joi, 25 iunie 2009

O mare nedreptate generată de impostura lui F Mugur şi colportată de editura lui G Liiceanu (autor al Receptării tragicului în antropologia marxistă)





























Motto:
„După revoluţia culturală din '71, cînd am demisionat de la Argeş, unde era redactor şef Tomozei (care a vrut să-mi ia şi mie capul ca lui Labiş), am venit în Bucureşti: şomer, vagant, urmărit de Securitate şi toate celelalte la acea vreme.“
Cezar Ivănescu, 1996

Câteva lămuriri preliminare

Textul care urmează nu se vrea a fi o formă de apărare a lui Cezar Ivănescu întrucât eu ştiu că poetul cu Sufletul curat ca lacrima nu mai are nevoie de apărarea nimănui din această lume. Inima sa vie, întreagă şi radiind de viaţă este măsurată numai cu măsura lui Dumnezeu, Cel care pe toate le cunoaşte şi înţelege cu tainică ştiinţă.

Cuvintele mele sunt un strigăt de revoltă îndreptat împotriva unor personaje care în mod deliberat şi astăzi, în fals-intitulata democraţie actuală, distorsionează adevărul camuflând slujitorii ideilor comuniste, livrând de-a valma, „pe piaţă“, imagini cu nomenclaturişti pe post de eroi, ştefan-gheorghişti în rol de disidenţi, cenzori comunişti drept democraţi, nulităţi pe post de genii, paiaţe aspirând să-l întruchipeze pe Hamlet... un strigăt adresat celor care asurziţi de zgomotul infernal al minciunii ni-i prezintă pe cei persecutaţi şi martirizaţi în ţara lor ca pe nişte şarlatani! Dar ce era Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, pentru unii din contemporanii săi?

Cezar Ivănescu pur şi simplu nu are nevoie de rândurile mele pentru că Adevărul său este şi va fi rostit neîncetat de viaţa şi de versurile sale. Cuvintele mele sunt numai pentru salvarea mea şi sunt doar întru apărarea mea ca fiinţă umană care tinde să atingă normalitatea. Cred că toate actele săvârşite de noi pe acest pământ nu fac altceva decât să ne dea măsura sufletului nostru, o „imagine în oglindă“ a Binelui sau a Răului. Întreaga noastră existenţă, într-un anume sens, nu este altceva decât o continuare a trecutului, atât la nivel uman, individual, cât şi la nivel planetar, macrocosmic. Din clipa morţii sale un om devine de neatins pentru semenii săi. Esenţa sa este Sufletul său devenit un ghem condensat de energie pură. Un mort nu mai poate fi lovit sau alinat, îngenuncheat sau iubit, Sufletul său nu mai poate fi atins decât de Dumnezeu. Lumina Sa îl poate copleşi, coborându-l în Infern, sau strălumina, Îndumnezeindu-l. De aceea, întotdeauna, faptele noastre vor acţiona ca un bumerang asupra viitorului nostru şi de aceea „nu există pacăt mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“.

Despre ce este vorba? Am primit pe blogul Cezar Ivănescu un text-mărturisire. L-am citit cutremurată. Nu am crezut niciodată că lipsa de onestitate poate merge atât de departe, dar iată că da!, rândurile următoare o dovedesc cu asupra de măsură:
  • „Am asistat indignata si neputincioasa la lansarea de la Bookfest a acestei mizerabile mistificari menita sa arunce perdele de fum, sa imprastie confuzie, sa amestece criteriile si sa desavarseasca ruina morala in care ne aflam. Sa supuna, fara discernamant, oprobriului public calaii si victimele, aruncati in aceeasi oala, sa egalizeze vina, s-o distribuie tuturor si-n cele din urma s-o dilueze. Cu aceasta ocazie, o noua nemernicie a fost comisa impotriva poetului Cezar Ivanescu, inclus in Antologie [1., 2., 3. – notele mele] si citat la microfon de Merisanu pe aceeasi lista neagra cu Adrian Paunescu si Vadim Tudor.

    N-a rostit de altfel decat 5 nume: la cele trei de mai sus adaugandu-se Nichita Stanescu si Marcel Chirnoaga. Cum se explica asadar faptul ca, dintre sutele de insi cuprinsi in opul cu pricina, Merisanu s-a oprit la Cezar Ivanescu?

    Sa va lamuresc: este vorba nu numai de ura, de reglare de conturi, ci si de indicatii primite din partea unor instante oculte [4. – nota mea]. Cele care au pronuntat si ordinul de executie – pus in act la o clinica din Bacau, dupa trei luni de la tentativa de linsaj mediatic a carei victima a fost Cezar Ivanescu. Dupa asasinat, planul de actiune continua cu terfelirea memoriei lui. Negru, slinos, gafaind sub povara propriilor sunci si a matului indesat, Merisanu vitupera la lansare ca diavolul insusi cocotat in amvon, stropind asistenta cu jeturi de saliva. Il seconda Liiceanu, detinator de burse Humboldt pe vremea comunistilor, mostenitorul fostei edituri Politice primita plocon de la amicul Plesu (ministru al culturii in regimul Iliescu), revoltat de degradarea morala a intelectualilor romani.

    Alaturi de ei, Dan Talos, ceva mai temperat, totusi eiusdem farinae. Toti trei antrenati in oficierea unei liturghii negre… Cezar Ivanescu a clarificat demult problema. In „Timpul asasinilor” (Editura Libra, Bucuresti, p. 71) declara ca textul respectiv a fost redactat de Florin Mugur, care l-a semnat fara a-i cere aprobarea (pentru ca stia ca stia ca va fi refuzat). De altfel, aceasta fraza (care nu-i apartine) este singura truvabila sub semnatura sa. In intreaga sa opera poetica, dar si in cantitatea enorma de texte jurnalistice nu exista un singur cuvant adulator fata de comunisti. Dimpotriva! De aceea a si fost continuu cenzurat, marginalizat, exclus de la privilegiile de care se bucurau altii, atat inainte de revolutie, cat si in asa-zisa democratie de apoi. Spre deosebire de Nicolae Manolescu sau de Ana Blandiana, ca sa dau doar doua exemple, care au curvasarit din plin, dar nu apar in justitiarul op al lui Ierunca.

    Cateva amanunte din biografia poetului Cezar Ivanescu sunt peremptorii pentru atitudinea lui anicomunista manifesta: sub dictatura, a declarat de trei ori greva foamei: in anii 60, ca urmare a hotararii „organelor„ de a-l exclude din Cenaclul Facultatii de Filologie din Iasi unde era student si de a-l exmatricula (pentru ca citise un poem reactionar); in 1983, in redactia revistei Luceafarul, in semn de protest impotriva cenzurii comuniste, decisa sa-i dea la topit cartea de poeme Doina; si in 1986, ca urmare a desfiintarii cenaclului Numele Poetului condus de el la Luceafarul. In 1986, dupa 7 zile de abstinenta alimentara, a fost internat, la un pas de moarte, la Spitalul de Urgenta Floreasca, in stare de semiconstienta si avand o greutate de doar 45 kg. Tot la un pas de moarte a fost ca victima a mineriadei pe 14 iunie 1990, masacrat de „ortacii” tov. Iliescu.

