marți, 17 noiembrie 2009

INTERVIU cu CEZAR IVĂNESCU, „cea mai importantă voce lirică românească din perioada postbelică“, în opinia lui MARIN PREDA, şi o NOTĂ














„Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris“

– Domule Cezar Ivănescu, acum foarte mulţi ani, Marin Preda spunea despre dvs. că sunteţi, după părerea lui, cea mai importantă voce lirică românească din perioada postbelică. Cum se vede această afirmaţie acum, în anul de graţie 1994?

– Acum nu se vede în nici un fel. Ca de altfel orice profeţie, care nu poate fi probată în imediat. Ce se întâmplă? Marin Preda a făcut o afirmaţie, a rostit o sintagmă, care in literatura română de după război n-a mai fost rostită. În prezentarea la volumul meu de poeme „Rod III“ a scris că sunt o adevărată voce de mare poet. Adică, sintagma asta „mare poet“ nu se mai rostise după război. Chiar despre Nichita, după aceea s-a scris – probabil din spirit de contradicţie – că este un mare poet.

Preda a mizat foarte mult pe literatura, nu doar pe poezia pe care o scriam eu, pentru că o cunoştea foarte bine şi în manuscris. Noi am trăit la Mogoşoaia cinci ani de zile, de la sfârşitul anului '74 până la sfârşitul anului '79, la Casa de Creaţie, am fost foarte legaţi, eu fiind cel mai bun prieten al lui Preda până la moarte, în aceşti ultimi cinci ani, mie mi-a lăsat, de altfel, şi scrisoarea lui testamentară, şi am avut timp să ne cunoaştem foarte bine: el să-mi citească cam tot ceea ce aveam mai important scris în manuscris la vremea aceea, eu să-i citesc toate cărţile pe care le scria, în formă manuscrisă mai întâi, în dactilogramă apoi şi, fireşte, despre multe din cărţile lui am scris.

Acum chiar, la începutul acestui an, m-am decis să definitivez o carte despre Marin Preda, în care este înţeleasă mai exact şi relaţia pe care am avut-o cu Marin Preda, şi felul în care reuşiserăm noi în acei ani la Mogoşoaia să ne creăm un fel de rezervaţie pentru a scrie cât mai autentic, pentru a gândi şi pentru a ne simţi rupţi oricum de determinismele epocii.

– Mi-aţi mărturisit că aţi pregătit o carte despre Marin Preda, care va apărea în curând. Aduce ea ceva în plus, nişte lămuriri suplimentare în ceea ce priveşte acuzele la adresa „comunistului“ Marin Preda?

– Da. Adică eu încerc, de fapt, să clarific câteva lucruri. În primul rând să înlătur toate minciunile spuse cu bună ştiinţă despre Marin Preda. De la critici literari oficiali ai epocii respective – Eugen Simion, în speţă – până la persoane care l-au cunoscut mai mult sau mai puţin şi au scris lucruri foarte joase despre el. Adică încerc să clarific – ce? Anume faptul că Marin Preda, impus ca un prozator de primă mână în literatura română, ştia foarte exact, adică era într-o situaţie foarte exactă cu puterea. Şi atât cât îi permite puterea să spună din adevăr, în cărţile sale. Şi compromisurile pe care le-a făcut cu puterea comunistă au fost nişte compromisuri foarte clare. Care, toate, cred eu că nu trag prea greu în opera lui scriitor, pot fi eliminate. Vă dau un singur exemplu: la prima ediţie din „Delirul“ nu există nici acea scenă cu tânărul comunist dus din poştă în poştă, care se poate gândi că e vorba de Ceauşescu şi mai există o scenă destul de scandaloasă cu nişte ziarişti care se masturbează în redacţia unui ziar. Când a fost să apară ediţia a doua a cărţii, Dumitru Popescu-Dumnezeu i-a propus foarte clar lui Preda, vrei ediţia a doua, scoate scena cu ziariştii care se masturbează şi adaugă scenuţa aceea cu tânărul comunist ş.a.m.d. Ceea ce Preda a făcut deliberat.

