sâmbătă, 30 august 2008

„Cine a vrut
să-i facă rău,
i-a făcut“

Motto:
Ţară de Aur, sferică,
a Domnului Biserică!

! în Ţara mea în toamnă vin,
nu am plînsoare să mă-alin,

nu mă mai poate alina
frunza pe ram, de aur grea !

! dumnezeiesc e-acest tărîm,
eu de plînsoare mă sfărîm !
Cezar Ivănescu, Miri înstelaţi

„Eu sunt convins că existenţa noastră de aici, de pe pământ, este negativul alteia, plină de lumină. Moartea este doar un ritual de trecere spre adevărata noastră esenţă şi fiinţă. Nu trebuie să credem că această experienţă a călătoriei noastre pe pământ este o experienţă în totalitate negativă. Iisus strigă pe cruce: «Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?» Se întunecă. Pentru că pământul este un loc atât de sinistru, încât fiul divin îşi poate uita tatăl şi poate crede că a fost părăsit. Şi totuşi, în acest infern, învăţăm să iubim, să ne sacrificăm, să ne dăruim, să fim generoşi. Este un infern feeric. Anamneza angelică pe care ne-o facem, din când în când, ne indică spre ce ne îndreptăm. Spre Dumnezeu. Şi toată viaţa noastră trebuie să fie o lecţie de modestie.“

(Cezar Ivănescu, fragment din interviul publicat în România văzută de sus, nr. 5, ian.-mar. 2007)

Aici şi Dincolo. La noi şi la Domnul

Într-o lume a firescului, şi nu în cea a groazei şi a terorii în care trăim cufundaţi ca într-o imensă oază otravită, Cezar Ivănescu, alături de marii, genialii săi prieteni, ar vorbi încă blând, tandru şi mult, nopţi, zile, ani la rând [„Cum monşer şi în Lumea de Dincolo să mă întâlnesc cu Ivasiuc?...“, „Nu, nu, în Lumea de Dincolo sunt doar Îngeri buni şi blânzi.“].

Toate versurile sale nescrise, nerostite, scrise cu miile şi încă nepublicate, de acum vor fi doar şoptite, cu buzele în veci sângerânde de pe urma prigoanei pământeşti, în Lumină, Clară-Lumină, lin la urechea Tatălui. Doar Tatălui...
Noi, aici, vom încerca să restabilim ordinea în accepţiunea noastră comună, terestră, guvernată de ceea ce ar trebui să fie legea într-un stat de drept, al celor drepţi. Domnul, în Împărăţia Lui, în Ceriuri, cu rigori care ne scapă şi-a supus încă o dată Fiul, încă o dată din supremă iubire pentru oameni, la cele mai mari chinuri... Făptuitori ai dezastrului şi suferinţei sale pământeşti am fost şi noi, din nepăsare, din neînţelegere, din neputinţă, din Voie Divină şi spre împlinirea celor Dumnezeieşti ştiute doar de Domnul...


În această încercare de reinstaurare a ordinii fireşti se înscriu şi demersurile noastre de aflare a adevărului asupra morţii poetului Cezar Ivănescu, cauzată moral de un atac nedrept, nefondat şi straniu declanşat cu mare grăbire, tocmai de la Paris, de către domnul Mircea Dinescu şi propagat cu viteza luminii prin agenţia de ştiri NewsIn, în data de 29 ianuarie 2008.

Cezar Ivănescu. Un posibil studiu de caz
„Marţi, 29.01.2008, ora 16:00, o voce feminină de la agenţia de ştiri NewsIn îmi cere să comentez ştirea conform căreia CNSAS mi-ar fi comunicat un verdict de poliţie politică. Îi răspund vocii că nu am primit nicio decizie şi «acele surse» din CNSAS sunt identificabile în persoana lui Mircea Dinescu.“
(Cezar Ivănescu, Prostul Lusignon, manuscris)

Ziarul Adevărul, 30.01.2008. „Cezar Ivănescu a primit decizie de colaborare cu Securitatea de la CNSAS, a informat ieri Newsin, citând surse din cadrul Consiliului. El îl acuză la rândul său pe Mircea Dinescu că ar fi manipulat decizia CNSAS.“ [El, nu domnul, nu poetul, ci simplu El, duşmanul de clasă, anonimul, ce veţi vrea domniile-voastre să înţelegeţi din această exprimare... – n.n.]. „Este ultima mea confruntare cu diavolul. Dacă această ştire circulă înainte ca să-mi fie arătat dosarul împreună cu eventuale probe, eu o consider o contrafacere a tovarăşului (...) Mircea Dinescu, care se află în componenţa CNSAS.“ „Dinescu: «Este informator!»“ „La rândul său, Mircea Dinescu, aflat la Paris [ ! – n.n.], susţine ca nu are nicio implicare în acest «verdict» al CNSAS, întrucât nici nu a votat şi nici nu a văzut dosarul lui Ivănescu. «Nu i-am văzut dosarul. Eu am fost într-un conflict cu el, pe vremuri, când lucram la «Luceafărul», şi am fost martor împotriva lui, împreună cu Dorin Tudoran. Degeaba însă spune Cezar Ivănescu despre mine că sunt general sau colonel de securitate. Eu am livret de soldat fruntaş. Deocamdată el este informator, şi să răspunda pentru asta»“. [procesul invocat era de fapt Iulian Neacşu vs Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, pentru acte de huliganism, câştig de cauză având Iulian Neacşu. Cezar Ivănescu a fost citat în calitate de martor. Sentinţa pronunţată a fost de condamnare cu suspendare – n.n.].

Citind acest articol nu se poate să nu ne întrebăm cum se lucrează într-o instituţie de genul CNSAS. Suspiciunile fiindu-ne întărite şi de graba cu care pare că se studiază/tranşează situaţia unei persoane publice/a unui dosar. Aşadar, domnia-sa domnul Mircea Dinescu, nefiind în ţară, ci la Paris, „cunoaştea“ cu exactitate, chiar fără să fi fost prezent, fără să fi votat, fără să fi văzut vreodată vreun rând din dosarele de la Securitate ale poetului Cezar Ivănescu, totul, chiar şi un aşa-atribuit verdict, şi chiar şi faptul că „Deocamdată el este informator, şi să răspundă pentru asta“. [„Marile spirite ca şi marile canalii se întâlnesc... la Paris“, Cezar Ivănescu].

