câteva repere biografice
Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad – d. 24 aprilie 2008, Bucureşti), personalitate de excepţie a culturii române, poet, dramaturg, traducător şi director de editură român. Provenind dintr-o ilustră familie de intelectuali moldavi, nepot al marelui lingvist Gh. Ivănescu, rudă cu Octav Onicescu, Cezar Ivănescu a dus mai departe blazonul genialităţii familiei sale.
A absolvit Facultatea de Filologie din Iaşi. Redactor la Luceafărul, îndrumă în anii '80 cenaclul „Numele Poetului”, frecventat de tineri scriitori precum Gabriela Creţan, Mircea Şoncuteanu, Florentina Vişan, Delia Dună, Tiberiu Dăioni, Ioana Bălan,Valeriu Mircea Popa, Dan Oprina, Mihaela Muraru-Mândrea, Mircea Drăgănescu, Petruţ Pârvescu.
Cezar Ivănescu îşi face debutul poetic în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959). În anul 1968 îi apare volumul de debut Rod (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968), eveniment editorial de excepţie despre care criticul N. Manolescu scria în Luceafărul'' (nr. 51/1968): „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie“.
Debut în teatru (1969), cu piesa Mică dramă, care se joacă la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti, fiind montată „într-un spectacol coupé“ cu Vin soldaţii de Gheorghe Astaloş, în regia lui Radu Boroianu. Din 1968, îl găsim profesor de limba şi literatura română în Ardeal şi Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor şi la revista Argeş din Piteşti (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă).
În anul 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, cu propria-i orchestră numită „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetică de mai târziu intitulată La Baaad.
În anul 1975 îi apare volumul Rod III, despre care Marin Preda afirma:
„Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacţia editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime şi forţă de expresie... Cititorul poate fi şocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câştigat şi emoţionat. O adevărată voce de mare poet“.
Insolitul personalităţii sale este izbitor prin aceste manifestări. Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei şi muzicii. A creat muzică şi a cântat propriile versuri, dar şi poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu şi George Bacovia. I se tipăreşte la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul Cântecul amintirii (1978), cuprinzând poeţi de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefaţează celebrul roman al lui Louis F. Céline, Călătorie la capătul nopţii (Editura Cartea Românească, 1978), în traducerea soţiei sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).
De la Păltiniş, Constantin Noica îi împărtăşeşte gîndurile despre La Baaad şi Muzeon, ca şi despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul să transcrie de mână, pe volumele dăruite cu dedicaţie, versurile cenzurate.
Noica îi mulţumeşte pentru următoarele stihuri din Rosarium (Muzeon):
! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!
Pe drept cuvânt Constantin Noica apreciază strofa ca fiind extraordinară, identificând în lirica lui Cezar Ivănescu „o experienţă gravă“, cu o profundă intuire a sacrului. În anul centenarului morţii lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii Cartea Românească.
La 10 decembrie 1989, forţează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică şi poezie sub genericul Doina, închinare lui Eminescu, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă şi despre marginalizarea poporului român.
Continuă împreună cu soţia sa Maria Ivănescu, seria de traduceri din Mircea Eliade cu volumul Eseuri (Mituri, vise şi mistere şi Mitul eternei reîntoarceri) apărut la Editura Ştiinţifică, în anul 1990. La 14 iunie 1990 este victima mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice şi psihice suferite îşi revine greu după o lungă boală. „Surprinzător, «revoluţia» nu pune capăt marginalizării lui Cezar Ivănescu; Drumul crucii continuă o dată cu al poporului român, minţit şi jefuit de speranţe. Nu aderă la mentalitatea clipei, necrezând că foştii comunişti Ion Iliescu, Mircea Dinescu ş.a. pot deveni peste noapte «revoluţionari» şi «democraţi»". (Theodor Codreanu, Tabel cronologic la volumul Efebul de la Marathon, Editura Minerva, 2000)
În anul 1994, îi apare volumul Sutrele Muţeniei (Editura Princeps, Iaşi), cu o prefaţă semnată de Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, din care reproducem:
„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.“
În anul 1995 tipăreşte la Editura Helicon din Timişoara antologiile Jeu d'Amour şi Doina.
