marți, 27 iulie 2010

ÎNTÂLNIRI CU CEZAR ÎN TINEREŢE


ÎNTÂLNIRI CU CEZAR ÎN TINEREŢE
Dan Ravaru

Cele mai vechi întâlniri ale noastre s-au petrecut într-un timp determinat de ani de zile, iulie 1944, dar care se află undeva, în toată desfăşurarea lor, în subconştient, probabil. În acea vară fierbinte, PS-ul (Partea Sedentară a Regimentului 23 Artilerie din Bârlad) se afla în Teleorman, la Furculeşti, acolo refugiindu-se şi familiile unor militari. Şi eu, şi Cezar, aveam trei ani, el tocmai urma să-i împlinească pe 6 august şi, după reconstituiri târzii, mi-am dat seama că ne jucam mereu împreună sub supravegherea teoretică a unor ordonanţe.

Acolo, am stat până la 23 august, când, la Furculeşti, prizonierii ruşi se bucurau de întoarcerea armelor, sărbătorindu-l pe moşierul ce se purtase foarte bine cu ei, iar în ţară totul începea să se învălmăşească. Peste ani, ne-am reîntâlnit, în 1955, proaspeţi elevi ai Liceului „Codreanu”, care pe atunci încă se numea Şcoală Medie (Srednîi Scol) şi în care se învăţa după materiale traduse din limba rusă. Nici mie, nici lui nu ne plăcea liceul şi l-am suportat cu mare greutate, absolvindu-l cu dificultate. Bineînţeles, aceasta nu ne-a împiedicat să intrăm la facultate „din prima”.

În clasa a VIII-a (cea dintâi în acea Şcoală Medie), Cezar a săvârşit primul său act de mare revoltă: împreună cu câţiva colegi, a fugit de acasă şi de la şcoală, încercând să ajungă în Vrancea. Nu ştiu dacă destinaţia fugii era întâmplătoare sau se lega, mai mult sau mai puţin, de mişcarea de partizani, încă în fiinţă în munţii acelui legendar ţinut. În liceu, afară de câţiva profesori, mai precis unul dintre ei, Zuppermann, nu găseam nici o formă de împlinire sufletească. Terorizaţi de matematică, fizică, chimie, ne mai regăseam pe noi înşine la orele acestui profesor, catastrofal prin severitatea şi modul de predare pentru majoritatea elevilor, minunat pentru cei cu care putea să comunice. Dar, după o perioadă în care evenimente pe care nu are rost să le amintesc aici, ne-au despărţit, ne-am reîntâlnit şi am început adevăratul liceu la Bârlad. Împlinisem amândoi vârsta de 18 ani, terminam liceul şi ne gândeam la facultate. Mai aveam o caracteristică în comun: spre deosebire de aproape toţi colegii de generaţie, nu eram membri UTM, ceea ce ar fi trebuit să fim de pe la 14 ani.

Părinţii noştri ştiau, din surse necunoscute, că nu vom putea intra în facultate dacă nu suntem utemişti. În consecinţă, vrând-nevrând, ne-am dus la Raionul UTM, am răspuns la întrebările stupide ale unor analfabeţi („Care-i capitala României?”, „...a Uniunii Sovietice” etc.) şi am devenit membri ai organizaţiei politice a tineretului. Atunci, de fapt, ne-am cunoscut eu şi Cezar. Am plecat de la sediu pe la prânz, am ajuns acasă noaptea, am umblat pe străzi şi prin parcuri şi mi-a citit versuri dintr-un caiet aflat în permanenţă la el.

Am fost copleşit de forma artistică a unui vers anume: „De ziua mea e post în calendar”. Într-adevăr, pe 6 august, este postul Sfintei Marii, dar, totodată, şi o mare sărbătoare creştină, „Schimbarea la faţă”. Denumirea sărbătorii a fost semnificativă pentru mine, fiindcă am înţeles schimbarea prin care a trecut Cezar, de la închiderea în sine, la deschiderea sa către artă şi către prietenie. Pe atunci scoteam un fel de revistă ilegală, scrisă de mână, intitulată cu autoironie „Mugetul Zimbrului”. Am plănuit împreună cu Cezar să o multiplicăm şi ne-am organizat oficial ca membri ai cenaclului „Alexandru Vlahuţă”, iar, în concepţia noastră, ca redacţie a publicaţiei clandestine. Din acel moment am format un grup în care se găseau Octavian Stoica, Alexandru Tacu, proaspăt ieşit din închisoare ca deţinut politic, evreul Römischer, abia dat-afară de la „Neuer Weg” („Drum Nou”) ca sionist.