România – stat de drept?
Teoretic, trăim într-o ţară în care drepturile ne sunt garantate atât de o Constituţie modernă, cât şi, măcar formal, de un principiu fundamental în democraţie – cel al prezumţiei de nevinovăţie, o ţară în care funcţionează instituţii precum cea a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii care se declară aliniate la cerinţele şi standardele Uniunii Europe. („Democraţia în România a devenit un lucru cert şi ireversibil. Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în anul 1999 demonstrează consolidarea structurilor democratice în România şi alinierea la cerinţele şi standardele Uniunii Europene în vederea integrării. /…/ Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în întregul său şi fiecare dintre membrii săi răspund în faţa Parlamentului României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin. Prin votarea în Parlament a Ordonanţei de Urgenţă nr. 24/2008, voinţa legiuitorului a fost ca CNSAS să ofere societăţii româneşti o bază instituţională credibilă pentru a putea duce la bun sfârşit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.“ Sursa: pagina web a CNSAS,
www.cnsas.ro, Date generale)

Practic, se pare ca aceste instituţii „moderne“, create în deplin consens cu „cerinţele şi standardele Uniunii Europene“, funcţionează în mod discreţionar şi primitiv. De exemplu, o simplă declaraţie de presă emisă în data de 30.01.2008 de către Biroul de presă al CNSAS, în mod oficial, ferm şi imediat în cazul Cezar Ivănescu ar fi stabilit adevărul şi ar fi salvat de la moarte un Poet. O asemenea atitudine ar fi scos CNSAS-ul din situaţia de profund ridicol în care s-a plasat şi ar fi devenit dovada vie a faptului că este o instituţie care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept. Nu a fost însă să fie aşa...

La aproape 20 de ani de la revoluţie, în această Românie pe care cu toţii am clădit-o, Cezar Ivănescu a luptat de unul singur împotriva unui întreg sistem amoral, teoretic având de partea sa totul: adevărul, statul de drept, calitatea de membru într-o organizaţie de breaslă structurată şi pe generoasele principii morale ale Cartei Drepturilor Omului – Uniunea Scriitorilor din România, onoarea de a fi Comandor al Ordinului Steaua României, ordin al cărui şef este însuşi Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, garantul respectării Constituţiei..., statutul de membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, al cărui Preşedinte este ambasadorul UNESCO al României la Paris şi al cărui vicepreşedinte este un Ministru în funcţie al Guvernului României...

„Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut“
Nu a existat niciodată un verdict dat de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. O declaraţie de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, a apărut o declaraţie absolut bulversantă a domnului Cazimir Ionescu, difuzată de un post de televiziune, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.“ La o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se poate constata că în perioada 11.12.2007–20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, aşadar în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial.

Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat măcar în discuţie vreodată. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se ca a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite.
Semnalăm cu mare tristeţe faptul că toate acestea s-au petrecut în România noastră liberă şi europeană acum şi nu atunci, în perioada neagră a comunismului de tip stalinist, din anii ’50. Atunci românii erau condamnaţi la ani grei de temniţă doar pentru „păcatul de a nu fi trădători de ţară“, dar atunci era o perioadă cumplită. Acum însă? Cum am putea justifica acum aceste drame, astăzi, în democraţie?

USR. Statut/Statutar – Carta Drepturilor Omului, neocomunismul
şi tirania impusă de Omul de tip Nou

„Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului. Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.“ (Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)
Întreaga conducere a USR s-a eschivat, ignorând atât propriul statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

Prezentăm mai jos articolele din Statutul USR la care s-a făcut trimitere:
„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.
Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.
Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.
Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.
Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Cezar Ivănescu a trimis două scrisori deschise adresate Preşedintelui USR, domnului Nicolae Manolescu. Neprimind niciun răspuns după prima sa scrisoare s-a văzut obligat, la vârsta de 66 de ani, să declare greva foamei în 4.02.2008 doar pentru a obţine o declaraţie din partea domnului Nicolae Manolescu cum că la sediul USR nu a sosit niciodată nici măcar o înştiinţare din care să rezulte că ar fi fost invitat vreodată să-şi consulte dosarul la sediul CNSAS sau oriunde altundeva. În cea de a doua scrisoare adresată atât domnului Nicolae Manolescu, cât şi domnului Traian Băsescu în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României (înregistrată la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală cu nr. 2994, în 4.02.2008), Cezar Ivănescu cerea ca dosarul său personal de la CNSAS să îi fie adus la USR, audierea sa să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe. Cine însă să dorească aflarea adevărului?
Preşedinţia României nu a răspuns niciodată... Timpul legal s-a scurs. Cezar Ivănescu a murit în condiţii inumane, total neclare, chinuit, după ce cu doar câteva zile în urma se întorsese dintr-o vizită triumfală în Albania, ţara de origine a mamei sale.
La postul de televiziune B1tv, la începutul lunii februarie a.c., într-o emisiune zguduitoare, singura de altfel care i-a dat posibilitatea poetului de a-şi exprima punctul de vedere şi de a spune în mod liber adevărul, Cezar Ivănescu afirma:
„Cezar Ivănescu: /.../ Deci după o săptămână de când prin presă dau dezminţiri, a dat şi Uniunea Scriitorilor un comunicat oficial că CNSAS nu a emis niciun verdict, nimic. E vorba de o colportare calomnioasă şi ilegală. Comisă de o persoană din cadrul CNSAS. Marţea trecută, seara la orele 16, o voce de domnişoară delicată mi-a citit ştirea şi mi-a zis cum comentez. Fireşte nu am cazut jos sa fac infarct, ca altul putea sa facă infarct pe loc. /.../ Eu vă avertizez că nu am primit oficial niciun verdict, şi că e o scurgere, sau o scursură, de informaţii false şi calomnioase. Şi am spus, eu vă comentez că e un fals şi aşa mai departe. Şi vă avertizez ca veţi fi în culpă. Bun. Ştirea s-a difuzat năvalnic peste tot, a fost preluată de toată presa şi aşa mai departe. Am fost supus timp de o săptamână unei încercări de linşaj mediatic. Dar vreau să vă spun că după o săpămână de luptă şi greva foamei, am obţinut un comunicat simplu...