Eu cred că e datoria noastră acum să apelăm la prima ediţie a cărţii, care nu conţine episodul respectiv, care a fost o chestiune care nici nu trage nu ştiu cât în greutatea operei şi a fost un compromis deliberat pe care l-a făcut Preda. Astea erau micile tribute care trebuiau plătite în epocă. Dar încolo, eu am recitit cu ocazia scrierii acestei cărţi toată opera lui Preda: nu are compromisuri la vedere, prea mari. Are în alt aliniament, în alt strat al operei. Şi, pe această chestie insist eu în carte. Adică: Preda ştia, de exemplu, foarte clar, în tinereţea sa bucureşteană, când majoritatea colegilor săi de generaţie au fost legionari iniţial – Caraion, Ierunca, Geo Dumitrescu ş.a.m.d; legionari şi după aceea comunişti, pentru că în epocă era foarte uşor, se trecea de la una la alta foarte simplu – deci, Preda ştia foarte exact ce a fost legionarismul istoric, în epocă. Şi ştia, în acelaşi timp, ce acceptă puterea comunistă apropo de legionarism. Absolut nimic real, totul trebuia inventat, totul trebuia să fie o critică de sus până jos, apropo de legionarism.

În discuţiile pe care le aveam cu Preda, el îmi relata viziunea lui exactă şi autentică despre legionarism şi, în acelaşi timp, îmi spunea ce poate din această viziune trece în cărţi. În cărţile lui trecea totdeauna o viziune foarte critică la adresa legionarismului, pentru că, se ştie foarte bine, puterea comunistă avea nişte obsesii: îi ura foarte tare pe ţărănişti, pentru că le fuseseră ultimii adversari în alegeri, îi ura foarte tare pe legionari pentru că fuseseră cu adevărat autentici şi însemnaseră ceva în epocă – făcuseră totul, de fapt: şi greva de la Griviţa Roşie tot ei o montaseră şi toate acţiunile mai serioase erau făcute de legionari şi nu de comunişti. Apoi, după venirea la putere a comuniştilor, foarte mulţi dintre legionari au intrat la comunişti. Ei aveau o frică reală de legionari şi tot limpul comuniştii doreau să creeze un portret robot al legionarului foarte peiorativ. Ei, Preda a mers pe acest compromis, el fiind însă tot timpul conştient că lucrurile stau cam altfel. Şi de aici discuţiile noastre în contradictoriu, pe care le-am purtat adesea la Mogoşoaia. În mică măsură, le reiau în carte.

– Consideraţi că Marin Preda a fost tipul de creator implicat politic?

– Implicat politic – cum să spun? Poate părea o expresie... Implicat fatalmente politic. Adică, după război, se ştie foarte bine, cu toată istoria literaturii române de după război, cu realismul socialist şi cu toate celelalte, un creator care nu era implicat politic sau care cel puţin nu făcea jocul implicării politice, nu mima implicarea politică, nu putea să existe. Toţi scriitorii români, de la Sadoveanu şi Călinescu, au trebuit să... era aproape o probă iniţiatică. Să fii acceptat în această literatură oficială comunistă, trebuia să arăţi într-un fel că eşti implicat politic. Implicarea se demonstra prin adoptarea unor teme. Erau temele la ordinea zilei, aproape ca nişte probe pe care trebuia să le dai la intrarea într-o familie secretă sau ocultă. În perioada de după război au început temele cu naţionalizarea, colectivizarea ş.a.m.d. Această servitute s-a păstrat până târziu, până la generaţia lui Nichita Stănescu. În 1960, când a debutat generaţia lui Nichita, în volumele de debut din colecţia „Luceafărul“ şi Nichita şi toţi ceilalţi aveau temele prin care demonstrai că eşti implicat politic şi, deci, că poţi fi recunoscut ca scriitor: poezie antirăzboinică, „comuna de aur“ – ăsta era comunismul, trecutul de luptă al PCR-ului... Erau nişte teme foarte clare, pe care trebuia să le tratezi dacă voiai să fii considerat scriitor autentic, dacă nu puteai să scrii ca Shakespeare nu intrai în vederile lor, erai cel mult un scriitor marginal, tolerat, dar cam atât.

– Dv. vă consideraţi un implicat politic din acest punct de vedere?

– Mă consider un implicat politic, dar nu din acest punct de vedere. Eu mă consider – şi nu gratuit – făcând parte din prima generaţie de scriitori români care au debutat fără să facă nici un compromis. Noi am debutat pe momentul de vârf al valului cel mai liberalist al comunismului, în '68. Începând poate chiar din '65 de la moartea lui Gheorghiu-Dej au fost nişte ani de deschidere liberală în cadrul sistemului extraordinari. Cei care i-au trăit îi ştiu foarte bine. Nu chiar ca după Revoluţie, dar când foarte multe lucruri începuseră să fie spuse în spiritul lor autentic. Primii trei ani după venirea la putere a lui Ceauşescu, care era de bună credinţă, voia să deschidă România spre Occident, să reia o tradiţie autentică a românismului ş.a.m.d. Anii aceia au fost foarte buni.