I se decernează Premiul Serilor de poezie de la Vânători-Neamţ pentru Opera Omnia. Apoi, în anul 1996, îi apare cartea Pentru Marin Preda.
„Truda aşternerii pe hârtie a cuvântului e o asceză, truda neîntreruptă, de o viaţă e o călugărire, o femeie care-ţi vine în chilie şi-ţi îmbăiază trupul cu trupul ei de mir, e un dar al lui Dumnezeu, nu un păcat, e doar paharul cu ichor divin pe care Domnul ţi-l îmbie şi-o să-ţi îmbie şi-acel crunt pahar ce nu se poate trece de la tine, până atunci te du prin întuneric spre o chilie luminată pe-a cărei uşă scrie: o mie de călugări, o mie de religii, el e acolo, înăuntru, cu un cărţoi imens în faţă şi-l răsfoieşte curios ca o femeie, cam bună carte, pergamentul lumii, Cronica Akaşică...". (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)
Semnează împreună cu Maria Ivănescu, traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, Cugetări, text integral, 1998, Editura Aion. Susţine spectacolul de muzică şi poezie Rosarium (1998).
La 15 ianuarie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani i se decernează Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" pe anul 1999. I se conferă titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani. Tot în anul 2000 susţine spectacolul de muzică şi poezie Doina, închinare lui Eminescu. Gavril Ţărmure din Bistriţa şi „Societatea de Concerte“ îi produc, în acelaşi an, primul CD şi prima casetă cu fragmente din spectacolul Doina, închinare lui Eminescu.
Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi , al Facultăţii de Filologie în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate şi exclus din Cenaclul Facultăţii de Filologie. A mai făcut greva foamei în 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a îi fi topită cartea de poeme Doina. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgenţă cu o greutate de doar 45 de kilograme, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis Cenaclul „Numele Poetului". A făcut greva foamei şi în 5 ianuarie 1990 în semn de protest pentru faptul că M. Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă (de la revista Luceafărul) în mod ilegal.
...! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blîndul meu, frăţânul mort !
! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cîntarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sânge: Trupul tău !...
Fratele Nostru Soarele (Treapta a doua. Taina nunţii)
Cezar Ivănescu a fost propus de două ori la premiul Nobel pentru Literatură. În 16 aprilie 2008, la propunerea lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei şi editorul poetului în limba albaneză), lui Cezar Ivănescu i se propunea, din nou, depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei. Aceleaşi demersuri erau începute şi de Asociaţia Scriitorilor Români din Canada.
De asemenea cu câteva zile înainte de sfârşitul neaşteptat şi pe deplin tragic al poetului îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli (Tirana, Albania), în care declara:
„Am sânge turc, grec, albanez şi român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenţa, de la albanezi curajul şi de la români puterea de a îndura.“
Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.
Cezar Ivănescu îşi face debutul poetic în ziarul Flacăra Iaşului (iunie, 1959). În anul 1968 îi apare volumul de debut Rod (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968), eveniment editorial de excepţie despre care criticul N. Manolescu scria în Luceafărul'' (nr. 51/1968): „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie“.
Debut în teatru (1969), cu piesa Mică dramă, care se joacă la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti, fiind montată „într-un spectacol coupé“ cu Vin soldaţii de Gheorghe Astaloş, în regia lui Radu Boroianu. Din 1968, îl găsim profesor de limba şi literatura română în Ardeal şi Moldova, apoi redactor la Almanahul literar al Uniunii Scriitorilor şi la revista Argeş din Piteşti (1969–1971, de unde a plecat prin demisie, în semn de protest la faimoasele „teze din iulie 1971”), şomer, redactor cu jumătate de normă la revista Luceafărul (1974–1984). Pe 10 iulie 1984, devine redactor cu normă întreagă al revistei Luceafărul (până la data de 1.03.1990 când, ca urmare a aplicării Deciziei nr. 263, din 10.02.1990, luată de conducerea USR prin domnul Mircea Dinescu, îi este desfăcut în mod ilegal contractul de muncă). În anul 1971 începe spectacolele de muzică şi poezie, cu propria-i orchestră numită „Baaad“, preludiu la capodopera sa poetică de mai târziu intitulată La Baaad.