Radu Moraru: Cine să dea comunicatul?
Cezar Ivănescu: Conducerea Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Şi ce aţi cerut?
Cezar Ivănescu: Ca CNSAS-ul să ne dea dosarele tuturor membrilor din conducerea Uniunii Scriitorilor şi să ni se dea nişte verdicte.
Radu Moraru: CNSAS a dat vreun comunicat oficial în care să spună dacă e adevărat sau nu?
Cezar Ivănescu: Nu. Şi după o saptamână... eu ca să obţin acest comunicat din partea Uniunii Scriitorilor a trebuit sa declar greva foamei.“
/…/
Radu Moraru: Când acest comitet [Consiliul USR – n.n.] a cerut CNSAS ca să vă permită accesul la dosare?
Cezar Ivănescu: Hotărârea am luat-o în 2006, iar adresele oficiale au fost în martie 2007.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră sunteţi pe o lista comună, în care cereţi sa fiţi lăsat să vă vedeţi dosarele.
Cezar Ivănescu: 67 de persoane. Să urmăm calea legală.
Radu Moraru: Bun. De ce aţi făcut acest demers?
Cezar Ivănescu: Pentru scandalul anterior, 2004, Eugen Uricariu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Când Eugen Uricariu a trebuit să renunţe la conducerea Uniunii Scriitorilor. Bun, haideţi să ajungem la ce se întâmplă. CNSAS-ul nu a facut nimic.
Cezar Ivănescu: Nu, a dat până acum separat pe alte căi, adică domnul Manolescu, de exemplu, a fost implicat în alte funcţii oficiale şi îşi obţinuse o decizie de noncolaborare, dar a făcut încă o dată... deci noi am făcut toţii.
Radu Moraru: Deci unii au primit, unii nimic.
Cezar Ivănescu: Cei care au primit sunt 9.”
(Cezar Ivănescu, Radu Moraru B1Tv, februarie 2008, emisiunea Naşul)
Această emisiune este o mărturie despre drama totală trăită şi asumată până la moarte de Cezar Ivănescu.

Reproducem şi un articol elocvent al domnului Ion Murgeanu:
Revista CUMPĂNA (http://cumpana.wordpress.com )
23 februarie 2008

CRONICA MIRĂRII
Ion Murgeanu

DEFĂIMAREA LUI CEZAR IVĂNESCU O PROVOCARE RISCANTĂ
Puţin înainte ca CNSAS-ului să i se ia jucăria, ca urmare a unui joc periculos de picioare, practicat la Curtea Constituţională – pe motivul „de lebădă” a lui Felix Motanul, alias Dan Voiculescu, unul din cei mai tenebroşi „oameni de afaceri”, scoşi din mantaua comunismului, „biroul CNSAS” mai avu timp să răspândească fumigena „colaborării cu securitatea” a poetului Cezar Ivănescu, anticomunist notoriu, aflat tot timpul, în vechiul regim, sub strictă supraveghere, şi-n interdicţia de-a se apropia de „conducătorul iubit” la mai puţin de o sută de metri… Ceea ce, cum îl ştim, nici nu credem că şi-ar fi dorit-o, poetul „Rod”-ului şi-al „Baaad”-ului, al „Muzeion”-ului şi al „Doinei”.

În absenţa „inchizitorului şef” Mircea Dinescu, de la CNSAS, aflat într-un mic turneu parisian, lucrul păru de mirare, cum de ajunsese „biroul” tocmai atunci la dosarul poetului, şi cu ce scop anume răspândise zvonul înaintea „verdictului” oficial?! Cu binecunoscuta vehemenţă poetul a răspuns prompt infamei provocări, acuzându-l direct pe Mircea Dinescu, fostul său coleg din redacţia revistei „Luceafărul”, cu care avusese, la vremea respectivă, belicoase afaceri de regulat; deci, pătimaş cum îl ştim, tragicul poet îi atribuia lui Dinescu calităţi, cât nici el nu visase: general de securitate şi activist al partidului comunist. În stilul său zeflemist, poetul Dinescu îi răspunse re-încărcatului său adversar, că nu avea decât grad de soldat fruntaş, chiar dacă făcuse armata „pe ochi frumoşi”, într-o unitate de securitate, şi dacă fusese membru de partid, făcuse totul pentru a fi exclus înaintea acţiunii „Disidenţa” cu voie de la poliţie (ca atâţia alţii, de altfel) şi-a „arestului la domiciliu” mai mult de ochii lumii, şi-ai postului de radio „Europa liberă”…

Sunt atâtea de stabilit „în regim de urgenţă”, înainte chiar de primele audieri în procesul comunismului, şi nu neapărat pe baza dosarelor de securitate, scoase de la naftalină de limfaticul, altfel, CNSAS, în ce ordine şi după ce „priorităţi”?!