Iar noi când am debutat, mulţi din generaţia mea – şi eu, şi Virgil Mazilescu, şi mulţi alţii – editorul nu ne-a mai cerut absolut nimic, cel mult ne-a mai ciupit câte un vers sau un cuvinţel sau o expresie – atâta tot. Am debutat ca şi cum am fi debutat într-o ţară liberă şi democratică. Înainte de război, de exemplu. Eu pot proba cu cartea mea de debut, în care nu am nici o virgulă de schimbat până la sfârşitul vieţii. Debutând aşa, nu mai poţi în momentul în care te-ai arătat odată în deplinătatea nudităţii tale nu poţi să vii – o frumoasă dansatoare – să strâmbi piciorul, să faci pe şchioapa, că nu te mai crede lumea, te-ai arătat odată cum eşti. Nu ştiu câţi dintre noi au avut caracter sau o înaltă moralitate scriitoricească, dar, pe undeva, forţaţi de chiar poziţia noastră (ca într-o piesă de teatru; dacă ţi-a rămas numai rolul celui drept sau al martirului, trebuie să-l joci până la capăt, că altfel te dă afară regizorul din piesă).

„pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei“

Noi am cam avut rolul să jucăm pe scriitorii care fac disidenţă politică implicită, adică să scriem numai ce dorim noi şi să publicăm ce dorim. În mod fatal, foarte multe lucruri – începând de la cartea de debut până la cartea mea din '83, „Doina“, care este pe faţă anticomunistă şi antisistem şi tot ce vrei – a trebuit să ne implicăm politic, dar împotriva sistemului. Şi chiar şi jocul ăsta la un moment dat a fost acceptat. Nu-mi închipui că era vreun individ atât de idiot care să nu înţeleagă, să spunem, în cartea mea „Doina“ din '83, versuri de o limpiditate cristalină: „Vreau să fac şi nu pot face/ Ce nu vreau să fac tot fac/ Doamne-n scrum de s-ar preface/ Rămăşiţa ast' de veac..."

Erau foarte clare despre momentul pe care-l trăiam! Dar s-a întâmplat la un moment dat acest lucru: sistemul putea opri sau dorea să oprească nişte cărţi în fazele lui bune de cenzură, dar pe fazele în care era mai puţin sigur pe el nuprea mai putea, pentru că era, totuşi, complicat. E adevărat că pentru „Doina“ din '83 am făcut greva foamei. Cartea a fost tipărită la Bălăiţă, la „Cartea Românească“, după aia au dorit să mi-o topească, dar împreună cu alte vreo 10-20 de cărţi. (Virgil Mazilescu, D.R. Popescu, mulţi). N-avea totdeauna curaj regimul să se angajeze la o acţiune de asta de radere în masă a unor scriitori – eram 10-20... Eu de aceea pot să spun, şi spun cu toată seriozitatea, am repetat-o şi după Revoluţie în nişte articole de gazetă, adevărul este ăsta: cine-a dorit (din generaţia mea, nu spun de cei dinainte, care erau umflaţi de securitate şi băgaţi în puşcării) să scrie autentic, să spună adevărul şi să se lupte ca acest adevăr să apară în cărţile lui, a putut-o face. Dovada e că eu am putut-o face. Au mai făcut-o şi alţii.

– Vă consideraţi un opresat al fostului regim?