În anul 1975 îi apare volumul Rod III, despre care Marin Preda afirma:
„Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacţia editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cântat cu o mare adâncime şi forţă de expresie... Cititorul poate fi şocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă câştigat şi emoţionat. O adevărată voce de mare poet“.
Insolitul personalităţii sale este izbitor prin aceste manifestări. Cezar Ivănescu reînvia printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei şi muzicii. A creat muzică şi a cântat propriile versuri, dar şi poeme de Pindar, Rutebeuf, François Villon, Lorenzo de Medici, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henri de Regnier, Mihai Eminescu şi George Bacovia. I se tipăreşte la Editura Minerva antologia de poezie românească sub titlul Cântecul amintirii (1978), cuprinzând poeţi de la Dosoftei la Dumitru M. Ion. Prefaţează celebrul roman al lui Louis F. Céline, Călătorie la capătul nopţii (Editura Cartea Românească, 1978), în traducerea soţiei sale Maria Ivănescu, tălmăcire căreia i s-a decernat Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Traduce din franceză, împreună cu Maria Ivănescu, lucrarea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).
De la Păltiniş, Constantin Noica îi împărtăşeşte gîndurile despre La Baaad şi Muzeon, ca şi despre traducerea din Mircea Eliade, scriindu-i la 8 martie 1980. În vremea cenzurii, poetul avea obiceiul să transcrie de mână, pe volumele dăruite cu dedicaţie, versurile cenzurate.
Noica îi mulţumeşte pentru următoarele stihuri din Rosarium (Muzeon):
! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!
Pe drept cuvânt Constantin Noica apreciază strofa ca fiind extraordinară, identificând în lirica lui Cezar Ivănescu „o experienţă gravă“, cu o profundă intuire a sacrului. În anul centenarului morţii lui Mihai Eminescu are gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut“ (1989), dar cartea este respinsă de diriguitorii editurii Cartea Românească.
La 10 decembrie 1989, forţează, de aceea, organizarea unui spectacol de muzică şi poezie sub genericul Doina, închinare lui Eminescu, la Casa de cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. În noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Radio „Vocea Americii“ i se recită premonitor Doina despre Fiara cea Apocalipsă şi despre marginalizarea poporului român.
Continuă împreună cu soţia sa Maria Ivănescu, seria de traduceri din Mircea Eliade cu volumul Eseuri (Mituri, vise şi mistere şi Mitul eternei reîntoarceri) apărut la Editura Ştiinţifică, în anul 1990. La 14 iunie 1990 este victima mineriadei. În urma agresiunilor extrem de dure, fizice şi psihice suferite îşi revine greu după o lungă boală. „Surprinzător, «revoluţia» nu pune capăt marginalizării lui Cezar Ivănescu; Drumul crucii continuă o dată cu al poporului român, minţit şi jefuit de speranţe. Nu aderă la mentalitatea clipei, necrezând că foştii comunişti Ion Iliescu, Mircea Dinescu ş.a. pot deveni peste noapte «revoluţionari» şi «democraţi»". (Theodor Codreanu, Tabel cronologic la volumul Efebul de la Marathon, Editura Minerva, 2000)
În anul 1994, îi apare volumul Sutrele Muţeniei (Editura Princeps, Iaşi), cu o prefaţă semnată de Petru Creţia, Pentru Cezar Ivănescu, din care reproducem:
„De aceea vom zice, astăzi şi mereu că ne aflăm în timpul bun şi sfânt şi vechi cât noi al poeziei româneşti. Şi că ne mai aflăm spre bucuria şi cinstea noastră, alături de unul dintre cei mai puri şi mai sfâşietori reprezentanţi ai poeziei româneşti, Cezar Ivănescu, poeta magnus. Şi îl vom mai numi biruitor, pentru că, prin lungul şir din veacuri al poeţilor români, câţiva cu nume sfinte nouă, alţii, mulţi, pe veci fără nume, noi, ca neam, am biruit prin vreme şi obidă, prin însângerările şi tina istoriei. Am biruit, ca puţini alţii, înfrângând tot ceea ce ne tăgăduia.“
În anul 1995 tipăreşte la Editura Helicon din Timişoara antologiile Jeu d'Amour şi Doina.
