joi, 31 decembrie 2009

Revelarea erosului (Cezar Ivănescu, Luceafărul)



















Revelarea erosului

Cele cinci strofe safice care alcătuiesc Odă – în metru antic, text postum, au cunoscut şi cunosc o glorie surprinzătoare, dacă e să considerăm exactă judecata lui Călinescu : „Cunoscuta Odă în metru antic este o urmare neînsemnată a unor studii harnice de versificaţie latină, făcute pe temeiul lui Horaţiu“. Astăzi, mai puţin dispuşi decît Călinescu chiar să acordăm o copleşitoare importanţă izvoarelor, convinşi că studiul comparat poate explica numai orizontala operei, încercăm să aflăm misterul unui text, mai bine spus, să mărginim acest mister, judecîndu-l în virtuţile lui de adîncime, deduse din textul însuşi, virtuţi traducînd ele însele misterul unei persoane, unei voci inconfundabile. Astăzi, cînd accesul la tipărituri e la îndemîna oricui cînd practic, influenţa strict livrescă e greu detectabilă, trebuie, desigur, să se renunţe la o anume suficienţă contabilă (supremă bucurie a unor istorici literari) escamotînd adesea doar simplissima lipsă de har intelectiv.

Dincolo de consideraţiile călinesciene din Opera lui Mihai Eminescu („Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu“), Odă – în metru antic, expresie a unei obsesii a „formelor“ literare ca purtătoare ale unui ideal estetic incorporat, poate fi, azi, înţeleasă mai mult ca un apel către 0 soluţie universală, căutare a unui echilibru existenţial nutrită de două modele de trăire, occidental şi oriental:
„Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;/ Pururi tînăr înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţăm visători la steaua/Singurătăţii“.

Într-o stare negativă, paradisiacă, individuaţie pură, persoana trăieşte unicitatea şi neparticiparea ca pe o eternitate: incredulitatea şi dezamăgirea experienţei se insinuează în primul vers. „Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce.../ Pîn-în fund băui voluptatea morţii/ Nendurătoare“.

Revelaţie a alterităţii, eros, voluptate a erosului, a nunţii, ieşirea din sine e suferinţă şi extaz. Tot ceea ce ţine de domeniul trăitului se subsumează de acum unui principiu universal al suferinţei: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării“.

Prin extaz, persoana umană cunoaşte trăirea erosului cosmic, roată a lumilor: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?“

Patimile devoratoare, care dată fiind natura abstractă a metaforelor, nu trimit la patologic ci la universal, lasă o vagă credinţă în posibilitatea unei recuperări a fiinţei umane pasionale: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sîn, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă !“

Spaima de existenţă trăită, pasional, de erosul distrugător — reintegrator îl îndreaptă pe poet către o „epicuriană fericire a zeilor căutînd mulţumirea în absoluta apatie“ (G. Călinescu). Numai că, trecînd peste faptul că aici Călinescu produce o fină contradicţie (epicuriană fericire şi absoluta apatie) nu equamitatea divină e soluţia odei eminesciene, ci „trista nepăsare“, stingerea dezolată. Între pasiune şi retragerea din lume poetul înclină către soluţia unei libertăţi de sorginte budhistă. Înţelesul soteriologic al odei, respingerea pasiunii care e suferinţă, respingerea soluţiei creştine (care asumă suferinţa), ar fi clare, dacă ar fi vorba de un text filozofic, discursiv, în întregime însă nu putem judeca aşa întrucît muzica dureroasă a textului ne scoate din sfera unor concluzii de etică religioasă, fireşte, îndreptîndu-ne atenţia către punctul central al miraculoasei poeme: revelarea erosului într-o persoană, „Cînd deodată tu răsărişi în cale-mi“, adevărata învăţare a ştiinţei morţii prin unica metodă posibilă, a trăitului.

Ceea ce dar instituie farmecul incomparabil al acestui text eminescian, înglobînd aici, desigur, limba lui exemplară, natura aproape comună a metaforelor, comună în sensul simplităţii elementare (logos primar), e constelarea simultană a două modele existenţiale ireductibile; chiar ultimele două versuri din strofa a cincea care par o încheia concluziv poema conţin în ele o internă contradicţie: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă“: căci „stricto sensu“, „a muri, liniştit“: înseamnă în fapt a nu muri, ci a se salva prin retragere a eului din lumea fenomenală şi neparticiparea interioară. Heraclitean, mai degrabă, prin fulguranta revelării unui cîmp al contrariilor, textul eminescian, meditaţie luciferică, are în conştiinţa noastră rezonanţa unei intuiţii fundamentale a perimetrului grec prin sentimentul de „injustiţie metafizică“, sentiment pe care-l resimţim copleşitor la lectura acestei capodopere: persoana umană vine din regretul etern de a se fi crezut, o clipă, nemuritoare.

Cezar Ivănescu
text publicat în revista Luceafărul