E clar ratingul mult discutatei şi discutabilei instituţii se datorează gurii-sparte a lui Dinescu, membru al biroului CNSAS, prezent, vorba lui nenea Iancu, „am n-am treabă” în faţa presei cu ultima informaţie, augmentată însă şi de amintirile din copilăria sa literară, când se vânturau atâtea, mai ales despre scriitorii foşti deţinuţi politici; Dinescu lansase, astfel, fără nici o acoperire, informaţia despre regretatul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, totodată şi talentat scriitor, cum că la un 23 august, i-ar fi cerut direct lui Ceauşescu, să-l avanseze de la gradul de colonel la gradul de general; „informaţie” de cafenea literară, probabil; şi tot poetul „Beţiei cu Marx”, Mircea Dinescu, a iniţiat şi condus campania cu „berbecuţii puşi la frigare” a unor feţe bisericeşti, ameninţate cu datul în vileag, dar rămase, în lipsă de dovezi, curate şi inefabile ca şi Duhul Sfânt al misiunii lor creştine…

Cu Cezar Ivănescu lucrurile pot să se complice: în vremea aceea … puţini din autorii ce se afirmau cu maximă dificultate, atunci când li s-a dat drumul să publice, totuşi, şi criticilor să scrie pozitiv despre opera lor, au rămas în afara bănuielii de-a nu fi făcut „pactul cu diavolul”… Cezar Ivănescu s-a aflat la un moment dat sub aripa protectoare a lui Marin Preda (noi l-am dus şi l-am prezentat, prima dată, marelui prozator , directorul editurii Cartea Românească), care a şi înlesnit să-şi tipărească masivul, neobişnuitul, compozitul volum „La Baaad” (poezie, teatru, eseu), 502 pagini pe format înalt… La moartea lui Marin Preda poetul nu a mai fost, o clipă, alături de marele său prieten; o liotă de „mititei”, un roi de gâze literare dansaseră în jurul luminii ultimului succes literar predist, cu „Cel mai iubit dintre pământeni”…

Într-un volum postum, „Pentru Marin Preda”, Cezar Ivănescu a reiterat o serie de învinuiri, vituperând, în dreapta şi în stânga ( din păcate acesta devenind la el un fel de „stil” publicistic), şi pe câteva nume ilustre, dintre care nu a lipsit, la ziua morţii lui Marin Preda, nici poetul Dinescu… Se punea gaz pe foc unei mai vechi antipatii reciproce degenerată într-un penibil conflict… Nu numai „marele singuratec” Marin Preda nu a avut parte de prieteni devotaţi şi loiali, dar nici Cezar Ivănescu, ambii născuţi, dacă-mi aduc bine aminte, în zodia orgoliului regal al Leului, şi în aceeaşi zi, a Schimbării la faţă, 6 august, cu o diferenţă de ani, fireşte, ca de la maestru la discipol…

Orgoliul nepotolit îl costă poate, cel mai mult, pe prietenul nostru Cezar Ivănescu, poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii, şi de canoanele trecerii dintr-o barcă într-alta…Ce i-o fi trebuit să se implice într-un joc al ierarhiilor dubioase, din care autenticul său talent, specialul său talent l-a exclus ab initio; de ce i-a trebuit să sufere pentru nimic, dacă nimeni „nu-l vede” şi nici nu-l citeşte cel puţin, în litera şi-n toată măreţia amplitudinilor sale; a crezut fie şi pentru o clipă că era chemat să fie preşedintele găştilor literare imunde, din „turcitul Bucureşti”?!

Retras de o vreme în Iaşi, ca director al Editurii Junimea, nerenunţând însă la naveta Bucureşti–Iaşi, hăituitul poet nici în dulcea capitală a Moldovei nu a trezit un unanim entuziasm; cine cunoaşte provincia culturală românească îşi poate da seama; o dâră de respect, datorată evidentului său talent, şi atât; respectul datorat operei sale i-ar fi ajuns să trăiască o glorie subsumată, lucrând pentru o recunoaştere de dincolo de lovituri şi poncife; dar omul dificil, „genus iritabile vatum”, a ales să participe şi să se manifeste altfel; poate amestecul „sanguinar” de rase, pe care singur şi-l recunoştea undeva, într-un vers: „grec, albanez, turc şi moldav” să fie de vină?!

Conflictul ivit după eşecul campaniei sale electorale, la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, cu un scor de febleţe, totuşi, pentru poet, ca să zicem aşa, se perpetuează, nefiind fără o legătură subterană, în conflicul de azi, cu „dosarul de la securitate”… Care dosar?! Poetul Cezar Ivănescu, învinuit a fi fost informator al securităţii „după ureche”, de anticul şi străvechiul său duşman literar Mircea Dinescu, care într-o emisiune pe Realitatea TV, cu nelipsitul său pataşon Stelian Tănase, afirmă ca „dintr-o furie”, aşa, la plesneală: „A fost informator, domne, ştim noi”… Dar să ştie şi Grivei, nu-i aşa…

Poetul declarase greva foamei la Sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor. Adversarul său electoral Dl N. Manolescu, preşedintele în funcţie al US, a trebuit să dea un comunicat presei, prin care să pună lucrurile la punct măcar formal: „Nu există nici un dosar de informator şi nici un verdict pe numele poetului Cezar Ivănescu”.

Greva foamei a încetat dar urmele traumei nu; în succesivele „greve ale foamei”, prin care a atras de-a lungul vremii atenţia asupra stării dificile, precare, cel mai adesea grave, în care a trăit şi a scris; asupra desfiinţării abuzive a cenaclului Numele Poetului, de la revista „Luceafărul”; asupra tratamentului barbar din timpul ultimei mineriade, de la care a scăpat, aflându-se într-o redacţie vandalizată, mai mult mort decât viu, temperamentul de luptător al poetului, sau orgoliul de „hoplit literar” va fi avut de câştigat; caracterul omului s-a vulnerabilizat şi mai mult însă; singurătatea „geniului neînţeles” strigă din toate părţile, şi jură pe numele lui unic şi inefabil, atunci când îi redeschizi cărţile de poezie…

Au fost câteva emisiuni, dar mai ales cea de pe B1 TV la „Naşul”, unde poetul a răspuns cu calm şi adevăr infamei provocări, lipsită de argumente, cu gura cusută de invectiva minciunii; acest lucru avea loc după ce şi Mircea Dinescu primise la Botoşani Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” câţiva ani după Cezar Ivănescu, la aniversarea din acest an a 153 de la naşterea lui Eminescu, prilej cu care un ziar din Bucureşti publica un simptomatic documentar despre moartea „poetului nepereche”; conform acestui documentar, susţinut de istorici literari dar şi de prestigioşi medici, poetul Eminescu ar fi murit asasinat, din motive politice, dar cu complicitatea şi a „amicilor” săi literari, oameni politici ai vremii, după ce mai întâi i se înscenase legendara, de-acum, „nebunie”…