De aici, o ciudată prezenţă de contradictorii opinii politice, dar şi de afinităţi culturale, indiferent de vârstă şi formaţie intelectuală. S-au adăugat, apoi, Ion Iancu Lefter şi Ion Murgeanu. Cenaclul se continua după şedinţele de la Biblioteca „Stroe Belloescu”, în parcul de lângă teatru, în Grădina Publică, şi din când în când, în pitoreştile mustării apărute toamna. Mai întâi, Alexandru Tacu ne-a explicat câţi ani de închisoare am putea face pentru nevinovatul „Muget al Zimbrului”, aşa că am renunţat la „revistă” şi ne-am dedicat unor îndelungate dispute literare şi recitări de versuri, comentării etc. O notă deosebită în grup a adus-o Dumitru Hânceanu, un romantic întârziat, cu alură eminesciană şi poetică tradiţională. El ne-a învăţat, între altele, să cântăm Deşteaptă-te Române, pe atunci când încă se mai luau opt ani de puşcărie pentru intonarea acestui vechi imn românesc.

A urmat facultatea, când până în anul III am stat împreună cu Cezar, despărţindu-ne numai căsătoria cu Mary, o „ardeleancă” provenită din ţinutul Herţei, una dintre cele mai ciudate cotropiri ruseşti. La gazdă stătea cu noi şi Octavian Stoica, deşi oficial figura la Cămin. Cezar îşi petrecea cel mai mult timp acasă, acoperind cu scrisul său deosebit zeci şi zeci de pagini aproape în fiecare zi. De multe ori, nu se întrerupea de la scris zile şi nopţi şi astfel, împreună cu Octavian Stoica, trebuia să rezolv problemele cotidiene, în primul rând cursurile, la care nici eu nu prea mă duceam, şi pâinea „cea de toate zilele”, care de multe ori era la modul concret, cea strânsă de pe mesele de la cantină. De atunci, a adoptat şi ortografia spaniolă, fiindcă începusem o iniţiere în această limbă cu profesorul Lazăr. Era un fost student al lui Nicolae Iorga şi, în 1960, când la Universitatea din Iaşi nu se preda limba spaniolă, ţinea voluntar un curs facultativ la Politehnică. Nu se înscrisese nici un student de-acolo la cursul său, eram numai eu, Cezar şi Octavian, filologi care am frecventat cursul până s-a desfiinţat, adică vreo două luni. Oricum, această meteorică predare a spaniolei a „rodit” în ortografierea versurilor lui Cezar.

Primele versuri publicate s-au ivit, modeste, la „Poşta Redacţiei” de la „Iaşul literar”, fiind undeva o dezamăgire, deoarece poemul său apărut integral într-un colţ de pagină era superior întregului conţinut al revistei. Dar consacrarea sa îşi urma drumul firesc. Au contat mult şi noile prietenii din Iaşi , integrarea grupului nostru în cel format de Dan Laurenţiu (Laurenţiu Ciobanu), Mircea Ciobanu (Sandu Mircea), Adi Cusin şi mulţi alţii. Cezar îşi trăia, totodată, traumele din familie, moartea mamei sale, albaneza Xantipi, neînţelegerile acute cu tatăl, transpuse apoi în versurile din Doina.

Cezar Ivănescu a fost un rar exemplu de integritate morală, nu a scris nici un vers şi nici un articol întru slava Partidului şi a Conducătorului. A trăit în sărăcia nobilă a poeţilor, nu s-a înfruptat din fondurile Uniunii Scriitorilor, care aveau rolul să cumpere conştiinţe şi tocmai cei care s-au înfruptat s-au declarat „dizidenţi” şi-au căutat să întineze imaginea celui mai cinstit dintre membrii acestei Uniuni pe care Cezar, pe bună dreptate, a vrut s-o desfiinţeze şi, ca Hristos, să alunge negustorii din Templu.

