miercuri, 21 ianuarie 2009

Pentru Cezar Ivănescu

Măsura unei drame, apel


Născut pe 6 august, de Schimbarea la Faţă, sub semnul christic al suferinţei, al cărei însemn l-a purtat încă de la naştere (când surorile medicale i-au scăpat pe mână nitrat de argint, provocându-i astfel puternice arsuri), Cezar Ivănescu avea să trăiască întreaga viaţă urmărit de aceste două simboluri: al agresiunii celorlalţi asupra sa şi al strigatului său de durere. Mort în condiţii imposibil de descris, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, va fi înmormântat, în mod inexplicabil, desculţ. Între aceste două date implacabile „poetul-frate geamăn cu Eminescu” va scrie o poezie profundă, cutremurătoare prin continua invocare a sacrului, în linia marilor poeţi mistici din lirica universală.

Cezar Ivănescu se situează, în literatura română, ca modalitate de raportare la sacru, ca genialitate şi ca iubire de ţară lângă Mihai Eminescu. Amândoi au trăit cu o intensitate mistuitoare dragostea pentru această ţără şi amândoi au murit ucişi fiind pentru iubirea lor de România.

De la moartea lui Cezar Ivănescu, pe care o consider o lichidare, am încercat să scot la lumină o fărâmă din sufletul poetului şi din drama sa. M-am izbit neîncetat de opacitatea unui sistem pe care îmi este din ce în ce mai greu să îl calific, de reaua-credinţă a unor persoane, de informaţiile false despre scriitorul Cezar Ivănescu pe care unii ziarişti încă le propagă, de evidenţa că România nu este un stat de drept, de faptul că începând cu cei care au provocat moral această moarte, Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, şi continuând cu membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, nimeni, dar absolut nimeni nu a dorit şi nu doreşte ca adevărul să fie indicat şi cei care se fac vinovaţi de această moarte să fie, dacă nu pedepsiţi, cum ar fi normal, atunci măcar nominalizaţi în mod public.

Cezar Ivănescu însuşi a scris până la moartea sa scrisori deschise adresate atât preşedintelui României Traian Băsescu, cât şi preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România ambasador Nicolae Manolescu. Nu a primit niciun răspuns. Pentru mine este evident şi tragic faptul că în România statul de drept funcţionează doar la nivel teoretic şi că în mod practic Statul Român, prin reprezentanţii săi, a devenit un element al opresiunii şi al propagării nedreptăţii îndreptate asupra unor cetăţeni consideraţi a fi, vii sau morţi, indezirabili.

A trecut aproape un an de la moartea sa şi încă nu ne-a parvenit raportul detaliat al necropsiei acesta fiind suspendat într-o formularistică de tip birocratic la Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ din Bucureşti. Am trimis – prin e-mail şi prin poştă – cereri prin care solicitam informaţii despre acest raport şi despre modul în care familia ar putea avea acces mai repede la el. Am făcut public faptul ca suntem decişi să mergem până la a cere exhumarea, pentru că avem indicii să credem că această moarte nu a fost una normală. Am lăsat toate datele de contact, adresă, număr de telefon, adresă de e-mail. Nu a răspuns nimeni. În aceste condiţii, consider că ancheta care este încă în curs de desfăşurare la Bacău este în cel mai bun caz una de tip amatoristic făcută în numele unui aparent joc democratic. Nu este normal ca o instituţie care anchetează un caz de suspiciune de crimă să aştepte vreme de aproape un an de zile un raport detaliat al unei necropsii. Aceasta nu poate fi numită anchetă.


Am făcut publice fragmente din înregistrările pe care Cezar Ivănescu le-a efectuat în cursul lunii februarie în condiţii dramatice şi cunoscând faptul că viaţa îi era în pericol. Înregistrările au fost accesate în mediul electronic de câteva mii de persoane care au auzit ca şi mine cum Cezar Ivănescu făcea declaraţii zguduitoare. Nu a reacţionat nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile statului să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări?

Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, realitatea că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o catrastrofă îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C... că sunt incompatibil“ sau atunci când se maimuţăresc ca omul de Neanderthal blasfemiind poporul român sau cântând la praz şi cucuruz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare evidentă a legii poate şi este firesc să fie tolerată.

Ţin să mai semnalez că există, aşa cum ştim cu toţii, o lege a presei care specifică faptul că orice cetăţean român a cărui imagine a avut de suferit ca urmare a unei informaţii false, eronate sau denaturate relatate prin presă are dreptul, dacă solicită, la o replică. Ei bine, uitaţi încă o nemaipomenită binefacere a democraţiei care, în realitate, este aproape imposibil de obţinut. Am trimis redacţiei ziarului Evenimentul Zilei, electronic, o cerere şi o notificare, în temeiul dreptului la replică, art. 79 din Legea 3/1974 (la art. „Testamentul lui Ticu: deconspiraţi-i pe securişti!“, semnat de Mihai Minca, Vlad Odobescu, 6 dec. 2008, deoarece conţinea numele lui Cezar Ivănescu într-o asociere falsă şi denigratoare. De asemenea îi anunţam încă o dată şi pe acea cale că Cezar Ivănescu nu a primit niciodată niciun act de la CNSAS care să îl inculpe în vreun fel, cu atât mai puţin vreo notificare sau vreun aşa-zis verdict de colaborare.). Nimeni din redacţia ziarului Ev.Z. nu a catadicsit să trimită un răspuns fie el şi convenţional. Sigur că nu voi renunţa atât de uşor la un drept elementar, dar vă întreb este normal ca un lucru care ţine o conduită firească
şi decentă să fie obţinut atât de greu?
(mai greu chiar şi decât în perioada comunistă)

Voi explica şi de ce nu am demarat încă o acţiune de strângere de semnături şi nici acea scrisoare deschisă pe care mulţi prieteni ai scriitorului Cezar Ivănescu au dorit cu ceva timp în urmă să o trimită autorităţilor şi societăţii civile (o formă a circulat totuşi şi a şi fost preluată şi de unele reviste literare, din păcate neproducând nici o consecinţă la nivel instituţional). Am crezut că mai există şi instituţii care funcţionează în virtutea funcţiei pentru care au fost create şi nu numai sub presiunea societăţii civile şi am sperat că într-o societate normală o cerere semnată de un om este pusă pe acelaşi plan cu una semnată de câteva zeci sau sute de oameni.

Multe persoane din România au devenit victime ale funcţionării defectuoase a sistemului sanitar, unii au murit (cum a murit şi Cezar Ivănescu, suspect şi cu zile), mulţi alţii au fost mutilaţi devenind infirmi pe viaţă. De pe urma tuturor acestora au rămas familii îndurerate, obligate la a se transforma într-un fel de eterni petiţionari în căutarea unei minime dreptăţi. Aşa se face că o dramă personală se extinde şi devine o drama colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Fac pe această cale şi un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi, pacienţi şi medici. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs. şi că aceasta este cel mai de preţ bun al său.

Închei mulţumind celor care m-au susţinut şi celor care nu au făcut-o, prin atitudinea celor din urmă gestul primilor a primit o şi mai mare valoare spirituală.