marți, 12 august 2008

„Eminescu-i Dumnezău, iau eu mi-s Profetul Său!“

Aş vrea să mor cântând Eminescu

„Aş vrea să mor cântând Eminescu, aşa cum fiecare făptură creată de Dumnezeu ar vrea să moară întru Dumnezeul care a creat-o.

Dacă nu ar fi existat Eminescu în limba română, eu, unul, după atâţia alţii aş fi rămas un ins fără de nici un Dumnezeu, şi când aceşti atâţia alţii se numesc Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia, Ion Barbu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, vă puteţi închipui că nu o să mă clatin în faţa unor contestatari contemporani...

Dimpotrivă, mă încredinţez încă o dată că firava mea făptură numai prin el se atinge cu adevărat de Fiinţă şi mă rog să am puterea să mor cântând Eminescu.

În 1989, 10 decembrie, când am făcut spectacolul Doina, închinare lui Eminescu, spuneam că nu am îndrăznit să cânt decât un poem de Eminescu, Doina, pentru că fiecare text eminescian este o mantra atât de puternică, încât actantul care o rosteşte se poate pulveriza în orice clipă încercând să se încarce de energia ei imensă...

Cum îndrăznesc azi să cânt trei poeme de Eminescu? Azi ştiu bine cum aş vrea să mor, aş vrea să mor cântând Eminescu.

Închin acest recital marelui Petru Creţia, spiritului lui luminat şi inimii sale tânjitoare după Eminescu. Către el îmi înalţ azi vocea.

Voi cânta după textele stabilite de ediţia Nicolae Georgescu, discipolul meu în tinereţe, azi cel mai redutabil eminescolog.“


Cezar Ivănescu, 15 iunie 2005
Muzeul Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti


Textul reprodus în introducerea articolului este motivaţia spectacolului Aş vrea să mor cântând Eminescu suţinut de Cezar Ivănescu pe 15 iunie 2005. Nu a fost să fie aşa. Nu a murit de moarte bună şi nu a murit cântând Eminescu, a murit, aşa cum o tot repet de o vreme cu groază şi durere, în nişte condiţii de neimaginat. A murit cu zile, în Joia Mare, purtat de medici lipsiţi de responsabilitate şi suflet între unităţi spitaliceşti.

Muzeul Literaturii Române în care Cezar Ivănescu a ţinut de-a lungul timpului nenumărate spectacole, acum la moartea Poetului, brusc, prin vocea şi voinţa conducerii a decis că „Muzeul nu e capelă!“.

Ce nu au înţeles atunci, în preajma Învierii, nici distinşii domni din conducerea USR şi nici cei din conducerea MLR este faptul ca datoria de a ne respecta şi de a ne comporta demn faţă de cei care pleacă la Domnul ne aparţine în totalitate nouă şi nouă, celor rămaşi, ne face cinste şi nouă ne dă măsura umanismului şi a inteligenţei.