Să spunem, deci, că istoria se repetă, pe-aceeaşi falie şi tragică şi grotescă?! După ce, într-o altă carte post-decembristă, „Timpul asasinilor” , poetul Cezar Ivănescu, aflat el de data aceasta în corzile unei triviale defăimări, atrăsese atenţia că Nicolae Labiş însuşi fusese „asasinat”, căci fiind urmărit, pas cu pas, în acel tulbure decembrie 1956, fusese „ajutat” să lunece sub roţile sinistrului tramvai numit destin…

Am dezvoltat altădată, despre trista „vocaţie”a poporului român din istorie, ajutat mereu de observatori prea puţin amicali, din afară, de a-şi elimina marii conducătorii; observăm cu adâncă mâhnire că nici la capitolul „poeţi de geniu” nu stăm mai bine… Cui prodest? L-am întreba totuşi pe Mircea Dinescu?! Ca poeţi cei doi nu au nici o incidenţă şi nici o „coincidenţă”: distanţa de la unul la celălalt, cu trecerea timpului va deveni „cosmică”; Quidlibet audendi potestas/ „Posibilitatea de a îndrăzni orice, îngăduinţa oricărei îndrăzneli”, zice latinul coleg Horaţiu, inclusiv al poetului de la Slobozia, nu-i va şterge audienţa „din istorie” a „detonatorului” Mircea Dinescu, din 21 dec. 89; dar trasul „la gioale”, tipic balcanic, într-un adversar lipsit de abilităţile lipsei de sportivitate, dar încăpăţânat să practice, cu vehemenţă fairplay-ul, nu va fi uşor uitat…

Defăimarea poetului Cezar Ivănescu, ponegrirea lui, fie şi „într-o clipă de neatenţie” a unei lumi şi-a unei societăţi grav avariate, batjocorirea numelui său, umilirea omului, înjosirea aproapelui, vor face un nou dosar de istorie literară, amintind, fireşte, de dosarul Macedonski–Eminescu, şi de atâtea altele, din care, din nefericire, n-am învăţat, nu învăţăm nimic.


CEZAR IVĂNESCU

JEU D’AMOUR
(Clară lumină)

! cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L
L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -,
cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L
Sufletul Nemuritor, tot în tremniţă grea,
cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-L
Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea!

! ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul,
casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea,
ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,
visul în inimă scria doar cu inima mea,
ne întoarcem doar în vis şi preamăream numai visul,
visul în inimă scris de inima mea!

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă şi l-am scris doar cu inima mea,
tu întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

! eu numai versul l-am scrisu-l, eu numai versul l-am scrisu-l,
muzica e doar visare, muzica e doar visa-,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea,
tu te întoarce în vis şi preamăreşte doar visul,
în inimă ţi l-am scris doar cu inima mea!

! inimii Clară Lumină i-ai fost mie, Proscrisul,
balsam şi Ţară a Verii cu Tinereţea în ea,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca,
Dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi, nu te-ntuneca!

-------------------------------------------------------------------------------------------------

1 comentariu la „Defăimarea lui Cezar Ivănescu o provocare riscantă”
Comentariu by mihai — februarie 24, 2008 @ 9:52 am

Splendid, dureros şi premonitoriu poemul lui Cezar Ivănescu. Cum să nu-l urască măscăricii vremurilor noastre, „oamenii noi” rezultat hidos al melanjului comunist-postdecembrist samd.?

Nimeni nu-i profet în ţara sa…

Ce să înteleagă M. Dinescu din tragismul devorator de viaţă, din subtilele imagini, acelea pe care le elogia şi Noica atunci când îi spunea lui C. Ivănescu că „peste tot în poezia dumitale simt ceva sacru…”, din toată candoarea scrisului divin al acestui imens şi tragic artist?

Cu ce senzori să perceapa acest troglodit de M. Dinescu, slobozit şi slobod la gură, rafinamentul scriiturii lui Ivănescu? Cu senzorii care i-au fost implementaţi la Academia de Partid Şt. Gheorghiu, cu cei pe care i-a primit în dotare la înscrierea în PCR? De altfel M. Dinescu pare cuprins de un microb al nebuniei pentru că nu mai percepe gravitatea niciunui lucru de pe lumea asta, fie el din domeniul legislativ, moral, intelectual…

Aflat într-o postură evidentă de ilegalitate, fiind într-un vădit conflict de interese conform legilor în vigoare în anul de graţie 2008, în România, declara nici mai mult nici mai puţin decât: „Că-l doare în C–R ca este incompatibil!”/ fiind şi în Colegiul CNSAS – funcţie asimilată celei de Secretar de Stat şi în Consiliul director al ziarului Cotidianul/. Atunci, noi, solidari cu această durere strict poziţionată dpdv anatomic şi oarecum jenantă nu-i putem dori, cu toată compasiunea de care poate da dovadă un popor creştin, decât dureri mult mai rafinate… pentru început, poate de cap… în viitor sperăm din tot sufletul şi unele legate de ce nu, de procese? Ar trebui totuşi la un moment dat să raspundă şi în faţa instanţei judecătoreşti, că doar n-om aştepta totul de la instanţele divine, nu?

4 articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de

marți, 19 august 2008

Cezar Ivanescu, poeme




DOINA
(Străina)

! inima mea azi nu te mai vrea,
ia-mi cu tine tinereţea mea,
lasă-mă aice să rămân
şi fără de tine şi bătrân,
lasă-mă aice să rămân
şi fără de tine şi bătrân !


! ca să-mi iert că mult mi-ai fost dragă,
lasă-mi numa pâne da neagră,
noaptea s-o mănânc fără să văd
aşteptând urgie şi prăpăd,
noaptea s-o mănânc fără să văd
aşteptând urgie şi prăpăd !