Dan RAVARU, 2008, Vaslui

sâmbătă, 17 iulie 2010

NICOLAE BREBAN: ÎN LUPTĂ CU ISTORIA. N. CEAUŞESCU, G. IVAŞCU, N. MANOLESCU şi preluarea revistei România literara in plină revoluţie culturală

ÎN LUPTĂ CU ISTORIA

În numărul 26 al revistei „România literară", din 6-12 iulie ac. directorul revistei, criticul şi istoricul literar N. Manolescu, în obişnuitul său editorial ce poartă acum titlul de „Vară fierbinte" face, cu ocazia împlinirii a şase ani de la dispariţia mentorului său, George Ivaşcu, câteva interesante precizări şi comite, cu aceeaşi ocazie, câteva, extrem de regretabile, semi-adevăruri, omisiuni de adevăr sau pur şi simplu: minciuni, cum doriţi, fapt extrem de regretabil mai ales când acestea se întâmplă sub pana unui istoric, chiar dacă e vorba doar de un istoric literar.

„Vara fierbinte“, aţi ghicit, este vara anului 1971, când au fost-lansate „Tezele din iulie“ ce urmau nu numai să marcheze o veritabilă şi brutală cotitură în politica PCR în cultură şi ideologie dar şi începutul dictaturii perechii Ceauşescu ce avea să ducă România în dezastru. Micul editorial de care vorbim conţine, cum spuneam, câteva extrem de interesante date, precizări, aproape confesiuni din partea fostului cronicar literar al „Contemporanului" şi apoi al RL; astfel, aflăm cum N.M. l-a vizitat pe Ivaşcu „în noaptea cu pricina", după ce el însuşi, Ivaşcu, fusese convocat, de-o manieră cam abruptă de şeful statului, de Ceauşescu.

Nu ştim de care „noapte" e vorba, deşi, e drept, ceva mai sus se specifică faptul că „Ivaşcu a devenit peste noapte" directorul RL. Deci, în acea „noapte" când Ivaşcu a devenit „peste noapte" redactor-şef al RL – mai exact a fost mutat de la Contemporanul la RL, – mai tânărul sau – emul, Manolescu, îl vizitează, la „cererea acestuia“ intempestiva – „cred că era singura dată când mă caută el pe mine" – şi află, de la un Ivaşcu destul de agitat, noutatea: Ceauşescu vrea să-l mute la RL. De ce?! „Trebuia întărită linia ideologică a principalei publicaţii literare" adaugă N.M. „Explicaţia, adaugă tot dânsul, era aceea obişnuită (s.n.) în epoca respectivă".


Ei bine, tocmai asta e, că explicaţia nu era deloc „obişnuită" în „epoca respectivă" cum zice criticul nostru literar reuşind, printre altele şi o mică mostră de limbă de lemn. „Sarcina" lui Ivaşcu poate că era aceea, ca şi a altor şefi ai unor publicaţii centrate de a „întări ideologia" dar explicaţia numirii sale abrupte la RL era cu totul alta şi este una pe care o ştie foarte multă lume: postul, anume, de redactor-şef al „României literare" rămăsese vacant prin demisia, trimisă de la Paris, a lui N. Breban, care, în acelaşi timp, în ziarele şi revistele din capitala Franţei îşi făcea cunoscută ne-adeziunea sa la „tezele din iulie“. Iar Ivaşcu a ocupat acest post nu în septembrie, cum în mod eronat o indica Manolescu ci în octombrie şi e suficient pentru aceasta de consultat casetele redacţionale pe care RL le-a publicat de curând cu „ocazia" celei de a 25-a aniversări a RL.