– Eu nu mă consider opresat al fostului regim, pentru că cu stau acuma şi mă ia râsul când îi văd pe unii domni ca Sorin Dumitrescu că publică o carte de poezii de Nichita Stănescu, imediat după Revoluţie, cum ar fi prevestit Nichita Stănescu Revoluţia. Cum s-o prevestească? Dând limbi de dimineaţă până seară PCR-ului? El era decorat, era un obedient de ultimă speţă, se ştie lucrul ăsta foarte clar. Se ştia în epocă ce însemna să tragi o laudă la tovarăşi; se ştia ce însemna să primeşti o decoraţie, să tipăreşti o carte în Editura Militară numită „Roşu vertical“... Astea erau lucruri foarte clare. Şi mie mi-era uşor să scriu trei poezii tâmpite cu Tovarăşu' şi atunci şi alte cărţi ar fi trecut mai uşor, primeam şi eu o vilă nu ştiu unde ş.a.m.d. Nu se făceau gratuit toate vânzările astea. Să fie foarte clar sub comunişti am fost opresaţi o mână de scriitori – toată lumea îi ştie, de fapt, pe aceia... Şi, în primul rând, n-am fost membru PCR niciodată, lucrând în presa literară, ceea ce era destul de complicat, zilnic puteam fi dat afară, că nu era voie. Dar e adevărat că nu am fost oprimat şi nu am fost marginalizat niciodată pe vremea comuniştilor cum am fost după Revoluţie. Pentru că toţi mâncătorii de căcat, toţi mincinoşii, toţi compromişii, care s-au trezit revoluţionari şi nişte puri şi nişte mari revoluţionari, au dorit să dispară cei 3-4-5-6-7 maximum, câţi eram, de scriitori români trăitori chiar în România care chiar nu tăcuserăm nici un compromis, şi care-i ştiam pe toţi mânjiţi mai mult sau mai puţin.

Dă-mi voie să-ţi dau un exemplu: cum poate să se compare – vorbesc ca puritate de caracter şi de linie morală – un Manolescu cu mine, care, cum apărea o carte de Dumitru Popescu îi trăgea o cronică în „România literară“. Asta nu era o formă de compromis? Cum să-i faci lui Dumitru Popescu cronică de o pagină de „România literară“? Şi despre ce? Despre poezii – ăsta-i nul absolut ca poet! Ei, astea nu erau forme de compromis? Tu vii să-mi faci mie morală acuma, să-mi faci politică democratică? Toţi în ţara asta au fost mai mult sau mai puţin mânjiţi şi compromişi cu sistemul.

Asta spun: am avut un moment de derută după Revoluţie, am avut senzaţia că s-a schimbat ceva, după aia mi-am revenit, imediat, mi-am dat seama că a fost un teatru, cum se fac toate la noi, la români, noi suntem mari amatori de teatru... A fost un teatru ordinar, oribil, nimic nu s-a-ntâmplat. Şi mi-am dat seama că trebuie să-mi reiau morala dinainte, adică artistul trebuie să se lupte cu toţi, din jurul lui întâi, cu societatea, cu sistemul ş.a.m.d.

Sistemul nu doreşte decât să-l facă să dispară pe artist, să-l distrugă cât se poate de repede. Asta-i tot ce se întâmplă în ultimii ani de democraţie, cum s-a întâmplat şi pe vremea comuniştilor. Ne-au aplicat pe vremuri cenzură politică, acum ne aplică cenzură economică. Ce vrea să zică o cenzură economică? De la grăsanul ăla de Pleşu, care a fost ministru al culturii după Revoluţie, şi până la actualul tont de Marin Sorescu n-a putut un ministru al culturii să se ducă în Parlamentul român şi să spună că România este o ţară în care există cultul cărţii, al culturii, al literaturii? Şi să dea o lege specială, care să oblige orice bişniţar care câştigă miliarde astăzi în România să dea un procent din miliardele lui pentru cultura română, pentru literatura românească. Să fie obligat nemernicul ăla care s-a îmbogăţit peste noapte (că sunt mii şi zeci de mii) să plătească acolo un procent ca să subziste literatura română. Se putea oricând face. De la Ministerul Culturii până la Cotroceni şi la Parlament – toţi ştiu care-i situaţia literaturii române de azi. Deci, cum să aplici această cenzură economică într-o ţară care, dacă ne gândim bine, cine a făcut Revoluţia asta? Sau cine a gândit-o? Sau cine a fasonat-o? Nu tot scriitorii? Scriitorii au fost primii care au protestat, ei au fost disidenţi dintotdeauna ş.a.m.d. Acum ei sunt în situaţia de paria în Ţara Românească. Tot ei. De ce? Pentru că ne-au vândut exact ăia care ar fi trebuit să se ocupe de condiţia scriitorului român după Revoluţie.