! singur să mă bucur că mă-ntomn,
să-mi ud buzele numai în somn
cu sărată lacrimă, săraochiul
meu să plângă, dacă vrea,
cu sărată lacrimă, săraochiul
meu să plângă, dacă vrea !


! ochiul meu să plângă fără zor
cum plânge-n pădure un izvor
singur de când Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut,
singur de când Lumea s-a-nceput
nici măcar de Dumnezău ştiut !


! viersul meu să-l cânţi numai noaptea,
şi din şapte numa-ntr-a şaptea,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei,
lasă ziua cum e, dacă vrei,
că-i ajunge răutatea ei !







DOINA

! o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
cadavrul Soarelui strălucitor,
o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
mi-apari ca un cadavru plin de flori...


sunt singur, văd lumina, şi-am să mor,
o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
mort palid îmi vorbeşti din flori:
a murit şi-a Morţii Sfântă Regină !


! o, Doamne-n dimineaţa de regină,
visam întreg în carnea unei flori,
fierbinţi plămânii mei sugeau lumină
sânge-nălţând ca un parfum uşor !


! o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
ca o virgină moartă,-aşezământ
al groazei de-a fi om de pe pământ,
cast imploram: Regină-a Morţii, vină,

n-am greul ţărnii,-s fără vină!


! o, Doamne,-n dimineaţa de regină,
cu mâna capul mi-l culeg din flori,
şi lacrimi grele plâng şi decât ele
e roua ta mai grea de două ori,
şi lacrimi grele plâng şi decât ele
e roua ta mai grea de două ori !

vineri, 15 august 2008

Cezar Ivanescu, poeme




Rosarium
(Marie-a vieţii)

! Marie-a Vieţii nu-mi privi căinţa
ci numai trupul slab şi suferinţa
căci mîne aş putea în rîsul gloatei

cu pietre să te sfarm cu voluptate,
ci mîntuie-ne tu precum o Mumă
şi păcătoşi şi fără de păcat
loviţi de groaza morţii fără urmă
ne îmbubăm de ură nencetat !

! stau în pămîntul sterp fără noroc
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scîrbă în dezgust şi greaţă
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vîndut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzînd se osîndeşte !

! Marie-a vieţii mele blîndă foarte
fără greşală, fără Timp şi Moarte
curăţă-mi gîndul morţii de otravă
inima lin sărută-mi-o cu slavă
că putrezeşte carnea de pe mine
şi viermii trupul mi-l mănîncă blînd,
ridică-te Regină-ntre Regine
de curăţia ta eu sînt flămînd !

! Marie-a vieţii mele blîndă foarte
ispită aurie şi Graţie şi Moarte !



Rosarium
(Pietate)

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
nimeni în oraş nu ştie
de ce-a fost luat şi dus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

! roagă-te-n genunchi,
Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
vina lui e-atît de mare
că măcar nu s-a mai spus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !

! roagă-te-n genunchi, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
roagă-te-n tăcere mare
cît vecinii nu te-au spus,
că te rogi mereu, Marie,
pentru pruncul tău Iisus,
că te rogi mereu, Marie,
pentru pruncul tău Iisus !


miercuri, 13 august 2008

Cezar Ivănescu, „profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş“

Viorel Ilişoi într-un dialog
cu poetul Cezar Ivănescu
(fragment, 1996)

(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.

(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, [...] deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu.

Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa.

Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.

(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.

(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.

(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?

(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...

(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.

(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om.

Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.

(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.

(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...

(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.

(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.

(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.

(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.

(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?

(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.

(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...

(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.

(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.

(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.

(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.

(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.

(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?

(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.

(V.I.) De ce?

(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.

(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?

(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.

(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...

(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...

(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?

(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.

(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.

(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.

(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.

(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]

(V.I.) În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”

(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da.

(V.I.) Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor.

O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.

(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.

(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.

(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).

(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.

(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.

(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.

(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.

(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.

(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?

(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.

(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?

(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]

(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.

(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.

(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?

(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.

(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.

(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...

(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...

(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.

(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...

(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine.

[…]

(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?

(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.

Notă asupra interviului:

Textul prezentat reproduce cîteva fragmente din cartea Kagemusha. Şapte zile cu Cezar Ivănescu. Viorel Ilişoi într-un dialog cu poetul Cezar Ivănescu (decembrie 1996–ianuarie 1997). Această carte de jurnalistică nu a mai fost pînă la urma tipărită pentru că Cezar Ivănescu, pe deplin conştient de faptul că libertatea sa de exprimare depăşea cu mult puterea de înţelegere şi de acceptare a contemporanilor săi, a decis să nu facă public, cel puţin pe timpul vieţii sale, acest dialog.

Cezar Ivănescu afirma în acest text din anul 1996: „Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“.

Scenariile se repetă spasmodic. Cezar Ivănescu avea să moară şi el, cu zile, chinuit cumplit, ca urmare a unei intervenţii banale, programate şi care nu implica nici un risc, efectuate într-un spital din Bacău, păşind în Moarte, ca un adevărat Profet, pe urmele nobile presărate cu aur şi sînge ale Maestrului său în Absolut, Mihai Eminescu.

După reîntoarcerea din Albania – tărâmul sfânt din stâncă şi lumină, patria mamei sale, după momentele de glorie trăite acolo, pe 20 aprilie, cu o zi doar înaintea nenorocitei de intervenţii „ultramoderne, cu laser“, garantat neinvazive, Cezar Ivănescu nota: „tot timpul, în maşină [în Albania – n.n.], am simţit încă pe cineva prezent alături de noi; i-am spus Clarei că a fost cu noi Îngerul Domnului, la care Clara mi-a replicat: eu sînt Îngerul Domnului! Se pare că are dreptate, ea e Îngerul Domnului...“ („! păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminînd,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt!“, Cezar Ivănescu, Doina – Gnoză)

Noi, cei care i-am fost atunci alături în acea călătorie, am resimţit întoarcerea în ţară ca pe o agresiune. Nu aş putea defini cu exactitate, dar o multitudine de elemente ne-au determinat această senzaţie care se acutiza cu cât ne apropiam de Bucureşti. Au urmat apoi cele mai cumplite zile din viaţa noastră, zile ale terorii totale în care am încercat cu disperare să rupem un lanţ de evenimente tragice care parcă se succedau într-o dezordine totală, imposibil de anticipat. Lanţul creat devenise o „entitate“ diabolică, indestructibilă şi de neînţeles care părea că se recompune, cu fiecare aparentă senzaţie de fisură, mai puternic şi mai de neînvins şi care era chiar întruparea „trimişilor beznei“, cei atât de prezenţi – ca o sumbră imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.