    In acelasi an 1990, la doar doua saptamani de la revolutie, a fost nevoit sa declare din nou greva foamei, din cauza ca tovarasul Mircea Dinescu, absolvent de Stefan Gheorghiu, vechiul lui dusman de moarte devenit intre timp presedinte al USR, i-a desfacut abuziv contractul de munca de la revista Luceafarul, Cezar Ivanescu devenind primul scriitor nemembru de partid eliminat dupa revolutie din presa. Nu pot sa inchei decat cu cuvintele lui Cezar Ivanescu, adresate prin intermediul unei scrisori oficiale (Nr. 2994 din 4.02.2008) presedintelui Basescu – scrisoare ramasa pana-n ziua de azi fara raspuns: “Nu am probleme neclare, nici cu viata, nici cu opera mea, am insa o mare problema cu tara mea, aflata, se pare, inca sub ocupatie. Poate stiti dumneavoastra mai bine sub ocupatia cui.” El o stia preabine, stia prea multe. L-au facut sa taca.“
Cezar Ivănescu a luptat întreaga sa viaţa ca un „gladiator de rang înalt“, privindu-şi adversarii direct în faţă şi exprimându-şi întotdeauna în mod liber şi onest poziţia. Tocmai această diferenţă imensă de abordare explică de ce persoanele vizate în textele sale nu îi răspundeau de fapt niciodată public. Un exemplu în acest sens ne este dat chiar de Andrei Pleşu, fost ministru F.S.N. al Culturii, cel căruia Cezar Ivănescu i-a adresat un memoriu în primăvara anului 1990, memoriu nesoluţionat până în ziua de astăzi. Aflat într-o postură oficială Andrei Pleşu a „ezitat“ să răspundă, în schimb, peste nişte ani buni, nu a „ezitat“ câtuşi de puţin să îi declare în scris Poetului că îi stă „cu admiraţie, alături“ chiar dacă se „manifestă rar“!

Note

[1.] Fragmentul citat (Timpul asasinilor, editura Libra, Bucureşti, 1997):
„Practic eram ostracizat, mă înjura Europa liberă în cadrul unei mese rotunde la care, sub masă probabil, Iliuţă Păunescu ţipa: «s-a vândut şi ăsta!», gentilul domn Virgil Ierunca îmi reproducea în revista Ethos, la rubrica «Antologia ruşinii», textul din Argeş, «Incomparabilul ideal social», text care, de altfel, fiind scris de Florin Mugur e o capodoperă ca şi «tezele din iulie» ale Tovarăşului: diavolul citind Sfânta Scriptură: în litera lor, «tezele din iulie» păreau redactate de Iorga prin teza poporanist-autohtonistă, numai că, aşa cum observa Charles de Gaulle în Mémoires de guerres, aici, în Orient, discursul şi realităţile sunt despărţite de-o prăpastie; «Incomparabil ideal social», e un text la fel de adecvat intrării lui Iisus în Ierusalim, unui discurs al lui Hitler, sau inaugurării unui cămin cultural la Cocârdaţii din Deal) textul îi fusese livrat domnului Ierunca de Paul Goma, cum avea să mi-o mărturisească el însuşi; ziarele sau revistele din ţară nu mă mai înjurau, căci numele meu nu trebuia să mai apară niciunde.

[2.] „Antologia rusinii – sustine Virgil Ierunca intr-un text programatic, publicat in nr. 71 din noiembrie 1957 al revistei Romania Muncitoare, in preambulul primului episod al unui lung si trist serial – «va inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor. Ca intr-un fel de oglinda a degradarii vor figura aici cei care si-au pierdut nu numai constiinta, ci si masura. Masura supuseniei lor fata de regimul care a rapit Romaniei libertatea ei de a fi. De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui sa ne amintim bine atunci cand vom incheia socotelile cu cei care azi intrec masura propriei lor prostitutii spirituale.»

Antologia rusinii dupa Virgil Ierunca este un demers moral (de demascare a lasitatii intelectualitatii romanesti si a servilismului ei fata de politica partidului comunist) si unul sociologic (de consemnare a mecanismelor prin care un sistem totalitar a reusit sa-si subordoneze intreaga miscare culturala). Selectia facuta nu este una gratuita si, mult mai important, este gandita sa aiba o finalitate. Virgil Ierunca sperase, probabil, ca, intr-o buna si demna zi, pentru intelectualitatea romaneasca numele inventariate de el in Antologia rusinii sa reprezinte un exemplu de neurmat pentru viitorii scriitori si artisti. Din nefericire, timpul nu i-a dat dreptate. Multi dintre scribii rusinii s-au regasit si dupa revolutie in pozitii-cheie in politica, mass-media sau diplomatie.“

NICOLAE MERIŞANU (n. 1960, Bucureşti) a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, Secţia limbi clasice, în 1986. În prezent este consilier în cadrul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc. A publicat volumele de proză scurtă Zeul perisabil (Editura Paralela 45, 2007) şi Ultimul vis imperial (Editura Caligraf, 2008).
DAN TALOŞ (n. 1980, Zalău) a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca în 2003. În prezent este cercetător în cadrul Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc.

(informaţiile despre ed. cit. au fost preluate de pe site-ul editurii Humanitas. Sursa: http://www.humanitas.ro/humanitas/antologia-rusinii-dupa-virgil-ierunca)


[3.] În Antologia ruşinii se citează un fragment dintr-un aşa-zis articol semnat de Cezar Ivănescu în revista Argeş, în iulie 1971: „Literatura trebuie să exprime mai puţin declamativ, dar mai profund şi mai conţinut, dramatica luptă pe care naţiunea noastră o poartă pentru împlinirea unui incomparabil ideal social: comunismul.“ (sursa: wikipedia.ro) Înţelegeţi?, trei [3] rânduri dintr-un fals scris şi semnat de Florin Mugur! Aceste trei rânduri ilustrează în viziunea lui Virgil Ierunca intenţia sa declarată de a „inregistra – cu cel mai mare dezgust – acele texte care vor iesi din comun prin stupiditatea, servilitatea si neobrazarea lor.“ [!] De ce în România zilelor noastre victimele trebuie să îşi dovedească nevinovăţia şi mai ales de ce aşa-zisele „institute“ de aflare a adevărului pe bandă şi la comandă (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc s.a.) funcţionează şi ca nişte elemente ale torturii neocomuniste? Cum este posibil, pentru că situaţia aceasta datează de aproximativ un an, de când un „generos şi informat“ cititor a modificat şi articolul Cezar Ivănescu de pe wikipedia introducând şi această informaţie falsă, să nu se ţină cont deloc de adevăr? În anul 1980, Cezar Ivănescu scria într-un text adresat lui Gh. Ivaşcu, spre publicare (Eros, thanatos şi un dram de ethos): „tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că suntem un poet remarcabil, ne deplângea că «nu avem evoluţie». Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam «evolua» decât prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicând asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.“ Mai exact, pe de o parte poetul era cenzurat la sânge, fiindu-i respinse toate textele, şi pe de altă parte, oficial, riguros, nu-i aşa?, era atacat pentru că nu publică texte pe măsură! Cum poate fi numită această practică de tip securistic? Şi cum se numeşte ceea ce fac noii măsluitori ai culturii de astăzi? Cezar Ivănescu este atacat din nou, dar în numele său nu poate vorbi nimeni pentru că nu ni se acordă acest drept. (v. şi cazul ziarului Evenimentul zilei şi modul netrebnic în care au refuzat publicarea unei replici, conform legii în vigoare). Este necesar, oare, ca foştii puşcăriaşi politici să dovedească astăzi în faţa naţiunii române (reprezentate ca într-un perpetuu calvar tot de foştii nomenclaturişti) că au fost şi sunt nevinovaţi? Trebuie ca cei omorâţi să strige că au fost ucişi? Asta înţeleg distinşii funcţionari prin „procesul comunismului“? Aşa văd, oare, domniile-lor derularea acestui veşnic neînceput proces, prin radierea culpelor şi batjocorirea martirilor? Un alt fel de proces kafkian? Să fie oare chiar de neînvins vocaţia de călăi a unora dintre „rollerii“ de astăzi? Sper şi mă rog să greşesc...

[4.] „In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati.“ Mihai Pelin

Documente

Motto:
„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş,
când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc
într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“
Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor,
Ed. Libra, Bucureşti, 1997


Voi arăta care era situaţia lui Cezar Ivănescu în anul 1971 în redacţia revistei Argeş şi în Piteşti. Cei care au consultat Cartea Albă a Securităţii probabil că ştiu deja că toţi cei care aveau manifestări anticomuniste erau supuşi unei îndeaproape urmăriri şi persecuţii. Cezar Ivănescu era unul dintre aceştia şi devenise, practic, încă din anul 1971 un poet interzis în ţara sa.

În 1971, manuscrisul celei de a doua cărţi, Rod II, depus din luna martie a anului 1969 la Editura pentru Literatură din Bucureşti, însoţit, printre altele, şi de un referat sclipitor semnat de Nicolae Manolescu (în care se afirma că Cezar Ivănescu este „cel mai profund poet actual“, „de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi“), zăcea neclintit în redacţie pentru că valoarea indiscutabilă, de excepţie a poeziilor semnate de Cezar Ivănescu nu a „impresionat“ absolut deloc cenzorii comunişti.

Partidul dirija totul, iar indicaţiile pe linie de partid erau foarte clare. Comuniştii cereau „volume de o înaltă ţinută artistică şi ideologică“. Erau promovaţi cu precădere scriitorii care aderaseră la doctrina Partidului Comunist Român, devenind membri P.C.R., şi care primiseră deja funcţii de conducere în sistem, fiind recompensaţi astfel pentru devotamentul lor ideologic. Urmăriţi evoluţia lui Mircea Dinescu, secretar U.T.C. al U.S.R. şi laureat al Premiului C.C. al U.T.C. pe anul 1971, anul revoluţiei culturale! (reproduc, spre exemplificare, titlurile cărţilor publicate în perioada '70-'76 de doi poeţi care erau prezenţi „pe piaţă“ tot aşa cum şi călătoreau în Occident, mult! 1. Mircea Dinescu: Invocaţie nimănui, 1971; Elegii de când eram mai tânăr, 1973, titlu copiat după un vers din poemul Amintirea paradisului de Cezar Ivănescu; Proprietarul de poduri, 1976; şi 2. Ana Blandiana: A treia taină, 1969, Calitatea de martor, 1970, 50 de poeme, 1970, Homokora - Kriterion Konyvkiado, Bucureşti, 1971 (traducere în limba maghiară), Octombrie, Noiembrie, Decembrie, 1972, Poeme, 1974, Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975 ş.a.m.d.).

În aceeaşi perioadă lui Cezar Ivănescu îi erau interzise spectacolele (v. nota reprodusă mai jos) şi îi era reziliat, în anul 1972, chiar şi contractul de editare al cărţii sale Rod II, contract încheiat încă din anul 1969 cu EPLA (devenită între timp editura Eminescu). Textul scrisorii expediate de conducerea editurii conţine enunţuri de o demagogie jenantă: „Acest fapt a fost impus de considerente care ţin de sarcinile actuale ale editurii, în sensul că suntem chemaţi să promăvăm la tipar volume de o înaltă ţinută artistică şi ideologică, atribute pe care lucrarea dvs. nu le posedă“. (v. documentul reprodus mai jos) În mod evident pentru „revoluţia culturală“ şi pentru „măreţele ei aspiraţii“ stalinistul Deşliu era un mare poet, comunistul Dinescu la fel, numai Shakespeare, mort de secole, rămăsese un biet novice în ale scrisului!


1971 – Tezele din iulie, câteva repere cronologice

6 iulie – În şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. se discută propunerile lui Nicolae Ceauşescu privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educaţie marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii.

9 iulie – C.C. al P.C.R. organizează o consfătuire de lucru a activiştilor de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative.

15 iulie – Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. aprobă propunerile lui Nicolae Ceauşescu privind o mai bună organizare a activităţii Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care va funcţiona ca organ de partid şi de stat, sub conducerea nemijlocită a C.C. a P.C.R., funcţia de preşedinte al acestui organism fiind îndeplinită de un secretar al C.C. al P.C.R.

3-5 noiembrie – Într-o plenară a C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu prezintă o expunere cu privire la programul îmbunătăţirii activităţii ideologice, ridicării nivelului general al cunoaşterii şi educării socialiste a maselor.“

Cartea Albă a Securităţii, Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Editura Presa Românească, Bucureşti, p. XI

În vara anului 1971, scriitorul îşi prezintă demisia de la revista Argeş din Piteşti în semn de protest la tezele din iulie. Din paginile reproduse după cartea de muncă a lui Cezar Ivănescu (v. documentele prezentate mai sus) se observă că:

Cezar Ivănescu nu avea la data depunerii demisiei completat carnetul de muncă.
Cartea/carnetul de muncă a fost completat pe 15.09.1971, documentul care atesta nivelul de şcolarizare a fost eliberat pe 8.09.1971.
Încetarea activităţii s-a produs la 30.09.1971, dar rubrica a fost tocmai pe 21.02.1972.
În perioada octombrie 1971–decembrie 1974 Cezar Ivănescu a fost şomer (după ce a părăsit prin demisie redacţia revistei Argeş unde avea o leafă consistentă pentru acea perioadă), pe 15.12.1974 a fost angajat redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul, cu un salariu derizoriu de 690 de lei.