I se decernează Premiul Serilor de poezie de la Vânători-Neamţ pentru Opera Omnia. Apoi, în anul 1996, îi apare cartea Pentru Marin Preda.
„Truda aşternerii pe hârtie a cuvântului e o asceză, truda neîntreruptă, de o viaţă e o călugărire, o femeie care-ţi vine în chilie şi-ţi îmbăiază trupul cu trupul ei de mir, e un dar al lui Dumnezeu, nu un păcat, e doar paharul cu ichor divin pe care Domnul ţi-l îmbie şi-o să-ţi îmbie şi-acel crunt pahar ce nu se poate trece de la tine, până atunci te du prin întuneric spre o chilie luminată pe-a cărei uşă scrie: o mie de călugări, o mie de religii, el e acolo, înăuntru, cu un cărţoi imens în faţă şi-l răsfoieşte curios ca o femeie, cam bună carte, pergamentul lumii, Cronica Akaşică...". (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda)
Semnează împreună cu Maria Ivănescu, traducerea din limba franceză, Blaise Pascal, Cugetări, text integral, 1998, Editura Aion. Susţine spectacolul de muzică şi poezie Rosarium (1998).
La 15 ianuarie, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu" din Botoşani i se decernează Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" pe anul 1999. I se conferă titlul de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani. Tot în anul 2000 susţine spectacolul de muzică şi poezie Doina, închinare lui Eminescu. Gavril Ţărmure din Bistriţa şi „Societatea de Concerte“ îi produc, în acelaşi an, primul CD şi prima casetă cu fragmente din spectacolul Doina, închinare lui Eminescu.
Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii '60, ca student în Iaşi , al Facultăţii de Filologie în semn de protest pentru că a fost exmatriculat din facultate şi exclus din Cenaclul Facultăţii de Filologie. A mai făcut greva foamei în 1983, în redacţia revistei Luceafărul în semn de protest împotriva cenzurii comuniste care îi pregătea pentru a îi fi topită cartea de poeme Doina. A făcut din nou, 7 zile greva foamei în 1986, până când a fost spitalizat în stare critică la Spitalul de Urgenţă cu o greutate de doar 45 de kilograme, în semn de protest împotriva autorităţilor comuniste care i-au interzis Cenaclul „Numele Poetului". A făcut greva foamei şi în 5 ianuarie 1990 în semn de protest pentru faptul că M. Dinescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă (de la revista Luceafărul) în mod ilegal.
...! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blîndul meu, frăţânul mort !
! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cîntarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sânge: Trupul tău !...
Fratele Nostru Soarele (Treapta a doua. Taina nunţii)
Cezar Ivănescu a fost propus de două ori la premiul Nobel pentru Literatură. În 16 aprilie 2008, la propunerea lui Besnik Mustafaj (fost Ministru de Externe al Albaniei şi editorul poetului în limba albaneză), lui Cezar Ivănescu i se propunea, din nou, depunerea candidaturii la Premiul Nobel din partea Albaniei. Aceleaşi demersuri erau începute şi de Asociaţia Scriitorilor Români din Canada.
De asemenea cu câteva zile înainte de sfârşitul neaşteptat şi pe deplin tragic al poetului îi apare un amplu interviu în cotidianul Shekulli (Tirana, Albania), în care declara:
„Am sânge turc, grec, albanez şi român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenţa, de la albanezi curajul şi de la români puterea de a îndura.“
Din anul 2000 şi până la moartea sa a condus Editura Junimea din Iaşi.
[Sursa: enciclopedia libera wikipedia]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu