui să ne ofere anumite explicaţii. Din necesitatea de a clarifica circumstanţele stranii în care şi-a pierdut viaţa Cezar Ivănescu vom reda, în timp şi cu orice risc, toate documentele rămase, cele scrise şi cele rostite. Din păcate, chiar şi aceste mărturii cutremurătoare, nu pot transpune decât într-o măsură infimă drama trăită şi asumată până la moarte de un mare Poet. Celor care au comis un păcat iremisibil [„pentru că a batjocori Sufletul unui Om nu se poate plăti nici cu întreaga lume“], celor care tind mereu să inverseze Valorile, prin sfidarea Adevărului şi prin trufie diabolică, le amintesc că: „nici a lui Dumnezeu şi nici a noastră / Dreptatea-n Lume singură lucrează“.

-----------------

Declaraţii, extrase din presă, explicaţii.
Coordonatele unei drame

„Artistul trebuie să se situeze într-un plan absolut şi să descrie groaza pe care o trăieşte omul de rând, suferitor într-o lume condusă de proşti... După disoluţia acestei lumi a plutocraţiei şi a mafiocraţiei, veni-va, poate, şi Noua Era a noocraţiei... Până atunci însă artistul, ca bun creştin, trebuie să fie impotriva puterii, împotriva sistemului... El rămâne ultima salvare pentru omul de rând. El rămâne vocea liberă care trebuie să urle în deşert chiar de-ar fi să-şi scuipe plămânii cu ultimul strigăt. De asta e artist. Că vrea să fie ca Dumnezeu, cum spunea Paul Klee, «doar lângă Dumnezeu îmi aflu locul!»... Păi, dacă stai lângă Dumnezeu, comportă-te ca Dumnezeu, ce mai contează că or să te omoare...“ (Cezar Ivănescu, interviu, 1996)

„Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor [ v. cazul Mona Muscă – n.n.], de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii...“

4interviul revistei, Ion Bogdan Lefter : „Un anumit concept complex de autor în care cred“, 4, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html

„Exista şi cazul celebru al lui Alexandru Paleologu care, în 1990, a recunoscut că a fost informator al Securităţii...
Era cazul al doilea, al celor care erau recrutaţi, semnau un angajament, dădeau sau nu informaţii ori dădeau informaţii mai mult sau mai puţin utile. Pentru că foarte mulţi s-au făcut că dau informaţii. Cea mai bună dovadă este Mihai Ursachi, al cărui angajament a fost descoperit şi care rămânea pătat în eternitate, ca să spun asa, de acest gest, dacă Mihai Pelin nu descoperea documentul prin care ofiţerul care-l recrutase pe Ursachi propunea să se renunţe la serviciile lui pentru că îl păcăleşte. Îi bea solda la cârciuma promiţându-i că-i vinde un mare spion, pe care nu i l-a vândut niciodată. Aici apar semnele de întrebare cu privire la angajamente.

„Securitatea îmi pusese gând rău. Pot să dau un exemplu semnificativ. Primul text din Cartea Albă a Securităţii, volumul cinci, publicat în timpul lui Măgureanu, se referă la mine. Şi-acolo se spune că în 1967 sau ’68, la începutul anului, Securitatea îmi pusese gând rău, şi anume să mă recruteze. Dat fiind însă că a apărut antologia aceea din ’68, care a fost interzisă cu scandalul de rigoare, şi-au dat seama că sunt un element ostil şi intratabil şi au renunţat să mă mai recruteze. Acuma, ia gândiţi-vă puţin că nu aparea Antologia: ce se întâmpla? Mă trezeam cu ei la poartă, trăgând de mine să mă recruteze. Aici era intenţia lor, era socoteala lor. Or, eu în această treabă n-aveam nici un amestec. Dovada că nici n-am ştiut, până acum câţiva ani, când a apărut volumul cu pricina, despre incidentul respectiv. Buzura şi-a vazut dosarul. A scris o carte despre acest dosar. A identificat în el un număr de turnători. A cerut CNSAS-ului identificarea altora şi n-a primit nici un răspuns. În plus, dacă e vorba de un alt dosar, de care Buzura nu ştie, atunci întrebarea revine: CNSAS-ul era obligat prin lege să-l cheme pe Augustin Buzura să-i arate înscrisurile compromităţoare, dacă există, şi-abia după aceea să le facă publice. Or, asta nu s-a întâmplat.

Daca n-aţi fi fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, ceea ce vă obligă să apăraţi breasla, aţi fi avut aceeaşi atitudine?
Da, aveam exact aceeaşi atitudine, numai că poate avea o greutate mai mică decât are acum, pentru că, trebuie să recunosc, eu nu-i apăr pe Buzura, în mod special, sau pe Uricaru, sau pe alţii ca persoane, colegi sau scriitori. Apar un principiu, o idee, pentru că mi se pare că se procedează incorect cu ei. Să nu uit un lucru: este extrem de ciudată campania din ultima vreme contra scriitorilor. Breasla noastră a dat cei mai mulţi disidenţi. Uniunea Scriitorilor a fost una dintre cele mai democratice instituţii din comunism, rezistând, uneori eroic, presiunilor sistemului. A avut singura organizaţie de partid desfiinţată pentru nesupunere. Ca acum, iată, să fie atacată pentru că în rândurile ei ar fi existat turnători. Au existat, ca peste tot. Şi e bine să-i cunoaştem. Dar de ce devine USR o ţintă predilectă? De ce ii falsificăm imaginea? Revin. Dacă cineva-mi va scoate angajamentul lui Buzura, atunci o să spun: „Da, am greşit, îmi pare rău, nu trebuia să-l apar“. Până nu văd asta, nu cred. Cred că-ţi dai seama că înainte de orice m-am asigurat că n-a semnat niciodată nimic. Că nu m-apucam să vorbesc aşa, de prost. M-am asigurat că nu a semnat niciodată nici un angajament şi nici o turnătorie.

Cum aţi putut să faceţi asta?
Mi-a spus el. Şi cuvântul lui Buzura, când vorbeşte cu mine, într-o situaţie de genul acesta, este sfânt.

4 preluare de pe http://209.85.135.104/search?q=cache:e-h5Yq-J7I0J:www.newscafe.ro/content/view/1170/87/+cotidianul+19+iulie+2005+manolescu+Mi-a+spus+el.&hl=ro&ct=clnk&cd=7&gl=ro, sursa: Cotidianul, Marţi, 19 iulie 2005, www.cotidianul.ro

„Intervenţie telefonică a domnului Eugen Uricaru în care sugerează că în spatele atacului declanşat împotriva domniei-sale în anul 2005 se afla domnul Nicolae Manolescu.“ [Aşteptăm, în virtutea nobilelor sentimente la care fac cu multă înverşunare trimitere atât domnul Nicolae Manolescu, cât şi domnul Eugen Uricaru, clarificări, atât în cazul atacului cumplit la care a fost expus cu o nonşalanţă inexplicabilă Cezar Ivănescu, cât şi în ceea ce priveşte declaraţiile cel puţin bulversante ale domnului Eugen Uricaru. – n.n.]

4 conversaţie Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, înregistrare audio, 2005

„Înaintea alegerilor de la Uniunea Scriitorilor, lumea literară românească a fost cuprinsă de mari febre. Normal: perioada de incertitudini, de competiţie, de «campanie electorală“. La un moment dat, unul dintre candidaţi, Cezar Ivănescu, s-a dezlănţuit asupra lui Nichita Danilov, care ceruse ca dosarele de Securitate ale conducerii filialei Iaşi a Uniunii să fie făcute publice. Deşi nu se număra printre cei vizaţi, C. Ivănescu a luat foc şi l-a tratat pe N. Danilov de «minoritar», prost cunoscător al limbii române şi poet lipsit de valoare ş.a.m.d. (cf. Averea, 18 iunie 2005).
N. Danilov a răspuns şi a anunţat că-l va acţiona pe C. Ivănescu în judecată pentru calomnie şi xenofobie. Alte opinii nu s-au facut auzite. Probabil pentru că ar fi putut trece drept intervenţii în cursa pentru presedinţia Uniunii Scriitorilor. În ce mă priveste, intervin acum, după alegeri, pentru a afirma doua lucruri: că un poet complet lipsit de valoare, nul, autor al unei «bolboroseli» informe, de neinţeles de ce laudate de-a lungul deceniilor trecute, este Cezar Ivănescu însuşi; în timp ce Nichita Danilov e unul dintre cei mai valoroşi poeti români ai perioadei. Conform pasajelor de mai jos, pe care le extrag din postfaţa mea la noua ediţie a operei lui Danilov, «Ferapont. Antologie de poezie 1980-2004» (Paralela 45, Piteşti-Bucureşti).“

4 Ion Bogdan Lefter, Poezia lui Nichita Danilov, Ziua, 22 iunie 2005, http://209.85.135.104/search?q=cache:K7L_0OqAlmEJ:www.ziua.ro/display.php%3Fdata%3D2005-06-22%26id%3D178991+lefter+danilov+ivanescu&hl=ro&ct=clnk&cd=1&gl=ro

„«Arhivele Securităţii otrăvesc România», titrează cotidianul francez Liberation în ediţia sa de ieri, detaliind cazurile Mona Muscă şi Alin Teodorescu. În timp ce societatea românească îşi canalizează atenţia asupra persoanelor care au semnat un acord cu fosta poliţie politică mai mult sau mai puţin forţate de situaţie, «numele adevăraţilor călăi ai Securităţii rămân încă necunoscute», notează publicaţia, potrivit Mediafax. «Riscăm să nu mai facem deosebirea între victime şi torţionari, între colaboratorul ocazional şi turnătorul remunerat pentru asta», declară fostul ministru al Afacerilor Externe, Andrei Pleşu, pentru Liberation.

Cotidianul din Hexagon îl citează pe Nicolae Manolescu, care, într-un interviu publicat de revista francofona Regard, îşi exprimă regretul că procedurile actuale nu incriminează sistemul pe care l-a reprezentat Securitatea, ci îi vizează doar pe cei care au colaborat cu acesta. «În timp ce Mona Muscă e arătată cu degetul, un personaj ca Ilie Merce, fost ofiţer al Securităţii, care controla întreg domeniul cultural, îşi exercită fără nici o problemă funcţia de deputat. Lucrurile ar fi trebuit clarificate imediat după 1989, nu 16 ani mai târziu», spune Manolescu, citat de Liberation.

4 sursa: Ziua, 18 august 2006, http://www.ziua.ro/display.php?data=2006-08-18&id=205641

„[...] nu atât dezvăluirea simplilor informatori din rândul scriitorilor ar fi un act de justiţie, cât demascarea ofiţerilor de Securitate care i-au ademenit. Spre sfârşit, câteva voci indignate au amendat radicalismul lui Stelian Tănase. Bineînţeles, numai după ce s-a constatat ca acesta nu mai era în sală. Poeta Ioana Diaconescu l-a demascat ca lipsit de solidaritate cu breasla scriitoricească, impresionată neplăcut de faptul că «tocmai un scriitor» îşi nedreptăteşte colegii prin afirmatiile sale, după expresia Ioanei Diaconescu, «casante şi inexacte». Nicolae Manolescu a consolat-o cu o glumă: „A zis cineva că Tanase e scriitor?“... Un final de discuţie care ne dă unele indicii despre seriozitatea cu care se poate «dezbate» la USR o temă deloc comodă şi deloc lipsită de însemnătate. Alte comentarii ar fi de prisos. Prefer să mai transcriu doar întrebarea mucalită rostită în şoaptă de cineva care asistase cu zâmbet sceptic la dezbatere: «Nu simţiti că în camera asta vine de undeva miros de mucegai?»... în Sala Oglinzilor mirosea într-adevăr a mucegai. La propriu!“

4 Bianca Burtă-Cernat, Scriitorii şi Securitatea, Observator cultural, septembrie 2006, nr. 337, http://209.85.135.104/search?q=cache:fb0LrCcPTx4J:www.observatorcultural.ro/Scriitorii-si-Securitatea*articleID_16089-articles_details.html+eugen+simion+usr+2005&hl=ro&ct=clnk&cd=1&gl=ro

„Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“

4 Eram nişte copii răi, interviu inedit cu Gheorghe Crăciun, realizat la 13 octombrie 2006, Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007

„Criticul literar Nicolae Manolescu şi-a citit ieri la CNSAS dosarul de Securitate, lectură după care a rămas cu impresia că a fost urmărit «ca la carte» în mai multe perioade, între 1969 şi 1989. Manolescu a ţinut să spună, imediat după ce a ieşit din sală de lectură a CNSAS, însoţit de poetul Mircea Dinescu [! – n.n.], că dosarul său este unul de urmărit şi că la o lectură superficială nu a apucat să recunoască vreunul dintre apropiaţii săi ca turnător. «Nu am apucat să văd întregul dosar, ci doar am spicuit din el. Este mare, pentru că am fost urmărit din '69 pănă în '89», a spus Manolescu, adăugând că în anumite perioade din acest interval a avut microfoane în casă şi i-au fost ascultate telefoanele. Manolescu a mai spus că a cerut CNSAS o copie a dosarului, pentru a-l studia în amănunt, eventual a-i identifica pe cei care au dat Securităţii informaţii despre el.

4 sursa: Ziua, nr. 3915, vineri, 27 aprilie 2007 http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-04-27&id=219766

„Unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai Iaşului a fost declarat colaborator al poliţiei politice. [...] Vestea a produs cu atât mai multă stupoare cu cât Andrei Corbea Hoişie era cunoscut ca un apropiat al grupului de intelectuali disidenţi din Iaşi. Este al doilea personaj din anturajul opozanţilor anticomunişti care primeşte acest verdict, după răsunătorul caz Sorin Antohi. Andrei Hoişie nu a putut fi contactat pentru a-şi spune opinia, însă e de aşteptat să depună o contestaţie. «Legal, el are dreptul să se apere şi să conteste verdictul. Abia după ce îi vom răspunde, voi putea să comentez acest caz. Până atunci, nu am voie» [v. reacţia domnului Dinescu în Cazul Ivănescu, inclusiv reacţia USR la moartea Poetului Cezar Ivănescu – n.n.], a declarat aseară pentru Ziarul de Iaşi Mircea Dinescu, membru în CNSAS. «Nu doresc să comentez», a spus şi Horia-Roman Patapievici, fost membru al Colegiului.“

4 Ziarul de Iaşi, 27/04/2007, http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/142812.html?cp=3

„Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [Cezar Ivănescu: – n.n.] „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine că nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism exercitate împotriva domnului Iulian Neacşu. Procesul a fost câştigat de Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu fiind citat în calitate de martor al apărării. Sentinţa pronunţată împotriva domnului Mircea Dinescu a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

4 Adevărul, 30.01.2008

„Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat.“

4 Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008

„Poetul Mircea Dinescu, unul dintre membrii Colegiului CNSAS, a declarat, luni, pentru ROMPRES, că nu a votat în şedinţa în care scriitorul Cezar Ivănescu ar fi primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea. «Eu nu am votat în şedinţa aceea, pentru că mă aflam în Franţa», a spus Dinescu. Declaraţia demnitarului CNSAS vine ca reacţie a acuzaţiilor aduse de Cezar Ivănescu potrivit cărora Dinescu a «intoxicat» toată presa cu învinuiri la adresa sa, «fără o bază reală şi legală», întrucât scriitorul nu a fost chemat la CNSAS ca să-şi vadă dosarul şi nu a primit un verdict de colaborare. Referitor la faptul că Cezar Ivănescu susţine că nu a primit înştiinţarea oficială de la CNSAS privitoare la decizia de colaborare, Mircea Dinescu a declarat că nu intră în atribuţiile sale să-i înştiinţeze oficial pe cei care primesc decizii CNSAS. «Nu sunt eu de vină că nu a primit el adresa oficială din partea CNSAS. Nu e treaba mea asta» [! – n.n.], a spus Dinescu. /... / «El e director de editură şi riscă să-şi piardă postul, dacă a primit decizie de colaborare cu securitatea” [! – n.n.], a mai spus Dinescu. /.../ Conform unor surse din CNSAS [! – n.n.], Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu securitatea în şedinţa din 29 ianuarie a Colegiului CNSAS. Scriitorul declara, la acea dată, pentru ROMPRES, că de 12 ani face cereri repetate la CNSAS să i se arate dosarul politic şi, de fiecare dată, a fost refuzat. «Acum vin şi spun că am făcut poliţie politică. Este ultima nemernicie care se putea întâmpla: fostul membru PCR Mircea Dinescu spune că Ivănescu a făcut poliţie politică, pe când eu eram cel urmărit politic», a declarat Cezar Ivănescu.

4 Rompres, http://stiri.itbox.ro/stiri-online/justitie/dinescu-spune-ca-nu-era-in-tara-cand-cnsas-i-ar-fi-dat-decizie-lui-ivanescu.html

„Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.n.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict.

4 Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008

„Radu Moraru: Mircea Dinescu e foarte vulcanic...
Cezar Ivănescu: Înainte de a fi vulcanic, e ilegal. Şi atrag atenţia că legea de funcţionare a CNSAS nu îi permitea unui fost PCR-ist, fost secretar de UTC al Uniunii Scriitorilor, absolvent al Academiei marxist staliniste Ştefan Gheorghiu si soldat fruntaş la Securitate, cum singur s-a numit, să facă parte din Colegiul CNSAS.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră puneţi sub semnul întrebării prezenţa. Eu emit o altă ipoteză. Având în vedere câte orgolii sunt în zona asta, pentru mine a părut şi o răfuială de asta...
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar o să-l coste în instanţă.
Radu Moraru: De ce nu credeţi că de fapt e şi o poveste de asta... că acum implozia CNSAS-ului e dorită de mulţi? Dumneavoastră acum puteţi fi o victimă că aţi arătat cu probe că nu aţi fost.
Cezar Ivănescu: Mie nu-mi place poziţia de victimă, şi nu vreau să mă consider o victimă, deşi în realitate am fost. Aici este o miză foarte mare.
Radu Moraru: Care e diversiunea?
Cezar Ivănescu: Eu v-am pus în faţă nişte lucruri. Un om cu o biografie nepătată ca a mea, pentru care depun mărturie mii de oameni din ţara asta şi nu numai, şi care ştiu ce am făcut eu pentru ei sau cum i-am ajutat... şi marginalizat o viaţă, şi care a plătit, cu lipsă de carieră, cu sărăcie... şi un domn care a făcut toate compromisurile posibile pe lumea asta. Politice... a făcut Academia Ştefan Gheorghiu, domne, că de acolo ieşeau şefii PCR. Eu am să vă spun un lucru foarte clar: acest domn Mircea Dinescu e chiar omul nou creat de societatea comunistă. El e întruchiparea omului nou. Îl avem în carne şi oase. “

4 fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie

„Cazimir Ionescu: Timp de 2 ani am cerut de sute de ori ca pe lângă probatoriu de la Direcţia de investigaţii să existe şi materialul scris cu semnătura directorului Direcţiei juridice. Nu l-am primit. Şi nu l-am primit în cazuri importante. Într-un caz important pe care din nefericire nu pot să-l spun pentru că nu ştiu dacă s-a terminat sau nu procesul, dar într-un caz foarte important lucrurile au mers până într-acolo, încât eu cerând şi anunţând că nu intru în colegiu dacă n-am documentul scris al Direcţiei juridice în care să mi se spună textual şi pe puncte care sunt documentele şi acuzaţiile de poliţie politică, directorul Direcţiei de investigaţii a preferat să-şi dea demisia. Între a pune documentul scris pe masă, datorie de serviciu şi…“

4 fragment din transcriptul emisiunii Vorbe grele, Ciutacu, Oprea, Ionescu, Antena 2, 6 februarie, 2008

„«Mă doare în cur!» Aceasta a fost reacţia pe care a avut-o Mircea Dinescu, atunci când a fost chestionat în privinţa incompatibilităţi între funcţia de membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), asimilată celei de secretar de stat, şi cea de membru al Consiliului Editorial al ziarului Cotidianul.“

4http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=629&Itemid=78

„Lunile trecute, presa culturală ieşeană publica un lung şi incitant material al lui Sorin Antohi, legat de colaborare cu fosta Securitate. Mărturisesc că, în ce mă priveşte, dupa 18 ani de tranziţie, subiectul referitor la dosare mă lasă rece [! – n.n.].“

4 Nichita Danilov, Ziarul de Iaşi, 02.10.2008, http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/el_este_cel_ce_nu_este..._163759.html

-------------
„Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.
Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet. [...]
Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.“ (Basarab Nicolescu, 21 iunie 2008, Paris)
-------------

„Victor Roncea, coordonator al campaniei Voci curate de la Civic Media, a declarat că un membru de frunte al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, reprezintă interese străine, fiind documentat de unitatea anti-KGB a Securităţii. Potrivit informaţiilor dezvăluite de Roncea, există mărturii ale unor foşti ofiţeri ai UM 0110 privind legăturile lui Mircea Dinescu cu KGB, nu numai prin soacra acestuia, Ludmila Loghinovskaia. Astfel, în 1989, acesta a urmat un traseu complicat prin ţările baltice, pentru a ajunge ulterior în Crimeea, unde a primit instrucţiuni precise privind rolul său în lovitura de stat pregătită de sovietici, cunoscută generic sub numele de «Revoluţia» din decembrie 1989. Informaţiile respective se afla şi în arhivele CIA, s-a afirmat în emisiune.“

4 Dana Iliescu, Curentul, 6 noiembrie 2008, http://www.curentul.ro/index.php/Actualitate/Ion-Cristoiu-securist-si-Mircea-Dinescu-caghebist.html http://www.curentul.ro/index.php/Actualitate/Ion-Cristoiu-securist-si-Mircea-Dinescu-caghebist.html

Extras din Statutul
Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

Pe 29 ianuarie a început Calvarul,
pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“

4 Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008

„Istoria literaturii va nota nimicnicia unor aşa-zişi lideri care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos, să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau din Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştina şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii…
Dar după Înviere?
După adevărata ÎNVIERE?“

4 Clara Aruştei, Moartea lui Cezar, Cronica adevărului (I), http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Moartea%20lui%20Cezar%20-%20cronica%20adevarului%20VI%20de%20Clara%20Arustei.htm

Accesaţi şi:
4 http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/nasul-cristoiu-fost-sau-n-fost-despre.html
4 http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=629&Itemid=78,
4 http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=627&Itemid=78
4 http://www.jurnalul.ro/articole/116735/cazul-ivanescu:-o-nebuloasa-pentru-cnsas
4 http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html
4 http://victor-roncea.blogspot.com/2008/10/fiica-lui-cezar-ivanescu-ofera-detalii.html

CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI

Interviu
cu poetul Cezar Ivănescu

• Ion Beldeanu. Orice lector serios parcurgând cele două cărţi-confesiune dedicate lui Marin Preda şi lui Nicolae Labiş („Pentru Marin Preda“, Editura Timpul, Iaşi, 1996 şi „Timpul asasinilor“, Editura Libra, Bucureşti, 1997) se poate întreba, la o adică: de unde această aversiune a limbajului şi chiar această plăcere sau nevoie de dezgolire fără reticenţă a viermuielii de figuri literare gravitând în preajma celor doi mari şi regretaţi dispăruţi?
• Cezar Ivănescu. Am să vă răspund printr-un citat din Jonathan Swift, „Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaşte sigur după un semn, anume că toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.“ Ca un adevărat martor al adevărului, trebuie să spun, ca moldav ce sunt, că pământul Moldovei a dat, în această a doua jumătate de veac, în literatura română, cel puţin trei autori de geniu, Nicolae Labiş, Petru Aruştei şi Ioan Petru Culianu. Toţi trei au fost asasinaţi de „o conjuraţie a imbecililor“.
Nu e cutremurător şi tragic pentru o literatură să-şi vadă asasinaţi autorii de geniu şi în acelaşi timp să-i vadă prosperi pe toţi paraziţii care au gravitat în jurul acestor personalităţi geniale? Labiş, ca şi Petru Aruştei, nu a scris decât două cărţi de poeme, dar şi cărţile lui şi cărţile lui Petru Aruştei vor dăinui în veac, pe când, din sutele de cărţi ale impostorului Gh. Tomozei, literatura română nu va reţine nimic. Ioan Petru Culianu, autor de valoarea unui Vasile Pârvan, nu va putea fi suplinit vreodată în literatura română de toată puzderia de eseişti de la Al. Paleologu până la Mihai Zamfir… Sentimentul meu e că nu am fost suficient de vehement în cele două cărţi amintite care sunt dealtfel ediţii ad usum Delphini… Voi publica, într-o zi, pentru bibliofili şi nişte ediţii integrale, cu un tiraj restrâns, ale cărţilor, „Pentru Marin Preda“, „Timpul asasinilor“, „7 zile cu Cezar Ivănescu“, o carte de interviuri cu Viorel Ilişoi pe care o pregătesc pentru tipar, şi „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“, o carte-memorial pe care o am pe masa mea de brad.