Cezar Ivănescu a explicat de nenumărate ori „istoria“ acestui text (aviz şi „cercetătorilor“ Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, însetaţi, vezi bine, de adevăr!) [1., 3., 4., 5.]. Şi în cartea Timpul asasinilor scriitorul arată [din nou!] foarte clar faptul că acel text preluat de „gentilul“ Virgil Ierunca în Antologia ruşinii a fost redactat şi semnat cu numele lui Cezar Ivănescu de Florin Mugur. (v. cit. următor)
  • „cu acest Florin Mugur fusesem coleg în Piteşti la revista Argeş, în timpul declanşării «revoluţiei culturale» prin «tezele din iulie» 1971, în luasem apărarea în sensul că nu marşasem la încercarea lui Gh. Tomozei, aliat cu Al. Cerna-Rădulescu (redactorul-şef şi secretarul general de redacţie) de a-l da afară de la revistă şi a-i lua eu locul, nu numai că nu marşasem dar i-am mai şi obligat pe cei doi să-i expedieze o telegramă de condoleanţe lui Florin Mugur a cărui soţie născuse, pentru a nu ştiu câta oară, un copil mort; după toată istoria asta, Florin Mugur s-a întors la redacţie, s-a aliat cu Gh. Tomozei şi cu Al. Cerna-Rădulescu împotriva mea, m-a semnat sub un articol scris de el şi publicat în pagina întâi din Argeş, şi articolul şi semnătura le-am văzut după apariţia revistei, ei după toate aceste dovezi de afecţiune, când l-am descoperit, după ani, redactor al editurii Cartea Românească, văzându-mă intrând pe uşă în biroul lui, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus: „Cezar, vreau să redevin om în ochii tăi!“, „Încearcă, Mugure!» i-am răspuns...
Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, pp. 147-148, Ed. Timpul, Iaşi, 1996

Florin Mugur nu a mai reuşit să redevină Om...! Pe 29 mai 1980, poetul Cezar Ivănescu îi scria: „Te-aş ruga mult să nu te superi dar consider că faţă de mine ca prieten nu ţi-ai ţinut promisiunea făcută cu ani în urmă «de a redeveni om în ochii mei»: oamenii nu fac apologii asasinilor pederaşti analfabeţi... Te rog mult să îmi faci de asemenea, în inima ta o promisiune sacră: să nu scrii vreodată despre mine, viu sau mort... te rog mult... Consider că reaua-credinţa s-a instalat definitiv în relaţiile dintre noi, drept care e mai bine să nu mai avem niciun fel de relaţii. Cu mulţumiri, C. Ivănescu“...

Într-o notă strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) era consemnat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“

Orice persoană alfabetizată şi onestă (cu atât mai mult un „cercetător“) putea constata fie şi numai din această scurtă notă că Cezar Ivănescu era un anticomunist declarat, că avea o atitudine ostilă faţă de sistem, manifestată fără urmă de echivoc, că era marginalizat şi nepublicat, urmărit pas cu pas şi turnat la Securitate (şi el şi Maria Ivănescu – acesteia fiindu-i urmărite inclusiv orele de la liceu!) ş.a.m.d.

Gestul acestor „cercetători“ de a alătura numele lui Cezar Ivănescu de numele unor lăudători notorii şi semnatari a tone de enunţuri proslăvind comunismul este impardonabil şi nu poate în niciun caz fi asociat unuia inocent. Reaua lor intenţie nu poate fi anulată nici de incompetenţă şi nici de lipsa de informaţie, poate fi în schimb o deconspirare a propriei imposturi. Sub nicio formă nu pot înţelege cum un editor versat şi stilat, aşa cum ne este prezentat a fi Gabriel Liiceanu, a putut acredita o asemenea mârşăvie. Nu pot găsi explicaţii plauzibile pentru această decizie nechibzuită nici în criza care macină întreg sistemul editorial (şi de care nu este scutită nici Editura Humanitas, nevoită a recurge la efecte anticriză dure cum ar fi reducerea programului de lucru), nici în amoralitatea celor implicaţi şi nici în nimic altceva ce ar ţine de anume intenţii inocente. Prezenţa lui Cezar Ivănescu în această carte este nu numai perpetuarea şi post-mortem a unei imense nedreptăţi ci reprezintă chiar proba lipsei onestităţii acestei ediţii.

Culmea absurdului: în prezentarea sa Virgil Ierunca face trimitere la „un demers moral“, asigurându-ne că „selecţia făcută nu este una gratuită“ [!], cât de moral este acest demers se vede cu ochiul liber...
Cezar Ivănescu, prin tot ceea ce a scris, prin repetatele greve ale foamei, prin demisia sa de la revista Argeş prezentată în plină revoluţie culturală în semn de protest faţă de tezele din iulie ale tovarăşului, prin interdicţia care plana asupra numelui său [1., 2., 6., 7.], prin faptul că a fost apoi timp de aproape 4 ani şomer, că după aceea a lucrat vreme de mai bine de 10 ani ca redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul fiind angajat cu o leafă de mizerie (în vreme ce Marin Preda îl considera „o adevărată voce de mare poet“ iar Constantin Noica afirma simplu şi elocvent „Iată Poetul!“) şi chiar prin întreaga sa viaţa a dovedit mai presus de orice că este un spirit fundamental liber aşa cum l-a numit şi Petru Creţia „om nemaculat de nicio închinare, om curat şi în curăţenia lui neînfricat ca un gladiator de neam înalt“.

În arhiva poetului Cezar Ivănescu există sute şi sute şi mii de pagini cu poeme inedite, zeci şi sute de scrisori copleşitoare, şi alte sute de pagini cu mărturii şi texte în proză. De ce oare nimeni nu a fost interesat încă să afle adevărul sau să studieze aceste documente? Şi oare onestul domn Gabriel Liiceanu este şi în realitate – aşa cum tinde să se prezinte în operă, o „manifestare perfectă“ [3.]? Răspunsul ne va fi dat şi de felul în care filosoful va clarifica cazul Cezar Ivănescu. Până atunci însă încerc să vin în întâmpinarea setei de cunoaştere a „cercetătorilor reuniţi“ cu un text inedit şi edificator, cartea de interviuri cu Cezar Ivănescu realizată de Vasile Proca în ultimele luni de viaţă a poetului, şi închei cu o propunere făcută Editurii Humanitas, aceea de a publica integral textul acesteia.