Pentru că a mai făcut în vreo două rânduri aceasta „omisiune" mă simt obligat la cuvenita rectificare, readucând aminte istoricului, literar N.M. obligaţia sa de a respecta adevărul. Cu atât mai mult cu cât nu este vorba de simple date biografice sau de un „simplu" istoric al unei reviste, ci de istoria culturii şi chiar de istoria politică a ţării noastre.
Iată ce scrie în aceeaşi revistă – România literară – criticul Mircea Iorgulescu, spre deosebire de N.M. fost membru al redacţiei în aceea „vară fierbinte", cu abia două luni înainte de falsele informaţii pe care ni le dă actualul director, în numărul 18, din 11 – 17 mai '94: „...Nicolae Breban a făcut un gest fără precedent în istoria de până atunci a regimului comunist din România: a criticat public orientările şi măsurile anunţate de „conducerea superioară de partid şi de stat". Mai mult, a făcut-o în presa din Occident. Nicolae Breban era cel mai înalt demnitar român de partid care se distanţase public vreodată de linia partidului."

Deci, iată, nu-i aşa, explicaţia acelei „agitaţii" cu care-l primise „în noaptea aceea" Ivaşcu pe mai tânărul său protejat. Şi, cu aceeaşi ocazie, mai aflăm unele amănunte extrem de interesante: şeful PCR îl ruga pe Ivaşcu să preia, deci RL iar Ivaşcu, la rândul său a „pus o condiţie": să fie asistat în această „muncă" (de întărire a ideologiei şi a dictaturii, nu-i aşa?!) de N. Manolescu, în calitate de redactor-şef adjunct. „Cum nu eram membru al P.C.R. – precizează în continuare N.M., numirea într-o funcţie de conducere presupunea şi o derogare, pe care Ivaşcu o şi obţinuse de la Ceauşescu".

Deci, deşi nu era „membru PCR", Manolescu a acceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclatura partidului, deoarece despre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi cei care se aflau în conducerea unei publicaţii centrale de presa comunistă făceau parte, efectiv, din nomenclatura partidului. E amuzantă această involuntară confesiune, nu?! N. Manolescu, atât de mândru peste tot de a „nu fi făcut parte din membrii PCR", în grabă sa puţin crispată de a-si construi un „nou dosar", ne declară pur şi simplu, cu o candoare pe care, recunosc, nu o interpretez prea bine, de a fi făcut parte din nomenclatura! Şi când intră D-sa în această nomenclatură?! Când N. Breban iese, în mod public din ea! Amuzant, nu, mai ales pentru cineva care nu numai că ne propune un „dosar" pilduitor de opozant la comunism dar care se şi pregăteşte – e adevărat, fără spectaculoase rezultate până acum! – să conducă destinele noii Românii, în numele, bineînţeles al „adevărului şi democraţiei"!

Să nu credeţi că „tov. Ceauşescu" era un prost cunoscător de oameni, un novice în „alegerea cadrelor!" A, nu, abia numiţi, cei doi, Ivaşcu şi N.M. s-au pus, într-adevăr pe treabă: iată ce mărturiseşte acelaşi M. Iorgulescu în RL din mai, a.c, în articolul deja citat:

„G. Ivaşcu a venit la România literară cu un mandat precis, încredinţat personal de N. Ceauşescu: să „desbrebanizeze" revista. Nu ştiu dacă i s-a cerut sau nu să ne şi dea afară din redacţie, dar din revistă ne-a cam alungat pe toţi. Cea dintâi acţiune de „desbrebanizare" a constat în distrugerea paginilor de critică. Au dispărut, inclusiv grafic, toate rubricile de până atunci, colaboratorii au fost îndepărtaţi, fie amestecaţi într-un puhoi de recenzenţi de toată mâna... Revista s-a schimbat peste noapte; a devenit informă, confuză, banală, cu mici insule de interes... pierdute într-o mare de platitudini. Nici aducerea lui Nicolae Manolescu şi instalarea lui la „cronica literară" nu a redat României literare din primii ani ai epocii Ivaşcu prestigiul critic pe care-l avusese în perioada Breban..."