• Ion Beldeanu. În „Timpul asasinilor“ mărturisiţi că aţi scris această carte, controversată încă înainte de apariţie, pentru a-l răzbuna pe Labiş, „acest Ahile neînfricat şi pur“, cum îl caracterizaţi. Nu credeţi că e un motiv prea pătimaş sau, altfel spus, un motiv extraliterar?
• Cezar Ivănescu. Nu e nicidecum un motiv extraliterar. Când te iniţiezi într-o mare artă, cum este poezia românească, te supui principiilor care călăuzesc această mare artă, renunţi la capriciile propriei personalităţi originale şi încerci, ca în arta tradiţională să te supui imperativelor categorice ale artei pe care o profesezi. În acest sens, un poet în viaţă are misiunea de a-i răzbuna pe toţi confraţii săi dispăruţi, de la Labiş, până la Petru Aruştei, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu… Fireşte, totul depinde de talentul tău personal, de ambitusul vocii tale… În ceea ce-l priveşte pe Labiş, el trebuia neapărat „răsbunat“, adică „a-l face din nou bun“, ca om şi ca poet, după ce acei care-i lipiseră eticheta de poet comunist, „Labiş, buzduganul generaţiei“ (E. Simion), după Revoluţie s-au grăbit să-l scoată din manualele şcolare… În cartea „Timpul asasinilor“, pe care o semnez împreună cu doamna Stela Covaci, am încercat amândoi să-l „răsbunăm“ pe Labiş şi să-l impunem ca primul autentic disident al poeziei româneşti postbelice…

• Ion Beldeanu. Ţinta principalelor atacuri ale Dvs. este Gh. Tomozei, pe care îl consideraţi în mare măsură vinovat de moartea lui Labiş. Nu cumva respectiva aversiune asupra fostului redactor şef al revistei „Argeş“ din Piteşti are o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă?
• Cezar Ivănescu. Pe Gh. Tomozei îl acuz în carte de o clară vinovăţie în privinţa lui morţii lui Ioan Popovici, secretar general de redacţia al revistei „Argeş“, şi de participare, ca secretar adjunct al U.T.M., alături de Niculae Stoian şi Al. Oprea, la încercarea de asasinat politic prin excluderea lui Labiş din U.T.M.
Vina cea mai mare o are Gh. Tomozei însă în manipularea datelor biografice şi a operei lui Labiş.
În nici un caz nu poate fi vorba de „o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă“ şi asta din următoarele motive… Deşi am mers la Piteşti în echipa redacţională a lui Gh. Tomozei ca „prieten al lui Nichita Stănescu“, cu timpul am devenit prietenul favorit al lui Gh. Tomozei, „pupilul“ său faţă de care se defula: am înţeles astfel că trăia un complex de inferioritate şi faţă de Labiş şi faţă de Nichita Stănescu, complex pe care şi-l rezolva fie prin amintitele defulări din care înţelegeam că se considera pe sine poet mai mare şi decât Labiş şi decât Nichita Stănescu, fie prin răbufnirile sadice în şedinţele de umilire ale lui Nichita Stănescu despre care pomenesc în carte. Erau perioade în care Gh. Tomozei îl anitipatiza profund pe Nihita Stănescu şi trebuia s-o fac pe intermediarul împăciuitor, aşa cum îi antipatiza pe mulţi alţii, iar cu unii (A.E. Baconsky) a reuşit să mă facă să mă cert definitiv. Mie personal, Gh. Tomozei îmi crease un regim privilegiat la revista „Argeş“ şi pot spune, mai degrabă, că eu l-am dezamăgit în amorul pe care mi-l purta „nemairăspunzându-i“ la acest amor cam în genul în care Hamlet n-a mai răspuns la amorul regelui Claudius, după ce i-a apărut duhul tatălui asasinat. Ca „un nebun autentic“, cum dealtfel mă califica Gh. Tomozei, am preferat să rămân şomer, urmărit de Securitate în Bucureşti, dar am plecat prin demisie de la revista „Argeş“ din Piteşti, în plină „revoluţie culturală“ când am realizat clar că „piosul“ Gh. Tomozei era unul dintre complicii la asasinarea lui Labiş…

• Ion Beldeanu. Mulţi dintre scriitorii puşi la zid de verbul Dvs, neîngăduitor se pot considera calomniaţi ori acuzaţi pe nedrept, ca, de pildă Al. Paleologu sau Şt.A.Doinaş, figuri respectabile şi cu blazoane publice neatingătoare azi. Nu vă e teamă că aceştia ar putea reacţiona.

• Cezar Ivănescu. Dl. Al. Paleologu e unul dintre puţinii care a recunoscut public (v. „Sfidarea memoriei“, Al. Paleologu, Stelian Tănase, Editura Du Style, 1996) că a fost informator al Securităţii, şi prin sinceritatea sa dezarmantă aproape ne forţează admiraţia dacă nu ne-ar obstacula-o cinismul fără măsură al aceluiaşi. Pe Şt. Aug. Doinaş nu-l amintesc în carte decât ca poet anost aşa cum îl consider. Doar în interviul publicat în revista „Timpul“ (numerele din ianuarie şi februarie din acest an) îl numesc informator al Securităţii dar nu pentru că, aşa cum au făcut toţi puşcăriaşii politici, a semnat înainte de ieşirea din puşcărie un angajament faţă de sinistra Instituţie, ci pentru că: a profitat copios şi ambiguu de calitatea sa de fost puşcăriaş politic cu angajament, a călătorit intens în Occident şi până în decembrie 1989, aşa cum alţi puşcăriaşi politici nu au putut s-o facă, iar după Revoluţie s-a dedat la nişte atacuri murdare la adresa lui Eminescu şi a lui Arghezi, figuri infinit mai respectabile ale literaturii române decât vor fi Al. Paleologu şi Şt. Aug. Doinaş în vecii vecilor. A denunţa o anume impostură (Şt. Aug. Doinaş) nu înseamnă a calomnia. În ceea ce-l priveşte pe strălucitorul şi spiritualul personaj care este conu’ Alecu Paleologu, mai intră în joc şi o anume doză de frustrare, căci pe domnia-sa chiar l-am iubit şi admirat, de aceea mi-a căzut greu să mi-l imaginez numărând solda de 300 de lei pe care i-o dădea Securitatea…

• Ion Beldeanu. De ce spuneţi la un moment dat în „Timpul asasinilor“ că „Petru Aruştei a fost norocul vieţii mele“? Vreţi să fiţi mai explicit?
• Cezar Ivănescu. Am început să scriu la 17 ani şi am debutat în „Luceafărul“ exact la 18 ani. Toţi prietenii apropiaţi, inclusiv foştii puşcăriaşi politici mi-l propuneau pe Labiş ca model de reuşită literară. În 1960, în Iaşi, când l-am cunoscut pe autodidactul genial Petru Aruştei, am avut revelaţia modelului exemplar al artistului care nu comite nici un compromis, nici în existenţă, nici prin operă. O mare personalitate se măsoară prin câtă singurătate poate suporta, spunea Nietzsche. Petru Aruştei suporta toată singurătatea… M-am străduit şi mă străduiesc şi acum să-i semăn lui Petru Aruştei, dar nu asta contează.
Important pentru mine a fost că Petru Aruştei mi-a revelat adevărata măsură a artistului de geniu, a profetului…

• Ion Beldeanu. După 1989 ierarhia valorilor în literatura română se pare a fi suferit serioase modificări. Totuşi, unii dintre cei aflaţi ieri în prim plan, pe considerente ştiute, au reuşit să-şi menţină poziţiile sau chiar să pozeze în victime ale epocii trecute. Care vi se pare cazul cel mai execrabil în acest sens?
• Cezar Ivănescu. Indubitabil, distinsa doamnă Ana Blandiana.
Citiţi-i antologia de poeme publicată în 1989 la Editura Minerva în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ şi aflaţi: 1. Acea antologie i-a fost publicată prin intervenţii „de sus“ (de la tov. Gogu Rădulescu, probabil) pentru a-i mai alina suferinţele de disidentă şi ca să i se facă loc în planul editorial a fost scos din acelaşi plan comunistul I.D. Bălan; 2. Descoperim din tabelul cronologic că doamna Ana Blandiana a călătorit în lumea liberă şi sub comunişti cel puţin la fel de mult cât călătoreşte astăzi; 3. Constatăm citindu-i antologia că este o poetă de mâna a doua şi că a abandonat poezia, sau poezia a abandonat-o pe Domnia-Sa de la Revoluţie încoace…

• Ion Beldeanu. Ce credeţi despre aşa-numiţii belicoşi ai generaţiei optzeci?
• Cezar Ivănescu. Aşa cum am mai afirmat-o public, generaţia optzecistă este o generaţie luxuriantă, compusă din personalităţi literare foarte puternice, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Matei Vişniec, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Mariana Marin, Dan David, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Aluigheorghe, Daniel Corbu, şi lista poate continua… Această generaţie a ajuns la deplina maturitate şi este obligată acum să-şi desemneze liderii şi capodoperele pentru că nimeni nu citeşe 40-50 de poeţi dintr-o generaţie… Din generaţia lui Labiş, mai este citit Labiş, din generaţia lui Nichita Stănescu, mai este citit Nichita Stănescu, fireşte, ambii autori fiind de găsit doar în biblioteci pentru că, în ultima vreme, niciunuia nu i s-a mai tipărit o antologie onorabilă şi deci sunt intruvabili în librării. Nedesemnându-şi liderii şi capodoperele, membrii generaţiei optzeciste riscă să devină un club închis fără o audienţă reală la marele public.

• Ion Beldeanu. Care considerţi că va fi în continuare destinul posterităţii lui Labiş (dacă e bine spus) după această extraordinară carte datorată Dvs. şi doamnei Stela Covaci?
• Cezar Ivănescu. După ce şi Editura Panteon din Piatra-Neamţ va tipări antologia de poezie cuprinzând doar 67 de poeme de Nicolae Labiş, antologie alcătuită de mine, sper ca Labiş să redevină un poet viu şi actual.
Apoi, sper ca demersul nostru, ca autori ai cărţii „Timpul asasinilor“, susţinut de editori, Daniela şi Ion Tomescu, patronii Editurii Libra, şi de dl. Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sper, spun ca demersul nostru către Ministerul Învăţământului pentru reintroducerea lui Labiş în manualele şcolare să fie încununat de succes, reparându-se astfel o flagrantă nedreptate. Clasicizarea lui Labiş, ca şi a oricărui alt autor, se finalizează prin introducerea în manualele şcolare.

KAGEMUSHA. SAPTE ZILE CU CEZAR IVANESCU

Viorel Ilişoi în dialog
cu Cezar Ivănescu
(inedit, ianuarie 1997)

Viorel Ilişoi: Aţi avut vreodată presimţirea morţii dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: În actuala existenţă?

Viorel Ilişoi: Da.
Cezar Ivănescu: Hm... greu de spus... E greu de spus şi nu ştiu dacă nu ne apropiem de un histrionism sau de o anumită impudoare să vorbesc eu despre asta. Dar spun asta şi ne oprim aici. Dacă poate o să mai facem altădată vreo carte, peste mai mulţi ani, poate atunci voi spune mai mult. Eu sînt sigur că voi şti cum voi muri. Atunci cînd trebuie să mi se anunţe, să mi se comunice, să mi se arate, ca să folosesc trei expresii diferite, de trei nivele, voi şti exact şi cum voi muri, şi ziua, şi ceasul morţii.

Viorel Ilişoi: Cine aţi vrea să nu moară înaintea dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Toţi cei pe care-i iubesc. Dar absolut toţi. Şi sînt destul de mulţi. Am început prin a-mi pierde cei mai iubiţi oameni de pe lumea asta de la o vîrstă foarte fragedă. Pe rînd cei de care mă ataşasem au murit... era aproape un fel de determinism care mă făcea să bănuiesc un fel de blestem, adică erau oameni de care mă apropiam cu frică pentru că aveam senzaţia că le aduc, că le apropii moartea prin apropierea mea. Sînt încă tînăr, nu bătrîn, în orice caz, am 55 de ani, dar, paradoxal, simt cu o mare acuitate versul eminescian: „...parc-am murit de mult”. Adică am senzaţia că am o vîrstă matusalemică, şi asta n-o simt de-acuma, o simt din tinereţe. Poemele din cartea mea de debut, din 1968, „Rod”, sînt scrise în 1963, deci cînd aveam 22 de ani, înainte de moartea mamei mele (cartea era ca un fel de încercare de apărare împotriva iminenţei morţii mamei mele, ştiam că mama mea va muri, avea ciroză) şi ele vorbesc de moartea mamei, dar erau scrise atunci, înainte ca mama să fi murit... printre ele am un poem „De profundis”...

Viorel Ilişoi: E chiar poemul care deschide cartea.
Cezar Ivănescu: Da, şi într-o strofă finală spun aşa: „! Acum, fiindcă am chiar 70 de ani/ cu cei lăsaţi de mama,/ îngăduiţi-mi deruta suportabilă/ şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri !”. Adică simţeam că dispariţia unui om iubit te încarcă cu vîrsta lui, cu tot ce ţi-a arătat el, te încarcă enorm şi nu ştii mai poţi să te ridici de sub greutatea acestei încărcături şi dacă reuşeşti să mai pluteşti, să mai devii înger sau dacă te striveşte şi te îngroapă în pămînt, te striveşte cu totul.

Viorel Ilişoi: Poate să te şi-mbogăţească o experienţă de asta.
Cezar Ivănescu: Dar trebuie să ai grijă cît îţi asumi şi cu cît te încarci pentru că omul are o măsură umană şi trebuie păstrat totul într-un registru uman şi al măsurii umane, adică nu poţi să-l încarci pe un om la infinit, pentru că plesneşte, este şi el un organism foarte fin, are o anumită rezistenţă la ceea ce trăieşte.

Viorel Ilişoi: Putem suporta mult mai mult decît credem noi că putem sporta. Nu mai ştiu unde am citit asta...
Cezar Ivănescu: Am cunoscut oameni, cum să-i numesc... oameni-miracole cu adevărat care au putut suporta inimaginabil de mult. Am cunoscut o poetă din Bosnia-Herţegovina, de exemplu, Dara Seculic se numeşte, este cea mai mare poetă a acestei ţări... în '79 am cunoscut-o, la Sarajevo, la Zilele prieteniei româno-iugoslave, prezidate de Tito şi Ceauşescu. Avea 45 de ani cînd am cunoscut-o. Această femeie era unica supravieţuitoare a unui sat de muntenegreni masacraţi de nemţi. S-a tîrît de sub mormanul de cadavre, îţi dai seama... o fetiţă care s-a tîrît ca un şarpe de sub mormanul de cadavre şi a fost crescută de rudele ei din alte sate care au supravieţuit şi la rîndul ei a devenit pedagogă într-o şcoală de copii orfani din Sarajevo. Avea ea însăşi doi băieţi, căsătoriţi amîndoi, şi care aveau copii la rîndul lor.

Viorel Ilişoi: Nu prea e cunoscută la noi...
Cezar Ivănescu: Chiar nu e cunoscută deloc. A apărut într-o antologie, „Orfeu în Bosnia şi Herţegovina”, publicată pe la editura „Univers” pe vremuri [...]; [traducătoarea] mi-a adus antologia s-o stilizez eu, am lucrat pe ea dar n-am acceptat să semnez, că nu semnez niciodată dacă e o limbă necunoscută de mine. Am citit în traducere brută poemele acestei femei, erau extraordinare, de o forţă... cam de forţa lui Ungaretti din tinereţe, poeme scurte, penetrante, de un fior tragic extraordinar.

Viorel Ilişoi: Îi citiserăţi poemele cînd aţi cunoscut-o?
Cezar Ivănescu: Numai cele din antologie; şi cînd am plecat spre Iugoslavia chiar mi-am propus s-o cunosc. La Belgrad ne-au întrebat în ce republică vrem să mergem, că aşa era moda: ce republică vă interesează? Şi eu am spus că vreau să merg la Sarajevo să cunosc o poetă de-a lor, pe Dara Seculic.

Viorel Ilişoi: Ce ştiaţi despre ea atunci, în afară de poemele din antologia aceea?
Cezar Ivănescu: Nimic, nici dacă-i tînără sau bătrînă... mă interesa doar poezia ei […]. Cînd am cunoscut-o avea 45 de ani şi arăta ca „Maja Desnuda” a lui Goya, era ca o elevă de liceu, micuţă, frumoasă, cu un corp superb. […]... Vreau să spun că acest gen de oameni extraordinari, nobili şi puri, răscumpără pe undeva toată abjecţia acestui veac. Padre Pio, în Italia, Dara Seculic în Bosnia şi Herţegovina, un Nicu Steinhardt într-o puşcărie românească şi atîţia alţii, aceste cazuri de sfinţenie împotriva tuturor calculelor şi evidenţelor vieţii ăsteia murdare de secol XX, probabil că au salvat şi salvează în continuare oamenirea.

Viorel Ilişoi: A fost un război acolo, în Bosnia-Herţegovina. Ce mai ştiţi despre Dara Seculic?
Cezar Ivănescu: Of... sper să mai trăiască... O foarte mare poetă... N-am avut curaj după războiul ăsta să mă interesez de ea la nimeni, m-am gîndit aşa cu frică... m-am gîndit că poate aflu într-o zi ceva, un semn bun, mi-e frică să nu fi murit, că locuia chiar în Sarajevo... am să mă interesez într-o bună zi...

Viorel Ilişoi: Poezia dumneavoastră are un fior, o vibraţie thanatică tulburătoare. Este poezia, în cazul acesta, o artă de îmblînzire a morţii, de atenuare a unei spaime ancestrale în faţa morţii?
Cezar Ivănescu: Poezia nu atenuează, întăreşte. Artistul este o fiinţă puternică care trăieşte tot timpul în tensiune vitală cu aceste valori dramatice. Şi ca pe undeva să le facă inteligibile, să le facă controlabile, le transformă în poezie, în cuvînt, în expresie, în nişte mantre, dacă vrei, cu care să poată controla forţele universale. Cum să ne eliberăm de cea mai îngrozitoare stare de melancolie decît rostind o strofă din Eminescu? „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemîngîiet/ îndulcind cu dor de moarte...” O zici şi parcă te vindeci oleacă, nu?, poţi să mai trăieşti. Sînt valori absolute create în limbaj, valori mîntuitoare şi valori care ajută sufletul să supravieţuiască. Asta-i mare valoare a poeziei: să simţi nevoia să citeşti un poet într-un moment tulburător din existenţă, cînd nimic nu te mai poate ajuta, nici doctorul, nici prietenul, nici o fiinţă umană vie, dar te poate ajuta o carte de poezie şi te poate vindeca, te poate salva cu adevărat. Adică citeşti, ai revelaţia tragică a unui adevăr, dar adevărul acela te construieşte, te ţine în viaţă. Te face să poţi trăi mai departe. Asta-i valoarea mare a poeziei: pentru că maniază forţele universale prin acest limbaj magic, le controlează, şi controlează şi propriul tău suflet. Eu de cîte ori recitesc volumul princeps al lui Eminescu, în orice fază a vieţii mele, cînd îl iau să-l recitesc după un timp, am senzaţia că am descoperit un nou poet, Mihai Eminescu, pe care nu l-am citit niciodată în viaţa mea. Îl citesc cu acelaşi frison, cu senzaţia că deschid o carte azi luată din librărie. Descifrezi un text şi cînd îl realizezi te cutremuri. Era o modă franţuzească: cel mai frumos vers francez, cel mai frumos vers al lui cutare, sau cea mai frumoasă strofă... dacă ar fi să aleg eu cele mai frumoase trei versuri care s-au scris în limba română, aş alege aceste trei versuri din sonetul eminescian cunoscut: „Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adînc mi-o linişteşte,/ Ca răsărirea stelei în tăcere”. Este ceva... cum să-ţi spun... de dincolo de lume. Asta este şi asta face marea poezie.

Viorel Ilişoi: Ce vini mai purtaţi, în afară de aceea, mărturisită în „Pentru Marin Preda”, de a nu fi fost alături de Preda în ultimele şase luni de viaţă şi în special în ultima zi?
Cezar Ivănescu: În raport cu Preda?

Viorel Ilişoi: Nu în raport cu el. În afară de vina asta, ce vini mai purtaţi?
Cezar Ivănescu: Multe... Port vina de a nu fi fost lîngă mama mea cînd a murit am simţit-o mereu ca pe o mare remuşcare , port vina de a fi întîrziat cu o săptămînă s-o salvez pe bunica Zoe de la Curteni, că i-am promis că vin s-o iau c-o maşină s-o duc la spital...

Viorel Ilişoi: Aţi fi putut s-o salvaţi?
Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă chiar o salvam, dar îmi salvam sufletul meu. Am întîrziat cu o săptămînă: a fost iarna aia grea din '84, cumplită, şi i-am scris că vin peste o săptămînă şi-am venit peste două. Cînd peste două săptămîni am ajuns cu frate-meu în gară la Bîrlad, ne-a anunţat soră-mea că bunica murise deja. [...] La creştini cel mai mare păcat este să-l blasfemiezi pe Dumnezeu. La indieni cel mai mare păcat este neatenţia. Neatenţia te poate face să greşeşti ritualul, să zicem, şi tot efortul tău de comunicare cu divinitatea s-a dus dracului; greşeşti un cuvînt în rostirea mantrelor, s-a terminat totul, faci un dezastru. Neatenţia te poate face să-ţi uiţi destinul sau destinaţia ta pe pămînt. Este o povestire în cărţile despre Buddha cu un zeu, Indra, care e trimis cu o treabă pe pămînt de zeitatea supremă şi el se bagă într-o peşteră cu un derbedeu şi se-apucă de jucat zaruri, că la indieni era pasiunea asta a zarurilor. Uită de tot, înţelegi? E ruină în Univers, se întîmplă o nenorocire, ăla e prins de jocul de zaruri şi uită de toate cele. Neatenţia e gravă şi spiritual la indieni pentru că ei spun aşa: un păcat care este trecut prin conştiinţă nu mai este păcat, el a fost deci conştientizat, este aneantizat, este distrus în esenţa lui de păcat. [...]

Viorel Ilişoi: Percepeţi aceste ne-prezenţe ca regret sau chiar ca o vină care ar trebui pedepsită?
Cezar Ivănescu: Nu ca o vină, nu. Ca o stare de absenţă care mă persecută. Nu poţi să pedepseşti omul pentru că n-a fost acolo. Pedeapsa este imanentă. Uităm şi apoi vin cu o forţă de bumerang asupra noastră amintiri năucitoare. La acel moment nu le-am conştientizat ca o vină. Şi-abia atunci conştientizezi, treci prin filtrul conştiinţei şi-ţi dai seama că de fapt păcătuim şi sîntem mai vinovaţi decît credem pe lumea asta.

Viorel Ilişoi: Acum voi cita în întregime un poem de-al dumneavoastră, „Turn”: „! cînd m-a născut, mama/ pe-o masă, întinsă,/ cumplit suferea,/ mama mea cea bună/ pe-o masă;/ dar pe cealaltă/ mama mea Moartea/ goală, lungită, surîdea/ atît de frumoasă/ mama mea Moartea/ surîdea/ căci copilul ei mă năşteam fără ca ea să sufere !” V-aţi născut prin cezariană, venirea dumneavoastră pe lume a fost forţată... Nu v-aţi sesizat în poezie o nostalgie discretă pentru raiul amniotic matern din care aţi fost smuls cu brutalitate şi încredinţat direct morţii?
Cezar Ivănescu: După ce mi-a citit volumul de debut, „Rod”, Nichita Stănescu, în cîteva fraze fundamentale pe care nu le-a scris niciodată dar pe care eu le-am ţinut minte, mi-a specificat exact ceea ce mă deosebeşte de toţi ceilalţi poeţi români de la începutul şi pînă la sfîrşitul timpurilor: mi-a spus că sînt singurul care păstrez în nări mirosul amniotic. Simţea el asta în poezia mea, că la mine toată poezia are o adiere intrauterină, cum mirosea în pîntecele mamei. Toată zbaterea aceasta a mea vine din această amintire foarte persistentă, amintire pe care apoi mi-a descoperit-o şi un psihanalist citind cartea mea despre Marin Preda. A spus că acest domn, Cezar Ivănescu, are un fel de manie de a-şi actualiza şi păstra vii în memorie toate traumele primite în existenţă. Bineînţeles că eu am ironizat treaba, dar pe undeva acest psihanalist intuia indirect o tehnică pe care mi-a impus-o ritualul traumatomant. Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat.

Viorel Ilişoi: Spuneţi că aţi găsit în doină arhetipul poetic românesc. În poezia dumneavoastră se simte vibraţia căutării febrile a cuvîntului primordial, adamic. Amintirea amniosului matern este o cale de deschidere spre reamintirea, intuirea amniosului primordial?
Cezar Ivănescu: Absolut. Gîndeşte-te la lucrurile care erau foarte simple pentru omul arhaic şi sînt ocultate pentru omul modern. Toată gîndirea arhaică, care este la antipodul gîndirii moderne ştiinţifice, nu se ocupă practic de macrocosmos, ci de microcosmos. În esoterism există următoarea echivalare, de la gîndirea indiană pînă la cea europeană, pînă la Hermes Trismegistul: omul, ca entitate, ca univers mic, închide tot Universul. Omul este făcut după copia Universului. Noi nu putem avea acces la întregul Univers pentru că este infinit şi cunoaşterea lui este imposibilă, este incomprehensibil.

Viorel Ilişoi: Dar poate fi intuit prin microcosmos.
Cezar Ivănescu: Sigur că da. Şi pe cale interioară. În yoga de mare profunzime s-a ajuns la enunţuri care echivalează enunţurile ştiinţei moderne. Deci cunoaşterea Universului prin autocunoaştere interioară, mergînd pînă la acel ochi interior de care vorbeşte Tantra-Yoga. Cu acest ochi interior de exemplu se vede acel gol ca un fir de păr care străbate măduva coloanei vertebrale şi care nu se poate vedea cu nici un aparat modern şi nici nu va putea fi văzut vreodată. Dar tantricii îl văd şi nu numai că-l văd, dar pe acel canal infim au posibilitatea să introducă o anumită substanţă; sigur, e foarte periculoasă operaţiunea, te poate nenoroci pe viaţă, dar ei, mai ales yoginii tantrici de mînă stîngă, care merg la tehnici de astea mai mult de magie neagră, cînd vor să-şi crească potenţele sexuale, intervin cu anumite substanţe acolo. Vreau să spun că pînă la ora actuală omenirea a ajuns la nişte cunoştinţe fundamentale mai mult pe această cale arhaică de cunoaştere şi de intuire, dovadă că textele fundamentale pot fi pozitivate de textele moderne, în timp ce textele moderne n-au ajuns încă la înţelegerea celor fundamentale. Eu într-un poem, „Cantilena”, echivalez actul sexual ca atare, orgasmul care-l au femeia şi bărbatul, cu Big-Bang-ul; şi realmente orgasmul este pentru trupul uman realmente de aceeaşi intensitate. Absolut toate actele umane la nivelul lor microcosmic sînt echivalente ale actelor cosmice fundamentale.

Viorel Ilişoi: Şi în gîndirea europeană există tehnica asta inductivă, nu numai în gîndirea arhaică.
Cezar Ivănescu: Păi la Platon... Ce este anamneza altceva decît o cale de cunoaştere interioară? De ce unii se nasc cu un fel de geniu aşa, cu un fel de deşteptăciune şi parcă ştiu totul? Pentru că au o mai clară amintire a ceea ce au trăit în existenţele anterioare şi anamneza fixează exact acest flux de amintire care vine spre noi. Platon ce spune? Că ne amintim prin această anamneză iar ştiinţa noastră nu este decît încercarea de a ne reaminti ceea ce am uitat. Pentru că am ştiut cîndva totul, am fost cîndva în sînul acelei surse absolute de cunoaştere din care am decăzut în existenţă iar eforturile noastre pe Terra nu fac decît să şteargă aceste straturi de uitare pentru ca să reajungem la cunoaşterea absolută pe care am avut-o.

NECONSOLATUL PRINŢ

Lui Maître

Cicuta maculata picurată în ureche.
A mea. În timp ce dormeam.
O muzică distrugătoare.
Vocea lui dând foc partiturii.
Anatema pe ochii vrăjmaşilor.
(Surâsul scrobit al lor ca al unora
care au fost traşi în ţeapă.)

Cum stă la masă cu nevolnicii, cu plânşii
medici, predicatori, ambasadori, negustori
şi cum pre noi o-nfricoşată sete ne tot arde
iar el îşi rupe carnea în bucăţi
şi ne îmbie
la saţietate, la mâncare

cum o lucire sceptică, tăioasă
cade pe pietrele gravate cu rac şi scorpion
pe degetele lungi care notează-n fugă
glose şi marginalii, miniaturi
ex-libris
pe pagini ca bila neagră amare

cum cei mai ticăloşi îşi zdrelesc genunchii
sub apăsarea metalică, atunci când răsare
la polul opus – de neajuns, de necuprins,
un silogism perfect
însingurându-se în monada augustă
(în oul lunar în care însuşi el se cloceşte)…

văd imprudenta-i mână care scrie
linsă de fulgere
şi manuscrisul înflorit – o umbră vagă
străvezind hârtia
în vreme ce toţi mesagerii iadului
îl cotropesc şi-i urlă în spate,
declanşând fulguraţii de cifre stacojii,
un păienjeniş inextricabil de litere
diavoleşti
gravate cu sângele lui de hermeneut al neantului
iscodind
parcimonia principiilor, omologarea în Unu

şi strălucirea venelor subtile, alcătuind
o plasă senzitivă,
cvadrupla mască împrăştiind în jur
un cerc de foc, o dulce erezie

pe când coboară-n arderi sulfuroase
stema rece a frunţii
deasupra apelor mercuriale
însângerându-se de oglindire...

îl voi numi Neconsolatul Prinţ
cu moartea pre moarte călcând
mielul
iluminat de un trigon stelar
ce umple orizontul
(configuraţie abstractă şi străină)
însuşi iluminându-ne, cezareic...

4 Gabriela Creţan, Neconsolatul prinţ

„Am renunţat la viaţă ca să fac literatură“

Puţini poeţi români ai veacului nostru au fost detestaţi şi iubiţi cu atâta patimă cum este Cezar Ivănescu.

Verbul acid, sinceritatea uluitoare cu care acuză, plăcerea debordantă de a-i lăuda pe cei pe care-i iubeşte au generat întotdeauna adevărate uragane polemice. Cezar Ivănescu rămâne însă "Efebul de la Marathon".
– Văzând cât de înconjurat sunteţi de tineri, aş zice că vă place mult tovărăşia lor. Aşa este?
– Chiar iubesc tinerii şi asta pentru că, în sine mea, consider tinereţea o categorie eternă. Eu însumi mă consider, din toate punctele de vedere, foarte tânăr şi la ora actuală. Dacă vrei, eu operez cu un concept vechi în Europa, dar pe care europenii l-au uitat: "copilul bătrân" sau "puer senex" cum spuneau latinii.
– Vă simţiţi tânăr. De fapt, ce e tinereţea în concepţia dumneavoastră?
– După părerea mea, fiecare prunc care se naşte poartă cu el bătrâneţea speciei, deci suntem şi rămânem toată viaţa nişte copii bătrâni. Tinereţea, după mine, nu este o valoare biologică, ci una care se câştigă în timp. Îţi câştigi tinereţea la fel cum îţi câştigi valoarea şi locul în lumea valorilor. Te apropii de moarte din ce în ce mai tânăr. Este un efort continuu, asemeni efortului de a te realiza pe tine. Deci tinereţea nu ţine de o vârstă, nu ţine de biologie, de istorie, ţine, dacă vrei, de un plan existenţial tangent cu sublimul.
– Vă aflaţi într-o situaţie oarecum privilegiată: editor – cu posibilitatea de a privi panoramic fenomenul literar actual – şi scriitor. Există vârfuri literare reale în rândurile generaţiei tinere?
– Există categorii. După opinia mea, există vârfuri care ar trebui protejate, susţinute, mediatizate şi date drept modele, împotriva altor "vârfuri" care, pe nedrept, cred eu că sunt mediatizate. Chiar pe cartea unui tânăr debutant, Constantin Virgil Bănescu, am scris un textuleţ unde enumeram numele câtorva dintre cei pe care eu îi consider elita autorilor care şi-au scris cărţile de poezie pe băncile liceului şi le-au şi tipărit: Constantin Niţă, Andreea Anastasescu de la Turnu-Severin, Xenia Căroi, studentă la Craiova, Constantin Virgil Bănescu. Patru. Toţi posedă un mare talent şi, dacă măcar unul se realizează, tot este un mare câştig. Sunt cultivaţi, scriu grav, nu folosesc golănisme ca tinerii lansaţi de domnul Cărtărescu sau alţii, nu bravează, nu vor să se impună cu orice preţ, deci nu dau din coate ca să intre în literatură. O fac prin ţinuta şi valoarea lor.
– Pentru că l-aţi amintit pe Cărtărescu, daţi-mi voie să cred că nu-i prea aveţi la inimă pe optzecişti.
– Nu este adevărat. Îi am la suflet pe optzeciştii cu adevărat valoroşi: Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Daniel Corbu, Liviu Antonesei. Sunt patru; deja e mult. Din cincizeci de ani de poezie românească, au rămas patru mari poeţi şi, din alţi cincizeci de ani, poate vor mai rămâne patru, cinci. Sunt foarte mulţi optzecişti pe care-i preţuiesc la superlativ. Dar ei au vrut să impună o politică literară de gaşcă. Sunt autori care au fost împinşi în faţă de optzecişti şi care nu rezistă la o judecată critică. O literatură, oricât de mare ar fi ea, nu reţine patruzeci de poeţi. Ea trebuie, la un moment dat, să-şi desemneze liderii, capodoperele, şi să reziste în faţa judecăţii critice. Or, generaţia '80 nu face acest lucru. Îşi impune nişte falşi lideri. Domnul Cărtărescu îmi este dator de 20 de ani cu un răspuns la acuzaţia mea de plagiat. Cum să-l consider un autor serios? Din acest motiv am început sistematic să-i refuz, pentru că din 40-50 de poeţi vor rămâne doi, trei. Eu am numit mai devreme patru. Gabriela Creţan – eu am spus-o: este cea mai mare poetă a generaţiei '80 – a fost marginalizată, în timp ce alţii s-au impus cu hurta. Deci iată câte nedreptăţi creează istoria. Acum i s-au recunoscut meritele. Critica literară scrie în flăcări despre ea. În sfârşit, pentru a fi corect, sunt câţiva autori serioşi, care se apropie de împlinirea unei opere şi pe care posteritatea îi va reţine.
– Generaţia dumneavoastră este mai bogată în valori decât cea optzecistă?
– Sunt autori în generaţia mea, după opinia mea foarte mari, pe nedrept desconsideraţi sau neapreciaţi încă la adevărata lor valoare: Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi. Iar eu, deşi trăiesc o stare jenantă, mă consider la o distanţă de ani lumină de contemporanii mei mediocri. Cei pe care i-am amintit sunt cunoscuţi, sunt nişte mari valori, dar nu sunt situaţi acolo unde trebuie, după opinia mea.
– Dar Nichita? I-aţi fost prieten.
– Este un mare poet şi cu asta am spus totul. Eliot spunea, despre un mare poet, că trebuie să laşi să treacă o sută de ani pentru a vedea dacă limba îl asimilează, iar noi avem abia un caz: Eminescu.
– Dumneavoastră vă consideraţi un mare poet?
– În mod paradoxal, da. Eu am trăit o stare dublă, de marginalizare şi de popularitate excesivă în acelaşi timp, pentru că unele dintre poemele mele sunt cântate de ţigani prin cârciumi. Ceea ce pentru un poet este supremul lucru: când lăutarul, în cârciumă, îţi cântă versurile fără să ştie că tu eşti autorul, este extraordinar: Îl cântă pe Eminescu – "Pe lângă plopii fără soţ" – şi-mi cântă şi mie "Amintirea paradisului".
– De ce se tem unii de limba ascuţită a lui Cezar Ivănescu?
– A spus-o Baudelaire la vremea lui, dar a spus-o şi un mare istoric al religiilor, Rudolf Otto: sacrul trezeşte o reacţie dublă, de atracţie şi de respingere. O mare personalitate, normal, are magnetismul ei şi atrage, dar în acelaşi timp respinge. Am avut discipoli care m-au iubit fierbinte şi m-au urât simultan sau pe rând.
– Ce i-aţi învăţat?
– Să se desprindă de mine atunci când se simt puternici şi chiar să mă înfrunte. Mie îmi plac discipolii care mă înfruntă.
– Aţi avut şi prieteni care v-au iubit.
– M-au iubit Noica, Marin Preda, Nichita, Petru Creţia – şi chiar Păunescu m-a iubit şi mă iubeşte, deşi eu l-am înjurat de nenumărate ori. În orice caz, am fost un răsfăţat, în sensul că am fost apreciat şi iubit de toţi aceia care aş fi vrut să mă iubească.
– Dumneavoastră sunteţi "Efebul de la Marathon"?
– Eu sunt. Şi-ţi spun şi pentru ce: pe la 17 ani, am fost copilul performant, făceam box, rugby, fotbal, puteam să devin sportiv de performanţă, dar am renunţat în favoarea scrisului, a literaturii. Sportul mi-a dat însă curajul să înfrunt tot ce aveam de înfruntat în viaţă. Mă simt Efebul de la Marathon pentru că am renunţat la viaţă, la 17 ani, ca să fac literatură.