Remarcăm asemănările dintre cele două cazuri deja de domeniul istoriei literare: moartea lui Eminescu şi moartea lui Ivănescu, sperînd că într-o zi vom afla adevărul. Pînă atunci însă întrebăm şi ne întrebăm cum de a fost cu putinţă ca un om să moară aşa, cu zile, purtat între unităţi spitaliceşti ale căror medici au dovedit că au un comportament cel puţin inuman, departe de orice deontologie, profesionalism, milă şi bun-simţ.

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit. Pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, Cezar Ivănescu, personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, a fost ucis în propria sa Ţară, Ţara Tatălui de incompetenţa crasă, inexplicabilă şi suspectă a medicilor din Bacău („Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“), după ce Ţara Mamei l-a primit cu dragoste şi l-a învăluit ca într-un miraj al iubirii totale, determinându-l să-şi dorească cu ardoare să revină şi să scrie în şi despre Albania (intenţiona ca în vară să se reîntoarcă pe malul lacului „luminos“, celebru încă din antichitate, pentru a-şi reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Cartea urma să apară bilingv, în limbile albaneză şi română, în condiţii grafice de lux, la editura Ora din Tirana. „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“, nota Poetul pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău.

Cei care şi-au luat asupra lor răspunderea intervenţiei şi a vieţii scriitorului să-i poarte de acum, în veci, pe braţe, trupul însîngerat şi sufletul veşnic viu... iertare pentru ei nu este. („! Sufletul nostru-i nemuritor,/ iubit discipol, fii-mi ajutor,/ poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/ sufletul trupului meu dintre morţi,/ înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,// înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!”, Cezar Ivănescu, Către discipoli, I).

Istoria literaturii va nota toate aceste fapte şi va mai reţine şi nimicnicia unor aşa-zişi lideri ai breslei care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştină şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România… În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevărata Înviere? (C.A.)
4 Articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de.



marți, 12 august 2008

„Eminescu-i Dumnezău, iau eu mi-s Profetul Său!“

Aş vrea să mor cântând Eminescu

„Aş vrea să mor cântând Eminescu, aşa cum fiecare făptură creată de Dumnezeu ar vrea să moară întru Dumnezeul care a creat-o.

Dacă nu ar fi existat Eminescu în limba română, eu, unul, după atâţia alţii aş fi rămas un ins fără de nici un Dumnezeu, şi când aceşti atâţia alţii se numesc Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia, Ion Barbu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, vă puteţi închipui că nu o să mă clatin în faţa unor contestatari contemporani...

Dimpotrivă, mă încredinţez încă o dată că firava mea făptură numai prin el se atinge cu adevărat de Fiinţă şi mă rog să am puterea să mor cântând Eminescu.

În 1989, 10 decembrie, când am făcut spectacolul Doina, închinare lui Eminescu, spuneam că nu am îndrăznit să cânt decât un poem de Eminescu, Doina, pentru că fiecare text eminescian este o mantra atât de puternică, încât actantul care o rosteşte se poate pulveriza în orice clipă încercând să se încarce de energia ei imensă...

Cum îndrăznesc azi să cânt trei poeme de Eminescu? Azi ştiu bine cum aş vrea să mor, aş vrea să mor cântând Eminescu.

Închin acest recital marelui Petru Creţia, spiritului lui luminat şi inimii sale tânjitoare după Eminescu. Către el îmi înalţ azi vocea.

Voi cânta după textele stabilite de ediţia Nicolae Georgescu, discipolul meu în tinereţe, azi cel mai redutabil eminescolog.“


Cezar Ivănescu, 15 iunie 2005
Muzeul Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti


Textul reprodus în introducerea articolului este motivaţia spectacolului Aş vrea să mor cântând Eminescu suţinut de Cezar Ivănescu pe 15 iunie 2005. Nu a fost să fie aşa. Nu a murit de moarte bună şi nu a murit cântând Eminescu, a murit, aşa cum o tot repet de o vreme cu groază şi durere, în nişte condiţii de neimaginat. A murit cu zile, în Joia Mare, purtat de medici lipsiţi de responsabilitate şi suflet între unităţi spitaliceşti.

Muzeul Literaturii Române în care Cezar Ivănescu a ţinut de-a lungul timpului nenumărate spectacole, acum la moartea Poetului, brusc, prin vocea şi voinţa conducerii a decis că „Muzeul nu e capelă!“.

Ce nu au înţeles atunci, în preajma Învierii, nici distinşii domni din conducerea USR şi nici cei din conducerea MLR este faptul ca datoria de a ne respecta şi de a ne comporta demn faţă de cei care pleacă la Domnul ne aparţine în totalitate nouă şi nouă, celor rămaşi, ne face cinste şi nouă ne dă măsura umanismului şi a inteligenţei.


sâmbătă, 9 august 2008

„cum m-aş întoarce-Acasă / merg spre Domnul..."

Cezar Ivănescu,
câteva repere biografice

Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editură român.

Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale.

A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. Redactor la Luceafărul, îndrumă în anii '80 cenaclul „Numele Poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Creţan, Mircea Şoncuteanu, Florentina Vişan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan,Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mândrea, Mircea Drăgănescu, Petruţ Pârvescu.