Note


[1.] În perioada în care de exemplu Mircea Dinescu, proaspăt laureat al Premiului C.C. al U.T.C. pentru debut pe anul 1971, mărturisea unei scriitoare, turnătoare, că el „pleacă mai bine în acţiunile organizate de U.T.C. (tabere, întâlniri cu cititorii)“ decât să protesteze şi „aşteaptă publicarea viitorului volum“. (cf. notei 0075256 din 15.IX.1972, eliberată de Serviciul de Arhivă al CNSAS, 12.II.2007). Aşteptarea poetului comunist a fost de scurtă durată, „viitorul volum“ fiindu-i editat în 1973.

O scurtă paranteză. Un document foarte interesant este şi legea după care funcţiona Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, cu ajutorul acesteia putem înţelege mai bine cum funcţiona un sistem totalitar creat să îndoctrineze politic o naţiune şi gândit să domine o „veşnicie“. În această notă a siguranţei de sine dată de trăinicia comunismului putem descifra şi replica plină de năduf adresată de Nicolae Manolescu lui Cezar Ivănescu (în 1973, în timp ce îi cenzura un poem): „Nu ai să mai apuci tu ziua să publici asemenea poeme!“. Tovarăşii, din interiorul şi dinafara partidului, erau siguri de poziţia lor etern-dominantă şi mai ales de eficienţa metodelor represive.

[2.] Cezar Ivănescu a călătorit pentru prima dată în Occident în anul 1984 când a „ieşit“ în Germania chemat de „prietenul sfânt al tinereţii sale“, Emil Cira, grav bolnav de un cancer al pielii. Acordarea vizei pentru Vest i-a fost până atunci întotdeauna respinsă. Dar să vedem ce declara o poetă pentru care plimbările prin „lumea liberă“, din Europa până în îndepărtata Americă, deveniseră aproape un act cotidian: „De călătorit, am călătorit aproape fără probleme în acei câţiva ani de destindere de la sfârşitul deceniului 6 şi începutul deceniului 7, când la conducerea Uniunii Scriitorilor, în locul echipei staliniste a lui Mihai Beniuc, a venit ca preşedinte Zaharia Stancu, asistat de un comitet director din care făceau parte scriitori de genul lui Geo Bogza sau Eugen Jebeleanu. Ca scriitor, era destul să te duci la Uniunea Scriitorilor cu invitaţia venită din Occident (din partea unui festival de poezie, congres, simpozion, colocviu, o revistă), pentru ca să ţi se facă formele, adică să primeşti viza românească de ieşire şi să ţi se aprobe schimbarea unei sume echivalente cu 10$.“ (Ana Blandiana) În concluzie, din cauze aparent necunoscute, regimul comunist era pentru unii scriitori mumă iar pentru alţii ciumă! (V. mai jos reproduse o invitaţie din Franţa şi una din Belgia, ambele pe numele lui Cezar Ivănescu; în Franţa fiind invitat de Bernard Becker (de la Bernard Becker Promotion) în vederea stabilirii detaliilor desfăşurării unor spectacole şi în Belgia pentru a participa pe cheltuiala organizatorilor la Bienala de Poezie sub înaltul patronaj al M.S. Regina Fabiola. Viza de ieşire din ţara nu i-a fost acordată nici la începutul anului 1976, nici la finele acelui an, cum nu i-a fost acordată niciodată pentru a participa la manifestări oficiale, nepermiţându-i-se să meargă la simpozioane, congrese ş.a. Acordarea vizei pentru Occident era o „binecuvântare“ pe care oficialităţile României comuniste o acordau extrem de selectiv!)
















































[3.] Puteţi descoperi unele manifestări ale „perfecţiunii ideatice“ în: Receptarea tragicului în antropologia marxistă, capitol din cartea Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii, 1975.

[4.]Emil Berdeli: Dar ce legatura are Plesu cu acesti oameni?
Mihai Pelin: Pai, de la el pleaca totul. Cand am publicat eu cartea in care se arata cum i-a urmarit Securitatea pe scriitori (Cartea Alba a Securitatii - Istorii literare si artistice 1969-1989, Editura Presa Romaneasca, 1996 - n.n.), Plesu a scris un editorial in Dilema in care a spus ca ar fi foarte curios sa vada dosarul meu de Securitate. A stat sase ani in Colegiul CNSAS si nu a reusit sa gaseasca dosarul meu. Ce mai vrea? Insa remarca lui a reprezentat un semnal. In afara de asta, ei au liste cu oameni care trebuie laudati si cu oameni care trebuie atacati. Este stiut faptul ca ati stat cativa ani buni in arhivele Securitatii si ca, evident, ati studiat foarte multe dosare.
Emil Berdeli: Ce-a fost Andrei Plesu: un disident sau un om care a colaborat cu Securitatea?
Mihai Pelin: Despre el se vorbeste elogios, dar sunt voci, si nu putine, care-l acuza de oarece colaborare cu Securitatea. [...] Domnule, nu pot sa spun ca a fost informator al Securitatii, pentru ca, impotriva tuturor normelor morale, el, Dinescu si ceilalti din CNSAS nu vor sa deconspire propriile lor dosare. Cu asta trebuia inceput [Cazimir Ionescu, antena 3, februarie 2008: „Toţi membrii CNSAS au fost (verificaţi). Dosarele lor au fost analizate de către colegiu fără participarea fiecăruia în parte./Victor Ciutacu: Al dumneavoastră e public, da? Se poate vedea? / Cazimir Ionescu: Da.“, Transcriptul emisiunii Vorbe grele din 06-02-2008, emisiune difuzată pe postul Antena 2, ora 21:00, moderator Victor Ciutacu, invitaţi Marius Oprea şi Cazimir Ionescu – nota mea, Clara Arustei]. Insa din ce se cunoaste, Plesu a fost un disident autodeclarat, iar disidenta lui a fost facuta pe banii comunistilor. Plesu a fost angajat la Institutul de Istorie a Artei si Institutul de Arte Platice mai mult de 15 ani, iar Liiceanu 15 ani in cap la Institutul de Istorie a Artei, ca de lucrat n-au lucrat nimic. Nu au miscat nici un pai din loc. Si totusi leafa le mergea. Nu le cerea nimeni nimic. Nu le cerea nimeni sa-l laude pe Ceausescu.
Emil Berdeli: Ce legatura a existat intre Plesu si ofiterul de Securitate Vasile Malureanu?
Mihai Pelin: Din propriile declaratii ale lui Plesu rezulta ca a furnizat acestuia date despre ce s-a intamplat in anii ’80, la Meditatia Transcendentala. Acum, trebuie vazute rapoartele lui Malureanu, care precis se afla in dosarul lui Plesu, pentru ca, dupa fiecare intalnire, ofiterul facea un raport. Ramane de vazut daca spusele lui Plesu privitoare la Meditatia Transcendentala erau impotriva celor care au aderat la aceasta miscare sau in favoarea acestora. Totusi, in ’81, daca nu ma insel, Plesu a fost dat afara din Partidul Comunist pentru ca a participat la sedinte de meditatie transcendentala. Nu era o sanctiune usoara in epoca. Din contra. Intr-adevar, nu era o sanctiune usoara. Acesta a fost motivul pentru care a ajuns sa-i scrie lui Ceausescu si sa-i ceara, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi, sa-l ierte. Sa nu-l dea afara din partidul in care intrase la 19 anisori, ca-i distruge viitorul. Ce este important de retinut: Meditatia Transcendentala functiona legal. Avea aprobarile Ministerului Invatamantului si ale altor institutii. Insa, la un moment dat, cineva s-a dus la Elena Ceausescu si i-a spus ca acolo se intampla lucruri necurate. Ceauseasca a dat ordin sa nu se mai ocupe de aceasta afacere Securitatea, care, in opinia ei, dormea in cizme - de fapt, o monitoriza molcom -, ci partidul. Totodata, a ordonat ca adeptii Miscarii sa fie dati afara din Partidul Comunist. Chiar daca Plesu se afla in relatie cu Vasile Malureanu, Securitatea n-a putut sa-l salveze, pentru ca ordinul era ordin. Cum ati ajuns la aceasta concluzie, ati vazut documente in acest sens? Pai, am vazut. Sunt vreo 25 sau 26 de dosare cu Meditatia Transcendentala in arhivele SRI si, probabil, acum sunt la CNSAS. In aceste dosare e stipulata toata aceasta afacere. Atunci, Ceauseasca a dat ordin sa fie pedepsiti si toti ofiterii care au monitorizat Meditatia Transcendentala, pentru ca n-au fost vigilenti.“
(„DINESCU SI CEILALTI DIN CNSAS NU VOR SA DECONSPIRE PROPRIILE LOR DOSARE” - Interviu cu Mihai Pelin, realizat de Emil Berdeli)