Două lucruri, cel puţin, mă nedumeresc şi îmi pare rău că trebuie să le comunic public criticului excelent şi fostului meu prieten N. Manolescu, cel care mi-a apărat „Bunavestire" precum şi alte cărţi: de ce crede D-sa că poate ascunde, oculta, un lucru atât de cunoscut, cum ar fi ieşirea mea, publică, în semn de protest faţă de dictatura ce începea, din conducerea României literare, a conducerii U. Scriitorilor, a nomenclaturii de partid şi a partidului comunist însuşi?! Cui îi foloseşte aceasta, pe cine deranjează acest lucru?! Şi-apoi cum poate crede un istoric literar, un comentator de moravuri nu numai literare, că poate fi şters, exclus, evacuat, un fapt se pare unic din istoria ţărilor din Est şi cu care, să mă ierte, ar trebui să ne mândrim puţin, noi, intelectualii români care nu suntem prea bogaţi în asemenea atitudini, de ce mă obligă, în fapt, dl. Manolescu să amintesc eu însumi „vara mea fierbinte" la Paris, în '71, când mie, de aproape cinci ani de când m-am întors în ţară definitiv, nu-mi prea stă în obicei să o fac?!

Şi-apoi... ciudata, inexplicabila naivitate, mândrie aproape cu care a consemnat N.M. faptul de a fi sărit în ajutorul mentorului său, G. Ivaşcu! Nici o clipă lui Manolescu nu-i „dă prin cap" că ar fi putut atunci, în vara lui '71 când, cum spuneam şi cum o ştim cu toţii, se decideau, într-un mod nefast nu numai soarta culturii dar şi soarta politică a ţării, să încerce să-l convingă pe Ivaşcu să refuze de a-l înlocui pe N. Breban la conducerea RL sau, măcar să refuze el însuşi de a „colabora" într-un moment în care, chiar în Bucureşti, erau scriitori de primă importanţă ce îndrăzneau să protesteze, precum Leonid Dimov, A.E. Baconsky şi alţii, nu prea mulţi e adevărat dar, în fapt, în revistele literare din ţară şi în corpul U. Scriitorilor – pentru a vorbi doar de lumea literară – a început din „clipa aceea", din vara aceea o surdă, uneori anonimă însă destul de eficientă, luptă de rezistenţă contra dictaturii născânde şi tot mai brutale! De ce nu s-a solidarizat tânărul şi sclipitorul cronicar de la Contemporanul cu cei citaţi mai sus, cu D. Ţepeneag şi Paul Goma, cu cei, nu puţini care refuzau în acea vară să semneze „adeziuni" la „politica partidului", cu cei ce deveneau lucizi de gravitatea situaţiei politice, nu numai literare?! Da, atunci s-ar fi putut lupta, poate" nu pentru răsturnarea perechii dictatoriale dar, cu siguranţă pentru limitarea catastrofei, pentru iniţierera unui minim nucleu de rezistenţă?! De ce?!

A, cu vivacitatea-i cunoscută, D-Sa îmi va răspunde – dacă, bineînţeles, copleşitoarele-i sarcini pe „linie de partid şi de stat" îi vor lăsa un răgaz cât de mic! – îmi va răspunde că „în fapt" a şi îndeplinit-o această „rezistenţă literară", servind valoarea şi literatura vie, săpătâmână de săptămână. Nu direct, ci in-direct!

Foarte frumos numai că... nu ajungea! Şi eu am făcut-o, şi alţii, această „împotrivire indirectă", creând un anume climat literar şi valoric în care s-au putut relua, de bine – de rău, tradiţiile culturii noastre dintre războaie, în care puteau să se formeze tineri scriitori de talent. Dar în vara lui '71, în faţa asaltului brutal, repetat, insidios şi tenace, al perechii „prezidenţiale" şi al camarilei lor – asalt ce viza nu numai cultura ci soarta României! – opoziţia din „indirectă", implicită, profesională, etc. trebuia să devie frontală, directă, afirmată! Sigur, fiecare după temperamentul şi habitudinile sale dar, oricum, cei ce aveau pretenţia de a fi personalităţi de prim rang (şi erau, în fapt!), ar fi trebuit, într-un fel sau altul să-şi declare responsabilităţile, luciditatea în faţa istoriei! Acum, după douăzeci de ani, e puţin târziu! E puţin târziu şi, mai ales, e cumva ticălos să încerci să modifici „dosarul istoriei", manipulând datele în manieră tipic stalinistă. Necinstit, naiv şi... inutil!

Şi-apoi, cum, cădem din nou în Orwell, „trecutul devine din nou imprevizibil"?! Scriem istoria precum comuniştii – precum staliniştii! – din nou cu spatele la viitor, cu spatele la prezent, în dispreţul leneş al adevărului?! Cum putem numi „omisiunea de adevăr", nu este acesta şi un delict în jurisprudenţa civilă şi penală?!

Nu-nu, eu nu am să-l trimit în judecată pe şeful PAC, – eu nu am să uit niciodată ceea ce a făcut, D-sa, cu o rară tenacitate, săptămânal, pentru valoare, pentru literatura vie – de ce a părăsit-o «cum?! – pentru câteva din cărţile mele pe care le-a înţeles şi apărat, pentru care a suferit – după singura cronică pozitivă la Bunavestire i s-a luat cronica literară, la RL, pentru câteva luni, parcă! – nu, lucrurile acestea nu se uită îi recomand doar – acum, când prietenia noastră a încetat definitiv! – îi recomand, dacă-mi permite, dacă vrea să fie o pildă pentru tineri, să respecte adevărul. Cel individual ca şi cel colectiv, istoric, adevărul care trebuie, în sfârşit să stea la baza societăţii României după Decembrie '89. Şi, astfel, respectând adevărul, îşi va îndeplini nu numai o obligaţie elementară de cetăţean şi de istoric, dar îşi va asigura, îl asigur şi o minimă demnitate a persoanei!

luni, 26 aprilie 2010

Cezar Ivănescu. 24 aprilie 2010. 2 ani de la moartea sa suspectă

Florentina Toniţă:

„24 aprilie va ramane pururi Vinerea Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In urma cu doi ani, in Vinerea Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea, de fapt, o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.

Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Vinerea Patimilor din anul 2008, ziua in care CEZAR IVANESCU S-A (RE)NASCUT INGER!

preluare: http://florentinatonita.blogspot.com/2010/04/cezar-ivanescu-un-inger-in-vinerea.html

marți, 6 aprilie 2010

Jeu d'Amour. Cezar Ivănescu, cuvînt înainte la ed. Eseuri, Mircea Eliade, Ed. Stiinţifică, 1991

JEU d'AMOUR

Anul trecut, în aprilie, cînd s-a stins Mircea Eliade, mă aflam bolnav şi mi-am însemnat pentru mine cele ce urmează cu gîndul de a le încredinţa vreunei reviste literare:

LA MOARTEA LUI MIRCEA ELIADE

La moartea celui mai mare om de cultură român de azi, Mircea Eliade, găsim de cuviinţă să publicăm textul (şi fotocopia) scrisorii pe care Maestrul nostru, nicicînd văzut la faţă, ne-a expediat-o din Chicago la Nürnberg, în R.F.G., unde ne aflam în vizită la un prieten grav bolnav. Textul scrisorii se referă la un mai vechi proiect al nostru de editare în România a Operelor complete ale gigantului savant român, iar grafia pare o continuă cutremurare de suferinţă.

26 Nov. 984
DRAGĂ CEZAR IVĂNESCU

Mulţumiri pentru scrisoarea din 5 Nov., şi iartă-mi, te rog, grafia: artrita-ateromatoasă de care sufăr se agravează (în ciuda injecţiilor cu aur coloidal) şi scriu cu o imensă greutate.
Îţi mulţumesc pentru proiectul Opere. Evident, voi cere editorilor parizieni să-ţi trimită cărţile. Dar nu cred că proiectul se va realiza (cel puţin, în timpul vieţii mele). Sorin Alexandrescu i-a înmînat planul ediţiei (Opere complete) d-lui Martin, deja de acum vreo zece am. În plus, C. Noica şi Mircea Handoca pregătesc şi ei o ,,ediţie chronologică“; au depus deja un ms. de circa 2000 de pagini (scrierile mele din adolescenţă şi primă tinereţe, multe inedite).
Ştiu că Histoire II e tradusă de vreo doi ani, dar nu apare. Traité ar, merita să fie publicat dar manuscrisul românesc (original) se găseşte la Paris, unde nu mă voi întoarce decît în Mai—Iunie.
Poate ar avea mai multe şanse eseurile de la Gallimard (Le Mythe de l'Ethernel Retour; Images et Symboles; Mythes, Reves et Mysteres, Méphistaphélis et L'Androgyne; Occultisme, sorcellerie etc.). Majoritatea prozator literare (cu excepţia Deymos, 19 Trandafiri etc.) au fost editate de E. Simion. Lipsesc, evident, cele mai importante (Întoarcere, Huliganii, Noaptea de Sînziene) şi eseurile... Dar să sperăm!

Cu mulţumiri şi prietenie
al D-tale Mircea Eliade

Dincolo de umilinţa şi suferinţa atroce din sufletul nostru stîrnite la citirea cuvintelor: „Dar nu cred că proiectul se va realiza (cel puţin, în timpul vieţii mele)“ — cum umilinţă şi suferinţă am trăit aflînd că Octav Onicescu a murit fără să mai vadă volumul omagial care i se închina şi pe care-l publica Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică şi asta numai pentru că aşa voia o funcţionară măruntă din Consiliul Culturii —, dincolo de toate acestea, scrisoarea lui Mircea Eliade conţine şi precizări preţioase pentru un viitor editor.

Acum cînd marele savant Mircea Eliade a dispărut dintre noi, sînt sigur, se vor mai împuţina şi „admiratorii“ săi interesaţi; pentru acei care i-am admirat opera şi am făcut câte ceva pentru editarea ei în România, alegîndu-ne numai cu ponosul, fireşte, tipărirea Operelor complete ale Maestrului iubit trebuie să ne fie o datorie sacră.

Am făcut, fireşte, încercarea de a publica în revista „Luceafărul“ acest text, dar Nicolae Dan Fruntelată a preferat să publice un altul semnat de A.D. Munteanu...

Nu posed nici măcar o carte cu dedicaţie de la Mircea Eliade pe care l-am sototit dintotdeauna unul dintre Maeştrii mei spirituali – alături de alţii, români sau de aiurea, dar posed; nişte observaţii făcute de unele persoane din străinătate la apariţia traducerii româneşti De la Zalmoxis la Genghis-Han (pe care am semnat-o împreună cu soţia mea, Maria Ivănescu), observaţii care ne imputau „intervenţiile“ operate în textul originar ştiut fiind faptul că subscrisul, „tentat de putere“, taie şi spînzură în cultura românească. Iată ce ne răspundea Mircea Eliade după ce primise din parte-mi De la Zalmoxis... (traducerea) şi două cărţi de poeme, Muzeon şi La Baaad:

STIMATĂ DOAMNĂ ŞI DRAGĂ CEZAR IVĂNESCU

Mulţumiri pt admirabila traducere a volumului Zalmoxis şi pt. poemele trimise. Din păcate n-am citit decît cîteva pagini — şi nu voi mai putea citi, pt. că sînt în preajma operaţiei de cataractă la amîndoi ochii.

Cu cele mai sincere urări de sănătate,
Mircea Eliade

Ne-a plăcut să cultivăm acest amor de lonh; ne-au ajutat şi împrejurarile, e adevărat, cum ne-a plăcut să-l cultivăm şi cu cel mai mare filosof român de azi, Constantin Noica...

CEZAR IVĂNESCU
1987
(Fragmente din Carantina)

joi, 25 martie 2010

Călin Ciubotari: Si ce dor mi se face de don Caesar...


In curand se vor implini doi ani de la moartea lui Cezar Ivanescu. Uneori mi se face un dor cumplit de el. Parca il vad urcand aleile de la Pogor, cu celebrul sau rucsac atarnat pe umar, da, chiar don Caesar, intors catre sine, tot mai intors, ca si cum lumea aceasta ar fi prezentat din ce in ce mai putin interes pentru parintele "Rod"-urilor. Alteori mi se pare ca ii aud vocea si mai ales rasul. Ce ras teribil avea Cezar Ivanescu, ras sincer, ras ontologic, un fel de pravalire mantuitoare a intregii sale fiinte. Mi-e dor si de utopiile lui, mi-e dor sa-mi ceara tigara ca sa traga un fum, mi-e dor de povestile lui despre un trecut pe care il iubea si il dispretuia in egala masura. Mi-e dor sa il aud vorbind despre marii poeti ai lumii, cu o familiaritate uluitoare, ca si cum ar fi vorbit despre vecinii de bloc, mi-e dor sa-l stiu cazat in camarutele de la Pogor, vesnic navetist intre Iasi si Bucuresti, intre sfintenie si demonie, intre cer si lut. Mi-e dor de furiile sale monumentale, de injuraturile alea ale lui pe care le rostea ca pe niste rugaciuni, marturisindu-mi apoi ca si a injura este o mare arta, ca si in sudalma pulseaza poezia.

Cred ca marea lectie pe care am retinut-o de la don Caesar in scurta perioada in care mi-a fost harazit sa-l cunosc a fost lectia adevarului. Omul acesta era indragostit de adevar si de aici eterna postura de personaj incomod pe care si-o construise. N-am cunoscut pe nimeni care sa spuna lucrurilor pe nume atat de raspicat, care sa refuze atat de vehement ascunzisurile, subterfugiile, dedublarile. Daca iti spunea despre cutarescu ca e idiot, nu trebuia sa te miri cand il auzeai informandu-l in fata pe respectivul: "Domnule, esti idiot!". Si, din pacate, prin biografia lui Cezar Ivanescu s-au perindat cohorte de idioti. Ii tolera, pentru ca avea o generozitate rara si, in plus, stia sa ierte.

Ma doare si astazi, la ceva timp de la moartea lui, groaznica singuratate in care se ferecase poetul. Ca si cum solitudinea mormantului se iscalise deja pe restul de pergament numit viata. Ma doare strigatul sau final, tipatul acela launtric pe care atat de putini au stiut sa-l auda. Pielea mea retine, infiorata, ultima strangere de mana, rece, indepartata... Si ma mai bantuie revelatia aceea din primavara putreda a anului 2008, cand, pentru intaia oara, in biroul directorial de la "Junimea", am trait blestemul de a intrezari, in carne si oase, Singuratatea.

Au scris colegii mei de la ziarul "Iasi Plus" un reportaj despre paragina in care se afla mormintele lui Sabin Balasa si Cezar Ivanescu. Au dreptate, e dezolant, e nedrept, e trist. Dincolo de morminte, insa, marea noastra problema este ca nu stim ce sa facem cu mortii. Ori le ridicam statui, la propriu, pietrificandu-i, transformandu-i in idoli muti si inutili, ori le predam in gestiunea uitarii, ca pe niste fasii de neant care nu ne mai sunt de folos. Intre patrimonialitate si amnezie ni se pierd mortii nostri cei mai de pret, intre discursuri latrate si taceri vascoase lasam beznele sa acopere marile raze ce ni se dadusera.

Scriu lucrurile acestea cu amaraciune si, pentru a cata oara?!, cu dezamagire. Despre opera lui Cezar Ivanescu nu se mai discuta aproape deloc. Posteritatea nu a retinut din episodul Ivanescu decat figura unui ins agresiv, imprevizibil si incomod. Treptat, amintirile se decoloreaza, ca niste rufe colorate cufundate in clor. Si in indiferenta... Noi sa fim sanatosi, noua sa ne iasa combinatiile, noua, celor in care viata nu si-a spus ultimul cuvant, ultima silaba...

Si ce dor mi se face uneori de don Caesar...

Sursa: http://www.flacarais.ro/cms/site/f_is/news/si_ce_dor_mi_se_face_de_don_caesar..._33577.html

joi, 14 ianuarie 2010

„pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin“

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului.

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului.

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă, pe deasupra, vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi pînă la copilul de geniu care a fost Labiş) ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătoril noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...

Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului,
Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989