Cezar Ivănescu îşi face debutul poetic în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959).
În anul 1968 îi apare volumul de debut Rod (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968), eveniment editorial de excepţie despre care criticul N. Manolescu scria în Luceafărul'' (nr. 51/1968): „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie“.

Debut în teatru (1969), cu piesa Mică dramă, care se joacă la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti, fiind montată „într-un spectacol coupé“ cu Vin soldaţii de Gheorghe Astaloş, în regia lui Radu Boroianu. Din 1968, îl găsim profesor de limba şi literatura română în Ardeal şi Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor şi la revista Argeş din Piteşti (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă).

În anul 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, cu propria-i orchestră numită „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetică de mai târziu intitulată La Baaad.

În anul 1975 îi apare volumul Rod III, despre care Marin Preda afirma:

„Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacţia editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime şi forţă de expresie... Cititorul poate fi şocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câştigat şi emoţionat. O adevărată voce de mare poet“.

Insolitul personalităţii sale este izbitor prin aceste manifestări. Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei şi muzicii. A creat muzică şi a cântat propriile versuri, dar şi poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu şi George Bacovia. I se tipăreşte la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul Cântecul amintirii (1978), cuprinzând poeţi de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefaţează celebrul roman al lui Louis F. Céline, Călătorie la capătul nopţii (Editura Cartea Românească, 1978), în traducerea soţiei sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).

De la Păltiniş, Constantin Noica îi împărtăşeşte gîndurile despre La Baaad şi Muzeon, ca şi despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul să transcrie de mână, pe volumele dăruite cu dedicaţie, versurile cenzurate.

Noica îi mulţumeşte pentru următoarele stihuri din Rosarium (Muzeon):

! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!


Pe drept cuvânt Constantin Noica apreciază strofa ca fiind extraordinară, identificând în lirica lui Cezar Ivănescu „o experienţă gravă“, cu o profundă intuire a sacrului. În anul centenarului morţii lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii Cartea Românească.

La 10 decembrie 1989, forţează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică şi poezie sub genericul Doina, închinare lui Eminescu, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă şi despre marginalizarea poporului român.


Continuă împreună cu soţia sa Maria Ivănescu, seria de traduceri din Mircea Eliade cu volumul Eseuri (Mituri, vise şi mistere şi Mitul eternei reîntoarceri) apărut la Editura Ştiinţifică, în anul 1990. La 14 iunie 1990 este victima mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice şi psihice suferite îşi revine greu după o lungă boală. „Surprinzător, «revoluţia» nu pune capăt marginalizării lui Cezar Ivănescu; Drumul crucii continuă o dată cu al poporului român, minţit şi jefuit de speranţe. Nu aderă la mentalitatea clipei, necrezând că foştii comunişti Ion Iliescu, Mircea Dinescu ş.a. pot deveni peste noapte «revoluţionari» şi «democraţi»". (Theodor Codreanu, Tabel cronologic la volumul Efebul de la Marathon, Editura Minerva, 2000)

În anul 1994, îi apare volumul Sutrele Muţeniei (Editura Princeps, Iaşi), cu o prefaţă semnată de Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, din care reproducem:

„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.“

În anul 1995 tipăreşte la Editura Helicon din Timişoara antologiile Jeu d'Amour şi Doina.
I se decernează Premiul Serilor de poezie de la Vânători-Neamţ pentru Opera Omnia. Apoi, în anul 1996, îi apare cartea Pentru Marin Preda.

„Truda aşternerii pe hârtie a cuvântului e o asceză, truda neîntreruptă, de o viaţă e o călugărire, o femeie care-ţi vine în chilie şi-ţi îmbăiază trupul cu trupul ei de mir, e un dar al lui Dumnezeu, nu un păcat, e doar paharul cu ichor divin pe care Domnul ţi-l îmbie şi-o să-ţi îmbie şi-acel crunt pahar ce nu se poate trece de la tine, până atunci te du prin întuneric spre o chilie luminată pe-a cărei uşă scrie: o mie de călugări, o mie de religii, el e acolo, înăuntru, cu un cărţoi imens în faţă şi-l răsfoieşte curios ca o femeie, cam bună carte, pergamentul lumii, Cronica Akaşică...". (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)

Semnează împreună cu Maria Ivănescu, traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, Cugetări, text integral, 1998, Editura Aion. Susţine spectacolul de muzică şi poezie Rosarium (1998).
La 15 ianuarie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani i se decernează Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" pe anul 1999. I se conferă titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani. Tot în anul 2000 susţine spectacolul de muzică şi poezie Doina, închinare lui Eminescu. Gavril Ţărmure din Bistriţa şi „Societatea de Concerte“ îi produc, în acelaşi an, primul CD şi prima casetă cu fragmente din spectacolul Doina, închinare lui Eminescu.

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi , al Facultăţii de Filologie în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate şi exclus din Cenaclul Facultăţii de Filologie. A mai făcut greva foamei în 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a îi fi topită cartea de poeme Doina. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgenţă cu o greutate de doar 45 de kilograme, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis Cenaclul „Numele Poetului". A făcut greva foamei şi în 5 ianuarie 1990 în semn de protest pentru faptul că M. Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă (de la revista Luceafărul) în mod ilegal.

...! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blîndul meu, frăţânul mort !


! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cîntarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sânge: Trupul tău !...

Fratele Nostru Soarele (Treapta a doua. Taina nunţii)

Cezar Ivănescu a fost propus de două ori la premiul Nobel pentru Literatură. În 16 aprilie 2008, la propunerea lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei şi editorul poetului în limba albaneză), lui Cezar Ivănescu i se propunea, din nou, depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei. Aceleaşi demersuri erau începute şi de Asociaţia Scriitorilor Români din Canada.

De asemenea cu câteva zile înainte de sfârşitul neaşteptat şi pe deplin tragic al poetului îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli (Tirana, Albania), în care declara:

„Am sânge turc, grec, albanez şi român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenţa, de la albanezi curajul şi de la români puterea de a îndura.“

Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.

[Sursa: enciclopedia libera wikipedia]