[5.]De la Sânziana Pop şi Dorin Tudoran am primit singura sancţiune pe linie de serviciu din viaţa mea, pentru că nu le-am procurat nişte materiale cu 23 august, ei fiind „şefii“ secţiei de publicistică a „Luceafărului“ iar eu umilul lor membrache în secţie, cu o jumătate de normă – după primirea sancţiunii m-au îndepărtat pur şi simplu din secţie şi m-a adoptat A.D. Munteanu la pagina externă. /.../ şi am fost dat afară de la „Luceafărul“ în martie 1990 de tovarăşul Mircea Dinescu... Am constatat astfel, că revoluţia din decembrie 1989 s-a făcut cu un singur scop, cel puţin din punctul meu de vedere, ca eu, singurul nemembru de partid din presa scrisă românească, singurul anticomunist pe faţă şi în toate instanţele posibile, de la Securitate, la C.C. şi la Municipiul Bucureşti, (George Sprinţeroiu, Nicolae Croitoru şi alţii trăiesc încă) să fiu dat afară de la „Luceafărul“ fără preaviz... Să fiu bine înţeles, indignarea mea este strict limitată la lumea literară, toţi ceilalţi români să judece, şi să judece cu asprime dacă jertfa copiilor inocenţi a servit la ceva şi să-şi asume adevărul, oricât ar fi de cumplit... Eu mă simt dator, cu ultima pietate din mine, să afirm că pentru viaţa literară românească, Revoluţia a adus numai un pustiu îngrozitor şi a trezit în oameni porniri exterminatoare... /.../ Într-un veac în care cel mai mare savant (Einstein), abia de-i întoarce o grimasă lui Dumnezeu, iar o negresă simplă, cântăreaţă (Mahalia Jackson) atinge cu fruntea picioarele lui Dumnezeu cel viu, trebuie să încercăm să redefinim altfel spiritualitatea (Comparaţi înălţimea spirituală a celor două enunţuri „Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri“ – Einstein – şi „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi dă voie să îl slujesc!“ – Mahalia Jackson, şi veţi constata că o ştiinţă, o artă – techné – nu înseamnă prea mult dacă nu este orientată ascensional de o adâncă exigenţă spirituală). Dacă Revoluţia ar fi retrezit în scriitorii români dorinţa unei reînvieri spirituale, ar fi fost mare lucru şi s-ar fi văzut... s-ar fi văzut scriitorii români purtând pe braţe pruncii Revoluţiei, să-i ducă, să-i culce în locuri de veci iar să nu stea rânjiţi, ca una Blandiana în faţa camerelor de luat vederi... s-ar fi văzut scriitorii români plecând în pelerinaj în toate oropsitele ţinuturi româneşti, să vindece rănile neamului... s-ar fi văzut... s-a văzut...“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, ed. cit., p. 118)

[6.] Alte documente în legătură cu cenzura comunistă:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html

[7.] V. Nota Securităţii prezentată mai sus dar şi textele respinse în mod consecvent de angajatul României literare Nicolae Manolescu exact în perioada critică când poetul Cezar Ivănescu era şomer şi urmărit de Securitate. Ascultaţi şi mărturia sa audio reprodusă pe acest blog, Paradigma românească.

sâmbătă, 13 iunie 2009

România literară, cenzura comunistă şi nedreptăţile făcute de Nicolae Manolescu. Eros, thanatos şi un dram de ethos, un text de Cezar Ivănescu, 1980


Stimate tovarăşe Director George Ivaşcu

În virtutea dreptului fiecărui scriitor de a-şi apăra demnitatea şi calitatea profesională vă rog să publicaţi în revista „România literară“ textul următor:


Eros, thanatos şi un dram de ethos


În nr. 16 (joi, 17 aprilie, 1980) al „României literare“, tovarăşul Nicolae Manolescu, critic literar, în cadrul rubricii „Actualitatea literară“, publică o recenzie la cartea noastră de poeme, „Muzeon“ (Editura Eminescu, 1979). Nu am crezut de cuviinţă ca un scriitor să răspundă în vreun fel criticilor literari care se pronunţă despre valoarea cărţilor sale şi am păstrat tăcere şi în cazul în care, în ultima vreme, critici oneşti (ca Victor Felea) s-au exprimat cel puţin jignitor despre cărţile noastre. Textul acesta nu se vrea deci un răspuns la recenzia tovarăşului Nicolae Manolescu care are şi trebuie să aibă dreptul să-şi exprime liber opiniile literare. Textul acesta vrea să explice doar de ce am fost cuprinşi de o imensă greaţă după lectura recenziei tovarăşului Nicolae Manolescu.

Am debutat în anul 1968 cu volumul de poeme Rod (E.P.L.) conţinând 29 (douăzeci şi nouă) de titluri din 170 (una sută şaptezeci) cîte avea şi are prima noastră carte, în fapt inedită şi în clipa de faţă. Acest prim volum ne-a fost depus la editură şi sprijinit să apară de criticul literar Nicolae Manolescu. Al doilea volum, „Rod II“ (publicat abia în 1979 la Editura Cartea Românească sub titlul „La Baaad“, fragmentar şi numai datorită maestrului Marin Preda şi admirabilului poet Florin Mugur), depus în 1967 la E.P.L. a fost de asemenea sprijinit să apară de criticul Nicolae Manolescu printr-un referat cerut de editură şi în care criticul afirma că suntem „cel mai profund poet actual“, de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi. Volumul nu a apărut pentru că fost E.P.L. prin plecarea directorului ei, poetul Ion Bănuţă, a rămas pe mîna diavolescului personaj Mihai Gafiţa. Ne-am retras manuscrisul depus sub forma a două cărţi (una de poeme şi una de poeme dramatice), manuscris mult mai voluminos decît actualul „La Baaad“.

Am crezut că tovarăşul Nicolae Manolescu compătimeşte alături de noi. Nu a fost aşa, căci în 1971, în revista „Argeş“ (revistă de la care plecasem prin demisie), într-un interviu acordat poetului Florin Mugur, tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că sîntem un poet remarcabil, ne deplîngea că „nu avem evoluţie“. Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam „evolua“ decît prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicînd asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.

Am continuat să-l considerăm pe tovarăşul Nicolae Manolescu „sprijinitorul“ nostru şi prin anii 1973 cînd dumnealui îndeplinea neoficial funcţia de redactor-şef adjunct la „România literară“, împreună cu prietenul nostru (singurul pe atunci) Daniel Turcea, poetul minunat şi incomparabil, i-am dus zeci şi zeci de poeme spre publicare. După nenumărate refuzuri (printre altele, în privinţa poemelor noastre, tovarăşul Nicolae Manolescu avea mania de a ne găsi peste tot „viermănoase“ aluzii politice) – am avut inspiraţia să-l rog pe tovarăşul Nicolae Manolescu să semneze poemele pe care ni le respingea. Cu un rînjet rezumîndu-i puţina figură, mi-a semnat profeţindu-mi: „n-ai să mai ajungi tu ziua să publici asemenea poeme“ (precizez că poemele aparţineau actualului volum „La Baaad“, acelaşi pe care-l calificase mai demult tovarăşul Nicolae Manolescu drept al „celui mai profund poet actual“).

Eu am ajuns ziua...
Daniel Turcea nu a mai ajuns ziua...

Este adevărat că, iritat de rînjetul tovarăşului Nicolae Manolescu, i-am spus atunci vorbe grele pe care le-am regretat mult timp. I-am spus astfel că „are o conştiinţă de poliţist“ şi că nu e decît „un limbric“. Regret şi azi vorbele de atunci, dar nu cred că pentru acele vorbe tovarăşul Nicolae Manolescu avea îndrituirea morală să se pronunţe ireverenţios despre „culegerile“ noastre de poeme „Rod III“, „Rod IV“ şi „Muzeon“, culegeri şi nu „cărţi“. Singura carte, „La Baaad“ pe care am reuşit s-o publicăm în 1979, este „pasată“ de tovarăşul Nicolae Manolescu cu aerul că e o afacere încheiată. A discuta despre ea era pentru domnia-sa o obligaţie morală. Dacă nu a simţit-o aşa, aceasta se datorează numai faptului că tovarăşul Nicolae Manolescu nu este decît un escroc literar (aşa cum bine a arătat Liviu Rusu în cartea sa „Scrieri despre Titu Maiorescu“, Editura Cartea Românească, 1979), un escroc literar căruia azi îi profeţim noi că nu va ajunge ziua în care să scrie şi el o carte. Noi am scris, mai multe, şi, după treisprezece sau chiar douăzeci de ani, iată, le publicăm, sau le vom publica.

Cezar Ivănescu

Notă: mai jos sunt redate exemple de manuscrise cenzurate de Nicolae Manolescu.

















































joi, 11 iunie 2009

„cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-l Sufletul Nemuritor tot în temniţă grea“, „ cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul“




































































Motto:

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca !

Cezar Ivănescu

Anii dictaturii comuniste s-au constituit în cea mai neagră perioadă din istoria noastră. Anii care au urmat înlăturării de la putere a lui Ceauşescu au fost la fel de sumbri. Puterea a fost preluată de foştii comunişti care acum jucau la comandă rolul junilor democraţi. Indivizi precum Dan Deşliu şi Domokos Geza au ajuns de exemplu în conducerea Uniunii Scriitorilor. La toate nivelurile structurile statului au fost acaparate de astfel de personaje prin intermediul cărora au fost puse în practică tehnici de tip stalinist. A rezultat astfel un nou tip de dictatură bine învăluită în aburii democraţiei dar şi ai terorii instaurate prin acţiuni precum mineriada din iunie 1990. Consecinţa acestor practici folosite sistematic în toţi aceşti ani post-revoluţie a fost înlăturarea oponenţilor noului sistem. Totul s-a petrecut în numele drepturilor omului, invocându-se libertatea ca element de bază a noii orânduiri. În mod paradoxal, rezultatul a fost tocmai diminuarea drastică a libertăţii (de opinie şi de acţiune). Astăzi, pentru că societatea este dominată de aşa-numitul „drept al omului“ (şi „nu de dreptul Domnului şi datoria omului“) suntem invadaţi de fapt de „non-drepturi“ (un drept acordat excesiv unui individ devine pentru un altul o încălcare a drepturilor sale!, de exemplu chiar şi lipsa unei legi a lustraţiei este pentru marea masă o românilor care înainte de 1989 nu au fost membri ai odiosului partid comunist o încălcare flagrantă a demnităţii şi a dreptului lor de a nu fi conduşi de propriii călăi, adică tocmai de aceia care, pe vremuri, erau potenţiali reprezentaţi ai răului. Şi exemplele pot continua). Cât timp nu vom conştientiza faptul că o comunitate care nu are ca regulă de bază păstrarea justei măsuri este una excesivă, deci lipsită de libertate, nu vom avea un climat cu adevărat democratic. (Aici şi-ar dovedi utilitatea o autentică societate civilă care să încerce să contracareze, printr-o prezenţă socială activă, tendinţa puterii de a impune diminuarea libertăţii.)

De exemplu, cine putea în anii 50 să îl combată eficient pe Roller? Câţi dintre dumneavoastră cunosc astăzi amănuntul că la solicitarea lui M. Roller, istoricul de casă al veniţilor pe tancuri, au fost aruncaţi în stradă, la propriu, în câteva ore, locatarii din restul apartamentelor vilei în care locuia? „Marele istoric“ dorea să nu fie stânjenit de nimeni în timp ce ne rescria istoria. Nu suporta „prostimea“! Ce diferenţa este în Roller şi Dinescu, cel care l-a dat afară din presă imediat după 22 decembrie 1989 pe Cezar Ivănescu? Ambii au recurs la acţiuni ilegale uzând de poziţia lor socială ca de un factor de opresiune într-o conjunctură politică neclară!