4 interviu realizat de Marcela Zamfir, Ziarul de Duminică, suplimentul cultural al Ziarului Financiar, 7.01.2001

Cezar Ivănescu – în amintire

Alexandru ZUB
Cezar Ivănescu – în amintire

Ce aş putea spune, acum, despre Cezar Ivănescu? Rândurile de mai jos nu au alt rost decât să mărturisească regretul indicibil de a-l fi pierdut aşa de curând şi atât de nefericit. Regretul meu sporeşte substanţial prin constatarea că nu am folosit cum se cuvine, mai ales în ultimii ani, şansa proximităţii cărturăreşti a Poetului.

L-am întâlnit prima oară pe calea scrisului, în revuistica, destul de săracă, de la începutul anilor '70, când vigoarea creativă a lui Cezar Ivănescu (un poet fără vârstă ab initio) nu putea trece nesesizată.

Direct, faţă către faţă, cum se spune, l-am cunoscut ceva mai târziu, în redacţia revistei Luceafărul, unde venisem să mă interesez de un text (poate cel privitor la un dialog en historien cu Bianca Valota-Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga?), cu care ocazie am fost surprins de subita lui simpatie umană, reconfirmată apoi, de-a lungul anilor, cu asupra de măsură. Ochii adânci, neliniştiţi, interogativi şi puţinele cuvinte rostite atunci, „cu dragoste moldavă“ (expresia îi aparţine), mi-au făcut o impresie de neşters. Mă întăresc şi azi, după atâţia ani, în care destinul ne-a supus pe fiecare la destule probe.

Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani.

Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul „eternitatea“ neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără „reflexe ancilare“. Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. „Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze“, mărturisea odată (Orizont literar, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul „celuilalt“.

Contemporanii din aceeaşi spiţă intelectuală n-au ezitat să-i recunoască meritele, „cu mirare şi dragoste“ (C. Noica), „cu bucurie şi cinste“ pentru „poeta magnus“ (Petru Creţia). Eminenţa operei i-a adus, desigur, şi destule invidii, duşmănii, adversităţi menite a-i tensiona şi mai mult o biografie deloc senină. Asumând „condiţia extramurană“ a marginalului, el a ştiut să o transforme, cumva, în privilegiu.

Spirit eroic, se raporta adesea la Pârvan, la Carlyle, impunându-şi norma sincerităţii depline şi asumând riscurile de rigoare. A plătit mereu pentru aceasta, ca şi Nicolae Labiş, precursorul său din „mitologia hiperboreană“, cum numea singur, undeva, suita de creatori născuţi din „tradiţia poetică moldavă“, exemplificată la un moment dat prin Eminescu, Aruştei, Ursachi. Însă acest filon se vădeşte mai larg, dacă ne amintim de referinţele superlative la Pârvan, pe care îl socotea nu doar istoric de seamă, ci şi „mare scriitor, în descendenţă eminesciană“. Mi-a făcut onoarea să-mi asocieze numele cu eminentul „bârlădean“, amintindu-şi desigur că îi închinasem acestuia unele lucrări de restituţie cărturărească. În volumul Sutrele muţeniei, oferit „cu veche prietenie“, la 16 ianuarie 1994, se află chiar una, Sutra XI, care îmi era dedicată anume. Ar fi inoportun să o reproduc aici, însă ea rămâne semnificativă, dacă nu şi premonitorie, pentru poetul însuşi.

Cum să nu regret faptul că am ratat destule ocazii de a ne întâlni, în numele unui credo comun, întemeiat pe valori explicite în ambele cazuri? Cărţile oferite, cu dedicaţii frumos caligrafiate, îmi stau la îndemână pentru a continua un dialog ce putea să devină mai productiv. Păstrez în minte şi în inimă întâlnirile fortuite, pe străzile urbei adoptate în ultimii ani, cele petrecute în cadrul unor programe instituţionale (la Casa Pogor mai ales), ca şi cele două-trei vizite făcute de Don Cezar, ca director al Editurii Junimea, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, aşezământ împreună cu care voia să dezvolte un întreg program de restituţii istoriografice. Pe seama acestui plan, mi-a repus în circulaţie două monografii, una despre Vasile Pârvan, alta despre Istorie şi istorici în România interbelică, vădindu-se solidar cu unele proiecte mai vechi ale editurii. Au fost ocazii de a ne vedea mai des, fireşte, dar nu destul.

L-am ascultat mereu, în orice ocazie, cu interes şi nespusă bucurie, atent la mesaje, sedus de jocul ideilor, de verva lui inimitabilă, de „provocările“, nu puţine, din orice dialog al său cu lumea. Secvenţa care mă priveşte direct, din acest dialog, ar merita, poate, un prilej „memorial“ mai senin decât acesta.

4 ALEXANDRU ZUB, Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi

Moartea lui Cezar. Cronica adevărului

Motto:
Resemnat am primit cea de-a doua lovitură în moalele capului. Şi pentru-a mă convinge că totul a fost vis am lins cu limba picăturile de sânge de pe pernă ce se lăţeau ca florile când se desfac!
(Cezar Ivănescu, La Baaad, ...iată ce am visat într-o noapte...)

„Când am deschis portiera dubei în care era depus la Mogoşoaia Marin Preda mort, mi-a apărut faţa lui cu venele proeminente în jurul frunţii şi tâmplelor, venele explodate ca ale unui kamikaze... Mai subzista vreo legătură, cât de mică, între spiritul prietenului meu şi trupul acela inert, grotesc, butaforie curată? Morţii nu ne răspund niciodată, decât prin vise, şi, se pare, nu se îndură de noi... Noi înşine trebuie să facem în aşa fel încât, prin lină iluminare, să putem primi inaudibilele lor voci din eter, de-acum înregistrate chiar prin studiourile specializate ale B.B.C.-ului, incoporale voci fără guri ca nişte săruturi contopite-n aer, fără buze... «Ai să plângi mult când eu am să mor, nea Cezare?» mă întrebase într-o zi când am intrat în biroul gigant ca o cameră mortuară la baza unei piramide, biroul lui de Director al Editurii «Cartea Românească». …Nu am plâns şi faţa mi s-a pietrificat, mi s-a calcinat, acolo la mormânt veniseră clownii literaturii române, cei dintotdeauna, clownii şi mâncătorii de colive literare… /…/ Nu am plâns atunci, am plâns mai târziu şi plâng şi acuma, /…/ am plâns când m-am simţit orfan cu-adevărat după ce ani în şir simţisem că mă apără şi pe mine pe pământ un tată... Tatăl meu, cel din copilărie...!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, 1996)

Scenarii care se repetă...
Nu am început în mod întâmplător cu acest citat. Scenariile se repetă tragic, consecvent, straniu. Cioclii literaturii române par a fi atemporali, drama noastră ca naţie veşnic neîmpăcată, de asemenea, perpetuă. Mihai Eminescu stârneşte încă, la aproape 120 de ani de la moarte, reacţii pline de vehemenţă şi ură. Cum poate fi caracterizat un popor care nu reuşeşte să asimileze blând şi cerebral un scriitor genial la mai bine de o sută de ani de la moarte? (Un intermezzo: într-o zi frumoasă de vară, ca aceasta sau poate ca altele, în redacţia editurii intră un autor de manuale de fizică, nu un autor, ci chiar Autorul. „L-am aranjat eu şi pe Einstein ăsta! Am publicat un articol de o pagină în care am desfiinţat toată teoria relativităţii...” ...cum suntem prea mici pentru a intra într-o polemică atât de mare, răspundem cu un citat din Charles Baudelaire: „O critică distrugătoare ratată e un accident deplorabil, e o săgeată care se întoarce înapoi sau cel puţin îţi jupoaie mâna când porneşte, un glonte al cărui ricoşeu te poate ucide.“).

USR, de care parte?
„Cu voia Domnului scriu, scriu din nou până când te voi ruga pe tine, Discipol iubit: pune mâna tu şi scrie/ la un meşter de sicrie/ să-mi facă sicriul mie!“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

În sensul încercării de a clarifica drama postumă la care este supus încă un scriitor de geniu în România, reproduc un text primit prin e-mail, un text oficial, semnat, aşadar asumat, emis în numele Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Pare a fi necrologul poetului Cezar Ivănescu. Îl citesc şi tot recitesc, cu groază, cu o teribilă groază, cu mâinile încleştate. Conţine inexactităţi flagrante, neadevăruri majore şi nelipsitele „texte gri“, şi nu provoacă altceva decât o senzaţie imensă de dezgust şi derută. Să fie cu adevărat un necrolog sau doar încă o încercare de execuţie publică? Să fie lipsă de profesionalism, neputinţă, rea-intenţie sau şi altceva? (Necrolog: discurs, articol sau anunţ cu caracter funebru în care sunt relevate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând, articol din DEX).

„Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti anunţă cu adâncă durere dispariţia prematură şi neaşteptată la 24 aprilie 2008 a poetului Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai originali creatori ai generaţiei sale. Cezar Ivănescu s-a născut la 6 august 1941 la Bârlad. A absolvit studii filologice la Iaşi. A debutat în anul 1959 cu versuri în revista Luceafărul al cărei redactor a fost mai târziu. A debutat editorial în anul 1968 cu volumul Rod. Cezar Ivănescu, autor a numeroase volume de versuri şi traduceri, a fost multă vreme redactor la revista Luceafărul iar în ultimii ani a condus editura ieşeană Junimea. A fost iniţiatorul cenaclului literar Numele poetului, în anii 80, fiind revendicat ca maestru de numeroşi poeţi care l-au frecventat, el însuşi recunoscându-şi un singur maestru, pe Marin Preda. De asemeni, a condus în anul 2004 cenaclul Uniunii Scriitorilor. În 1990 a fondat o societate a scriitorilor, alternativă la Uniunea Scriitorilor, care însă s-a dizolvat curând. În acelaşi an a făcut pare din redacţia revistei Baricada, calitate în care a fost atacat şi rănit grav în „mineriada” din 1990. Cezar Ivănescu s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală şi punctele de vedere originale, fiind nu numai un poet ilustru, dar şi un personaj de neuitat al lumii literare. Apariţiile sale publice, recitalurile în care îşi cânta versurile pe muzică proprie cu sau fără acompaniament instrumental rămân în memoria scriitorilor şi iubitorilor poeziei. A făcut parte din Consiliul Uniunii Scriitorilor din partea Filialei Iaşi din anul 2005, şi-a anunţat, în 2008, intenţia de a se transfera la Asociaţia Bucureşti, proiect pe care nu l-a mai finalizat. Opera poetică a lui Cezar Ivănescu a impresionat prin forţa şi ineditul ei, fiind apreciată de confraţi şi de critici, de numeroşi admiratori. În anul 1999 i s-a decernat Premiul Naţional Mihai Eminescu. A fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios. Versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale. Prin dispariţia tragică a lui Cezar Ivănescu, literatura română şi lumea noastră literară rămân mai sărace şi mai triste.“ (Horia Gârbea, preşedinte ASB)

Cezar Ivănescu, câteva repere biografice
Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editura român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale. A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. (Sursa: enciclopedia liberă wikipedia, www.wikipedia.ro) A debutat în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959).

De-a lungul timpului a fost profesor suplinitor de limba română în provincie, redactor la revista Argeş (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR, prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă). Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi al Facultăţii de Filologie, în semn de protest pentru exmatricularea sa din facultate şi pentru excluderea din Cenaclul Facultăţii de Filologie. În toată perioada prigoanei comuniste, pentru moralitatea sa deplină, pentru că nu a fost membru de partid, a fost marginalizat, hăituit, nepublicat timp de ani de zile, deoarece cărţile sale de poeme erau pline de enunţuri profund anticomuniste şi antisecuriste. A plătit pentru verticalitatea sa cu asupra de măsură, cu sărăcia lucie în care a trăit, cu lipsa unei cariere literare pe măsura geniului său, cu nepublicarea cărţilor, cu faptul că a trăit dintr-o leafă mizeră de redactor cu o jumătate de normă şi în final a plătit chiar cu viaţa sa. A mai făcut greva foamei în anul 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a fi topită cartea de poeme Doina, carte profund anticomunistă. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului“, până când a fost spitalizat în stare critică, având o greutate de doar 45 de kg. Şi din nou a făcut greva foamei în 5 ianuarie 1990 (grevă anunţată şi de ziarul România liberă), în semn de protest pentru faptul că Mircea Dinescu, preşedintele în funcţie al Uniunii Scriitorilor din România i-a desfăcut contractul de muncă, de la revista Luceafărul, în mod ilegal, Cezar Ivănescu fiind primul grevist al foamei din democraţie, primul scriitor şi nemembru de partid eliminat din presa scrisă. (Vedeţi şi Cartea albă a Securităţii, nota 415, pp. 364-365 ş.a., ediţie coordonată de Mihai Pelin, Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996).

„Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Eu am fost săritor la trapez fără plasă toată viaţa…“
Poetul a trăit la limită întreaga sa viaţă, fiind supus atât prigoanei comuniste, cât şi expus din plin terorii postcomuniste practicate de o societate neaşezată, dominată de anarhie şi de lipsa unor modele umane. În anul 2000, Cezar Ivănescu declara:
„Acest deceniu pentru mine (am şi spus-o în alte interviuri) a fost cel mai greu interval din viaţa mea, cel mai dificil şi cel în care m-am acomodat cel mai greu. Vremurile de tranziţie, care la români durează de pe la începutul veacului (regina Maria este cea care a lansat sintagma – epoca de tranziţie) le-am înfruntat tot mai uşor pe vremuri şi mai dificil în ultimul deceniu. Pentru că dacă înainte de 1989 eram un anticomunist fără probleme şi ştiam cum mă situez în raport cu puterea şi cu ceea ce se întâmpla (anticomunist – nu disident, pentru ca disidenţa s-a făcut, cum bine spune şi termenul – de la partidul comunist. Adică au fost comunişti care din convingere, din interes, din diferite influenţe străine, au devenit disidenţi, au început să combată comunismul din interior ş.a.m.d. Toţi, însă, fireşte – cu o anumită funie legată bine de spate. /…/ Adevăraţii artişti însă lucrează fără plasă de asigurare. Dacă se întâmplă să cadă – mor. Saltul e mortal. Eu am fost, dacă vrei, săritor la trapez fără plasă toată viaţa. Aceşti 10 ani eu nu-i consider deloc nici democraţie cum se pretinde în România, nici libertate, nimic altceva nu sunt aceşti 10 ani decât o prelungire sinistră, ceauşistă. Adică toate racilele ceauşiste au fost duse la ultimele lor consecinţe. Puterea pe care o deţinea un singur personaj a fost împărţită la câteva mii de personaje, toate îmbogăţite peste noapte, devenite, aceste personaje, mici tirani ai României.“ (Cezar Ivănescu, Fragmente dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000)

„Când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”
„Altă dată a întâlnit bătrânul în pădure un pustnic sfânt şi l-a întrebat:
– Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul Lumii?
Iar cuviosul sihastru, suspinând, i-a răspuns:
– Ştii când va fi sfârşitul Lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică atunci când va lipsi dragostea dintre oameni!“
(Viaţa părintelui Cleopa, http://www.sfaturiortodoxe.ro/)

În timp ce pâinea albă, fragedă şi încă aburindă a noii orânduiri postrevoluţionare era frântă în bucăţi la masa mai-marilor zilei, liber-cugetători, Cezar Ivănescu lua îngenunchind prescura... („Adevăr, adevăr grăiesc vouă: De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi; că trupul meu este adevărata mâncare şi sângele meu este adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu petrece în Mine şi Eu în el“, Ioan 6, 53-56)

„...trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...”
O ultimă şi disperată formă de protest a fost şi greva foamei declanşată în data de 4.02.2008, la sediul USR, ca urmare a atacului murdar la care a fost expus începând cu 29.01.2008, dar şi ca o consecinţă directă a faptului că întreaga conducere a USR nu a luat atitudine conform propriului statut şi nu a declarat imediat adevărul, că la sediul USR nu a venit niciodată nici o adresă oficială din partea CNSAS care să conţină numele lui Cezar Ivănescu.

Vă reamintesc, domnule Horia Gârbea, un fragment dintr-o scrisoare [postumă] semnată de Cezar Ivănescu... fac apel atât la memoria, cât şi la funcţia dumneavoastră de Director de imagine şi comunicare al USR...

„Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amărâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12:00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp să dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper... pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea...“.

În acest context tragic încercăm să descifrăm ce mesaj aţi intenţionat să transmiteţi prin această înşiruire de cuvinte: „s-a remarcat adesea prin atitudinea sa paradoxală“, căci dacă poziţia evident tranşantă şi continuă împotriva imposturii şi a nonvalorii, împotriva unui sistem opresiv şi a unei societăţi imature, dacă situarea de partea Adevărului, indiferent de consecinţe [fie ele şi generatoare de moarte] este catalogată de dvs. drept „atitudine paradoxală“, atunci culmea şi inerţia noastră, a celor neimplicaţi, devine, cu atât mai mult, o chestiune paradoxală…

Pentru clarificarea circumstanţelor în care a fost obţinut Comunicatul dat de Consiliul USR reamintesc o scenă care a avut loc în seara zilei de 4 februarie a.c., în sediul Uniunii Scriitorilor din România unde Cezar Ivănescu declarase greva foamei. În acea încăpere se mai aflau domnii Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Laurian Stănchescu şi încă un domn Canache. Cezar Ivănescu era în stare gravă, tocmai plecase un echipaj al Salvării, iar domnul Nicolae Manolescu, foarte bine dispus, se amuza, încurajându-l în derâdere „Lasă Cezare, nu ştii tu că aşa este Dinescu?“.

Desigur, aşa este Mircea Dinescu... dar speram, la 20 de ani de la pseudorevoluţie, ca măcar ceilalţi români să fie responsabili. Domnul Nicolae Manolescu a ţinut-o tot în acest stil, aparent jovial, lipsit de consistenţă şi de normalitate, cu toate că problemele care se puneau de fond erau foarte grave, de natură profund morală. Aşadar, aceasta a fost reacţia conducerii USR la protestul unui scriitor important, care nu a fost niciodată membru al nici unui partid, care nu a făcut nici un compromis şi care nu a avut funcţii publice... Atunci am afirmat în faţa domnului Nicolae Manolescu care insista să îl conving pe Cezar Ivănescu să abandoneze greva foamei, „că nu pot face asta pentru că onoarea şi opera sunt tot ceea ce are de apărat“.

De asemenea, am mai spus că este de neacceptat ca Mircea Dinescu să fie o persoană credibilă şi am afirmat că „dacă eu aş fi pusă în această situaţie teribilă mi-aş da pe loc demisia din aceasta Uniune şi aş părăsi imediat şi România“. (Cezar Ivănescu, diagnostic: greva foamei, date medicale 4.02.2008, TA 180/100 mmHg, AV 89 bpm, SaO2: 97%, ora 18:30, cf. fişa 34551, Serviciul de Ambulanţă al Municipiului Bucureşti) (Vedeţi şi http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2008-06-28/Fiecare-moare-singur)

„Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie“
Revelator pentru forţa cu care poetul a luptat până la capăt este şi următorul pasaj dintr-o ultimă scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.
În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conformă căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.
/…/
Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.
Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu“

„Leagăn de vis mă leagănă în moarte!“...
Cezar Ivănescu a fost bătut până la desfigurare, crunt şi sistematic, de o „haită de mineri“, în sediul Societăţii Scriitorilor Români, din bulevardul Magheru, societate pe care tocmai o reînfiinţase după „revoluţie“, continuatoare a celei din perioada interbelică (deci nu cum afirmaţi dvs. în sediul redacţiei ziarului Baricada). Desfigurat atunci, transfigurat acum. Atunci ziua a devenit noapte şi pământul s-a cutremurat... haitele de lupi tineri şi mai puţin tineri au ieşit la vânătoare... sângele celor vânaţi a înroşit caldarâmul... ucigaşii şi ucişii au ajuns ca într-un blestem antic uniţi prin legătură de sânge... poţi uita chipul hâd al călăului aplecat asupra ta hăcuindu-ţi faţa, poate şterge el sângele tău năclăindu-i pe veci sufletul?, toate sub lumina caldă şi blândă a Soarelui de iunie.

După această agresiune au urmat doi ani de boală grea şi mulţi alţii de marginalizare şi suferinţă fizică („Leagăn de vis mă leagănă în moarte!... acesta e versul pe care l-am scris în trei ani... Nimeni şi nimic din jurul meu nu-mi putea veni în ajutor, mâinile-mi erau atât de slăbite şi oasele zdrobite ale degetelor mă dureau... /…/ Acum când mă trezesc şi să mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz… Hrăneşte-mă Doamne, cu pâinea plângerii şi adapă-mă cu lacrimi din belşug!” (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Şi dacă tot elaboraţi necroloage nu încercaţi, domnule Horia Gârbea, şi un mic exerciţiu de imaginaţie...? Vă propun unul. Unul crunt. Ar trebui să îl acceptaţi fie doar şi pentru faptul că alţii l-au trăit pe viu, până aproape de moarte. De moartea lor...
Încercaţi să descrieţi mâinile unui artist. Puteţi face asta? Dar mâinile zdrobite, sângerânde, după loviturile straşnice aplicate cu nesaţ de neanderthalienii întrupaţi din Abis, chemaţi din hăurile „meandrelor concretului“ cum credeţi că ar mai arăta... ca ale mele, ca ale noastre, ca ale lor... ca ale lui Iisus răstignit pe Cruce...? („! cu aceste mânuri pot/ învârti şi eu talantul Abstractior şi Savaot/ pot cu ele-ucide-un altul,/ pot cu ele face tot/ ce faci tu! ele-mi sunt Christul/ numa-n cuie mi le port/ mi le vând cu tot cu scrisul,/ milă mi-i de-a mele mâni,/ de la stânga înspre dreapta/ zile-ntregi şi săptămâni/ luni şi ani ele-mi fac Fapta !” (Cezar Ivănescu, Mă dor mânile de scris)

Cezar Ivănescu. Comandor al Ordinului Steaua României
Cezar Ivănescu a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor prin decret prezidenţial semnat de preşedintele Emil Constantinescu (decret nr. 524, din 1.012.2000, Brevet SR/nr. C 64), pentru realizări artistice şi pentru promovarea culturii.

Domnule Horia Gârbea, Societatea Scriitorilor Români „s-a dizolvat curând“ pentru că Cezar Ivănescu „curând“, mai exact aproape instantaneu după „revoluţie“ a fost reconsiderat, ca şi înainte de „revoluţie“, personaj indezirabil. Poate îmi desluşiţi chiar dvs. de ce. Cât despre afirmaţia „versurile memorabile vor supravieţui cântăreţului şi, dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa se va confunda cu Amintirea Paradisului din poemele sale“… Înţeleagă, nu-i aşa, cine ce-o vrea… Dacă formularea, chiar falsă fiind: „a fost distins cu Ordinul Serviciu Credincios“, poate fi încă explicabilă, acest enunţ însă este total inexplicabil şi nu mai poate fi justificat nici prin lipsa informaţiei, nici prin lipsă de profesionalism şi nici prin nimic altceva. Este un enunţ pur denigrator, făcut cu şi din rea-intenţie… Aşadar, rugaţi-vă să nu deveniţi scriitori, membri USR trăitori în România şi să nu care cumva să vă scrie domnul Horia Gârbea necrologul!…

Ion Murgeanu. Cezar (o evocare post-mortem a poetului Cezar)
„Poetul Cezar Ivănescu a murit, nu atât «grav bolnav», cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite «din toate părţile», pentru a-l elimina din viaţa publică, ca şi pe Eminescu, ca şi pe Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova («Sfânta ceea-n violet» vers de Cezar Ivănescu) ca să moară la Bucureşti.”

„Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la «Naşul», unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a naşterii lui Eminescu… când s-au dat publicităţii documente privind asasinarea, de fapt a Poetului Naţional, înlăturarea unui incomod, de la care nu au lipsit nici apropiaţii săi. Între Dinescu şi Eminescu fiind aceeaşi distanţă cosmică, valoric vorbind, ca de altfel şi între Dinescu şi Cezar Ivănescu… Talentul lui Dinescu, «care este», vorba unui politician bucureştrean, se fluieră din deşte, cum ar fi spus Arghezi, în timp ce dincoace, opera lui Cezar Ivănescu este o elaborare cultă, nu în ultimul rând pentru iniţiaţi şi degustătorii de muzici poetice secrete. /…/ Ne despărţim de Cezar Ivănescu la ceasul unor mari zguduiri sufleteşti. Omul acesta a suferit de toate nedreptăţile, într-o lume prea confuză ca să să-l înţeleagă şi pe veci nepregătită pentru a trăi graţia de a fi contemporană marilor ei poeţi şi libertăţii lor…”
/…/
Eminescu, în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că «geniul este urât», nu în sensul că «nu-i frumoasă faţa mea», cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi şi mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor» de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar «tare» ca stânca Albaniei materne, puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: Timpul asasinilor… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi «timp»… ne-încheiat încă nici azi, va fi el… a relansat Doina lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de «trezvie» încă din ultimii ani ai comunismului…

De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce «fachirul» de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucuresti, «în turcitul Bucureşti» {apud Cezar}, o «blocadă» a tuturor ieunucilor literari, şi au impus şi un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi… Restul? Resturile…

L-au urât din totdeauna, l-au marginalizat, au dorit să-l excludă cu o pasiune distrugătoare, căci meschină şi laşă, i-au creat o legendă sinistră şi l-au înfometat în repetatele greve ale foamei, aducându-l la disperare: Cezar Ivănescu a avut soarta geniului din totdeauna şi după moarte nădăjduim că Geniul lui se va replia şi ne va crea încă mari revelaţii. Pe moartea lui am simţit o clipă că mă voi prăbuşi, după ce am mai avut puterea să ajung la Iaşi, singurul supravieţuitor din Bucureştii ostili şi asediaţi de ură; Alex Cetăţeanu(l) canadian, a auzit ce am spus eu acolo şi ce am avut de subliniat cu tuş negru dar şi cu otravă. Alex, prietenul lui Cezar, pentru mine ivit din neant, şi în ultima clipă, când nu mai nădăjduiam a cunoaşte oameni, cum ar spune Alex, perfecţi, căci «puri şi simpli»; asta în mitologia lui pandură e ceva subtil, dacă nu chiar totul. Perfectul simplu de la Vâlcea. Mulţumim Alex. Fără tine, Clara şi eu ce ne-am fi făcut la moartea lui Cezar, căzută peste noi toţi ca un trăznet? Soţia mea m-a silit, ulterior, să merg cu ea într-o călătorie în Grecia ca să scap de «obsesia Cezar». Să scap de Cezar în Grecia?! Tocmai în Grecia. Grecia din capul lui şi al meu, pe care am făcut, în anii tineri exerciţii de digitaţie, cum se spune, iar lucrul acesta eu l-am învăţat de la Cezar; Grecia m-a ridicat, astfel, cât de cât, şi din nou, ca să-l pot evoca şi aici pe Cezar, Turnul aheilor, odiseanul Titid Diomede, cum l-am numit pe el, într-un poem din acea vreme de splendoare a tinereţelor noastre moldave şi suave.” (Ion Murgeanu, Cezar (O evocare post-mortem a poetului Cezar), fragmente)

Petru Creţia. Pentru Cezar Ivănescu
„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei românesti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.” (Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, 1994)

„Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“
„Păsări primejdioase vin de pretutindeni şi-i fură din pământul neumblat, micul soldat caută printre frunzele arse de vânt o muzicuţă de gură şi cântă-veghează numai pentru el: ce apă rea îţi duce gândurile către limanul din vale, neînsorit; călăul ocrotitor, îmbrăcat în cântece sărbătoreşti, te minte azi cu mai multă abilitate, înveşmântat în laude îţi face semne dese cu ochiul, îţi zâmbeşte pregătindu-ţi ştreangul. (...) nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă...” (Petru Aruştei, Apariţie în timpul unui ritual)

Ne putem întreba cât mai contează ce scrie un Director de Imagine şi comunicare al USR atunci când despre un Adevărat Poet scriu marii şi genialii săi prieteni sau atunci când despre un Poet scrie sublim o persoană necunoscută...

Câtă importanţă trebuie să acordăm unui text semnat de Horia Gârbea, când Marin Preda afirma despre Cezar Ivănescu că este „o adevărată voce de mare poet“, când Petru Creţia îl numea „poeta magnus“, când Constantin Noica îi scria că a simţit peste tot în poezia sa „că este vorba de ceva «sacru»“, când Al. Dobrescu semnala, în 1979, că „La Baaad, acest discurs liric ce are forţa copleşitoare a premoniţiilor dăruitului de zei Thiresias, consacră un talent excepţional, probabil cel mai puternic din câte s-au ivit în poezia română din jumătatea în curs a acestui secol”? Când Cezar Ivănescu însuşi scria doar cu puţin timp înainte de strania sa moarte: „Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român. Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române...“

Onoarea de a recunoaşte adevărul este meritul celor care rămân aici, întrucât „nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“…
Redau în continuare cel mai frumos şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit tot prin e-mail şi tot de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…”.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru. Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.
De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu... Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.
Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.
Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată. Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.” (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), Ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

4 articol preluat de pe www.agero-stuttgart, mulţumiri speciale domnului George Roca

L.F. Céline, Călătorie la capătul nopţii

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20

Cezar Ivănescu, prefaţă la Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte Marin Preda în Imposibila întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Courbevoie, ca fiu al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi al Margueritei-Louise-Céline Guilloux.

Pînă în 1932 cînd apare Călătorie la capătul noţii, el se va numi însă Louis-Ferdinand Auguste Destouches, pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea...

Fire promiţătoare în toate privinţele şi precoce predispusă la amor fapt care i-a obligat pe numiţii Ferdinand Auguste Destouches şi Marguerite-Louise-Céline Destouches, proprietara unui magazin de danteluri fine la Paris în pasajul Choiseul, să-l ducă urgent acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe unde fusese trimis să înveţe limbi străine, copilul avea aplecaţie pentru limbi, dar era foarte nedisciplinat...

Pînă la şaptesprezece ani are timp deci să se compromită, să-şi facă ucenicia pe lîngă mai multe celebre case de comerţ – părinţii îl vroiau într-o bună zi lansat în comerţ – să-şi pregătească singur bacalaureatul, să viseze la cariera de medic, altceva nu.

Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri în garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în martie, caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din Hazebrouck este purtat la spitalul militar de la Val-de-Crace, la Paris, pagina întîi din Ilustré national e consacrată în întregime bravelor sale fapte de arme, şi este admis la spitalul Paul Brousse din Villejuif, unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece şi prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afectat Biroului de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti mai tîrziu că eroul Louis era de mult acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. Destouches Louis“, sergent al regimentului 12 cuirasieri este declarat impropriu serviciului militar şi reformat... Ça a commencé comme ça... cam aşa a început...

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie agent al Companiei forestiere Sangha-Ouabangui în fostul Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită cronică.

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi aproape trei ani face parte dintr-un grup itinerant al Misiunii Rockefeller însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează cursurile Şcolii de medicină din Rennes.

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină din Rennes, care Edith şi naşte peste un an o fiică fermecătoare, Colette Destouches.

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de medicină din Paris, Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor în medicină cu menţiunea foarte bine. În decembrie îşi publică la Rennes lucrarea de doctorat Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis (1818–1865). La 22 ianuarie 1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. Tînărul doctor Louis Destouches se instalează în cabinetul său ultraluxos din Rennes, „place des Lices“ (pentru pura noastră plăcere transcriem din dicţionarul etimologic al lui Albert Dauzat următoarea explicaţie pentru lice: fin. XII-e s. Marie de France, „femelle du chien de chasse“; sans doute du bas lat. lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot acum publică Chinina în terapeutică, „chez Doin, à Parix, aux frais de l'auteur“.

Visele prind aripi... cu toţii sperăm... numai că aici biograful vine cu o frază morală: „Prea puţin făcut pentru o viaţă familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără iluzia că se va mai întoarce vreodată...“ Aşa e... Ce era porcăria asta de viaţă cu o soţie angelică care-i mai făcuse şi un înger de copil, cu un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo s-a şi dus domnul doctor pe vecie...

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se reîntoarce în Cameroun, ca medic epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite unde va petrece mai multe luni de zile la uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca mînă de lucru infirmi civili şi invalizi de război. O cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare americană pe care o va iubi toată viaţa şi căreia îi dedică primul său roman, Călătorie la capătul nopţii.

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde-şi deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe cariera incomparabilă şi groaznică pînă la delir şi calvar de medic al săracilor. Elisabet Craig, supranumită de cei din jur „Împărătiţa“, locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul Destouches , insomniac, îşi va umple nopţile cu scrierea unui roman: Voyage au bout de la nuit... în timpul lui liber, cum se zice... în timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, cît ucenicii se mai hodineau Iisus bea otravă... fiecare face ce vrea cu timpul lui liber...

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de consultaţii şi se angajează medic-şef al dispensarului muncipal Clichy, rue Fanny, 10.

În primăvara lui 1932 cunoaşte în împrejurări romantice pe tînăra evreică germană Erika Irrgang... Corespondenţa dintre ei, publicată mai tîrziu, ne poate lăsa să etichetăm relaţia dintre ei cu expresiunea „amitié amoureuse“.

În vara lui 1932 încheie redactarea Călătoriei. Depune un exemplar al romanului la Gallimard şi un altul la Denoël et Steele. În octombrie apare Voyage au bout de la nuit de Louis-Ferdinand Céline la Denoël et Steele, pseudonimul, unul dintre prenumele mamei sale, era menit să-l apere pe autor de indiscreţii, curiozităţi, admiratori şi admiratoare, sărăcie şi dureri de cap...

Deşi în 30 noiembrie este virtualul cîţtigător al premiului Goncourt, premiul i se acordă totuşi la 7 decembrie lui Guy Mazeline (autorul dumneavoastră preferat), pentru romanul Lupii.

Lui Céline i se acordă premiul Théophraste-Renaudot.

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărţii sale, Céline pleacă în decembrie în Germania. La cererea Societăţii Naţiunilor, secţia igienă, va studia influenţa şomajului şi a mizeriei şomajului asupra sănătăţii într-o ţară aflată în plină criză.

În 1933 publică comedia în cinci acte Biserica (Denoël et Steele). Piesa e dedicată dansatoarei daneze Karen Marie Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e înlocuit cu masca celebră „L'Inconnue de la Seine“.

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Céline pronunţă un discurs la Médan cu ocazia celei de a 31-a comemorări a morţii lui Zola.

Începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său Mort à credit, călătoreşte din nou în Statele Unite. În 1935 o cunoaşte pe Lucette Almanzor, viitoarea sa soţie, care la acea vreme frecventa ca şi el cursul de dans al doamnei d'Alessandri. În martie 1936 la aceeaşi editură Denoël et Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de la nuit este tradus în limba rusă de Louis Aragon şi Elsa Triolet.

În decembrie la Denoël et Steele Céline publică Hommage à Emile Zola precedat de Apologie de „Mort à credit“ de Robert Denoël.

În decembrie 1937 publică Bagatelle pour un massacre (Denoël). Este constrîns să-şi dea demisia de la dispensarul din Clichy. În noiembrie 1938 publică L'École des cadavres (Denoël).

În 1939 autorul pamfletului L'École des cadavres, este condamnat pentru calomnie ca urmare a unei plîngeri depuse de M. Rouquè. Ediţia este interzisă.

Cele două pamflete care i-au făcut un rău imens lui Céline, trebuie s-o spunem astăzi cu toată sinceritatea, sînt absolut nule ca valoare literară. Anumiţi celinieni de ultimă oră încearcă, în Franţa, să acrediteze ideea că aceste două pamflete ar trebui republicate pentru valoarea lor pur literară... Aceşti inşi ar fi trebuit să-şi manifeste curajul cînd aproape de moarte, Céline, înfometat şi bolnav, era înjuriat de toate nulităţile literare franceze.

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, sînt tot ce poate fi mai ilizibil şi pe deasupra sînt şi o jalnică ilustrare a ceea ce