În perioadă comunistă asupritorul era bine cunoscut, acum practic este imposibil ca acesta să mai fie indicat cu exactitate. Generic, inamicul nostru poate fi asociat cu un monstru rezultat din îmbinarea mai multor factori, cum ar fi: corupţia, incompetanţa, nefuncţionalitatea instituţiilor, trădarea intereselor României. Însă eu cred că „cifrul“ stării actuale a României se află la beneficiarii loviturii de stat din decembrie 1989. Cei care ne conduceau atunci, ne conduc şi astăzi. Din păcate, scenariile se repetă cu o consecvenţă diabolică. În anul 1990 Cezar Ivănescu, anticomunist declarat, nemembru de partid, a fost eliminat din presa scrisă de Mircea Dinescu. În anul 2008 acelaşi individ sinistru, Mircea Dinescu, comiţând o ilegalitate care ţine de domeniul penal, l-a „băgat“ pe Cezar Ivănescu în mormânt.

Frăţia neagră s-a reunit şi triada Nicolae Manolescu-Mircea Dinescu-Radu Călin Cristea a făcut ca în fix trei luni de la declanşarea scandalui (24 aprilie 2008) Poetul să fie coborât în mormânt, nu înainte de a trece şi mort prin umilinţe greu de imaginat (ca în poemele sale!, vă voi relata totul într-o altă postare). Este drept că Radu Călin Cristea a intrat în scenă după moartea Poetului, atunci când a făcut ceea ce nici un creştin nu ar trebui să facă vreodată! Replica „Muzeul nu este capelă!“ îl discreditează în veci, nu numai ca reprezentant al Muzeului Literaturii Române, calitate în care a nedreptăţit şi batjocorit un mare scriitor român, ci şi ca om.

Documente redate reprezintă o radiografie a unor ani dominaţi de cenzură şi interdicţii, printre semnăturile cu „NU“ regasindu-se şi cea a lui Nicolae Manolescu.

duminică, 7 iunie 2009

Alexandru Zub (o scrisoare adresată lui Cezar Ivănescu) despre apariţia versiunii în limba română a cărţii De la Zalmoxis la Genghis-Han


























Stimate Domnule Ivănescu,

Vă mulţumesc din inimă pentru cartea lui M. Eliade
[Mircea Eliade,
De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1959, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980 – n.m.], apărută, în fine, după atîtea tergiversări, dar cu neputinţă de găsit în librării.

Nu i se putea face, desigur, o mai bună reclamă decît dirijîndu-i, prin liste şi parafe administrative, circuitul. Abia anunţată în presă, ea a devenit astfel, ceea ce oficialitatea voia să evite: un motiv de intrigă şi de fascinaţie. Nu va şti, autorul, niciodată ce efect colosal a putut avea, dincolo de raţiunile ştiinţei, acest grupaj de studii relative la spiritualitatea sud-est europeană, grupaj solicitat de lume, ca orice lucru interzis, pe măsura eforturilor de a i se controla circulaţia.

Vă eram îndatorat oricum pentru faptul de a fi tradus această carte, ajunsă în conştiinţa culturii noastre cu vinovată întârziere. Prea amabila dedicaţie ce însoţeşte darul îi adaugă, infinit, la preţ. Sper să-mi daţi ocazia, venind prin Iaşi, de a vă exprima fără intermediar gratitudinea cuvenită, alături de întreaga stimă pentru opera Dv. scriitoricească.

Ultimele două cărţi m-au umplut de o tainică bucurie.

Al Dv., cu alese urări de bine,
Al. Zub

Iaşi, 17 februarie 1980


Notă

Versiunea în limba română a cărţii De Zalmoxis à Gengis-Khan (Ed. Payot, 1970), a fost depusă de Cezar Ivănescu la Editura Ştiinţifică şi Enclicopedică din Bucureşti în anul 1978. Scriitorul şi-a amînat chiar o internare pentru o operaţie la ochi şi şi-a folosit întregul concediu de odihnă pentru a face în regim de urgenţă, dar cu maximă seriozitate, cele două corecturi în şpalturi şi apoi ultimele verificări, cele finale. Conform tuturor asigurărilor primite de la tov. Mircea Mâciu, directorul editurii, la sfîrşitul lunii iunie a anului 1978 cartea ar fi trebuit să se afle în librării... teoretic, practic însă cartea nu apăruse nici în anul 1979...

În încercarea de a determina tipărirea cărţii lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Cezar Ivănescu a făcut nenumărate demersuri la toate forurile competente şi a depus în acest sens memorii la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, la Uniunea Scriitorilor, la Consiliul Culturii şi al Educaţiei Socialiste (instituţie care decisese interzicerea publicării, hotărîre luată de tov. Vasile Nicolescu). Forţat de atitudinea radicală a cenzorilor comunişti, scriitorul a redactat şi înmînat oficial, cu număr de înregistrare, un scurt memoriu şi preşedintelui Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, tov. Miu Dobrescu, în care afirma că „publicarea urgentă a cărţii lui Mircea Eliade în România“ este absolut necesară.

Transcriu aceste informaţii pentru cei care pretind "astăzi" că "ieri" combăteau sistemul din interiorul Partidului Comunist Român şi care acum, în timp ce pozează în eroi, omit cu bunăştiinţă să amintească cît de greu era pentru cei care nu făceau parte din sistemul opresiv, comunist, mai exact din adunătura numită P.C.R. (în a cărui subordonare se afla şi Securitatea, cel puţin în perioada ceauşistă), să învingă cenzura.

De asemenea, pentru cei care sunt foarte tineri şi cărora, probabil, acum, în plină era a comunicaţiilor ultrarapide, via satelit, le este aproape imposibil să înţeleagă lupta unor oameni care au plătit, într-un final, chiar cu viaţa lor, iubirea necondiţionată pe care au purtat-o acestei ţări.

În anul 1979, într-unul din aceste memorii, Cezar Ivănescu mărturisea:

„Sîntem învăţaţi să aşteptăm (am aşteptat treisprezece ani pînă am reuşit să ne publicăm cartea La Baaad, Editura Cartea Românească, 1979). /.../ ...ne iubim ţara, limba şi cultura cu toată fiinţa noastră şi de aceea vă rugăm să ne ajutaţi să-i convingem pe acei care trebuie convinşi că publicarea lui Mircea Eliade în România «sporeşte autoritatea culturii române».

Sîntem învăţaţi să aşteptăm dar nu să acceptăm jocul dublu al unor persoane care vor să treacă în Ochii Occidentului drept magicieni oficianţi culturali iar în România să-şi exercite rolul de cenzori.“