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI (va urma)
Adevărul literar şi artistic, 21 august 1994

miercuri, 4 noiembrie 2009

Cezar Ivănescu. Marin Preda, Revelaţia vieţii. Iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii


Revelaţia vieţii
de Cezar Ivănescu

Puţini poate dintre cei care au citit la apariţe volumul de nuvele „Întîlnirea din pămînturi“ au bănuit că replica lui Ilie Resteu din nuvela „În ceaţă“ („Spuneţi-mi, nu cumva sînteţi nebuni?“) care atesta starea de uluială în faţa absurdului existenţial, replica unei minţi logice la agresiunea iraţionalului, va deveni una din temele predilecte ale lui Marin Preda, ajutat şi de faptul, desigur, că epoca în care a trăit nu l-a scutit pe autor de asemenea manifestări absurde, iraţionale, ba dimpotrivă, am zice. Structura sa de moralist s-a consolidat în felul acesta, autorul asumîndu-şi sarcina să ne înveţe nu ceea ce trebuie să facem, dar ceea ce nu trebuie să facem, nu ceea ce trebuie să se întîmple, dar ceea ce nu mai trebuie să se întîmple. Scriitorul se află în dublă postură de spectator şi de actor al timpului său care i-a demonstrat nu o dată valabilitatea aserţiunii lui Miron Costin că nu sînt vremile sub oameni ci bietul om sub vremi...

Privit din această perspectivă, primul volum din „Moromeţii“ se structurează în jurul unor asemenea semne prevestitoare ale unui timp „care nu mai are răbdare“. E adevărat, de aici şi pînă la delirul în care va intra acest timp, istoria, avea să fie foarte puţin. Contemplaţia, abstragerea din acest timp nu mai era posibilă pentru bătrînul Moromete care-şi putea permite, aşezat în poarta casei sale, să privească spectacolul lumii cuprinsă de stihie şi să rămînă independent pînă la sfîrşit: „Domnule, eu toată viaţa mea am fost un om independent!“, e fraza cu care Moromete pune capăt unei existenţe de aristocrat al castei sale, cea mai nobilă dintre toate, ţărănimea română. Un aristocrat al gîndirii ajunsă în stadiul ei superior: contemplaţia.
Pentru fiul bătrînului Moromete însă acest lucru nu mai este posibil. Dovadă, experienţa lui Niculae Moromete din „Marele singuratic“. Desigur, Niculae se poate retrage pentru un timp din calea stihiei, cultivîndu-şi grădina, dar nu va putea s-o facă pentru muit timp. Deşi autorul mărturiseşte undeva că a scris această carte într-o perioadă de mare împăcare cu lumea şi cu sine însuşi, critica pronunţîndu-se chiar că autorul care a scris această carte avea „o conştiinţă senină“, astăzi, la o lectură mai atentă, se observă că această carte „senină“ e construită în fond pe o tensiune a relaţiilor dintre personaje, tensiune foarte neliniştitoare în cele din urmă.

La puţin timp după apariţia cărţii, în „Convorbirile“ cu Florin Mugur, scriitorul a cărui conştiinţă chinuită şi agresată nu era deloc senină, mărturisea: „Eu m-am format într-un anume spirit şi am trăit încă din adolescenţă cu ideea că există o limită pe care omul nu o poate trece: în mistificare, în josnicie, chiar în trădare, în nenumărate alte acţiuni care măsoară mizeria umană. Dar ceea ce s-a făcut în secolul nostru în materie de mistificări, de ticăloşii, de trădări, înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti naşte în conştiinţa noastră îndoiala: se pare că această limită nu există, nu sînt bariere spre infern pe care; omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că le poate trece“.

Dovada că autorul care scria frumoasa şi tragica poveste de iubire dintre Simina şi Niculae nu încetase să se întrebe asupra sorţii individului în impact cu istoria, asupra resorturilor adinei conform cărora acţiona această istorie în mersul ei implacabil, e romanul „Delirul“.

Vorbind despre acest mers implacabil al istoriei, autorul se întreba: „Dacă acest mers are un sens, şi aparţine istoriei, în schimb suferinţa e a noastră şi ne aparţine numai nouă ; istoria n-are ce face cu ea. Cine ne-o provoacă?“ Fraza s-ar putea constitui într-un epigraf pentru ultimul roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pămînteni“, al cărui titlu nu conţine o metaforă aluziv amară aşa cum am fi tentaţi să credem, ci chiar soluţia. Vom vedea. Deocamdată să spunem că această ultimă carte urmăreşte soarta individului cînd istoria e cuprinsă de delir.

Roman scris în fraze esenţiale, limpezi, precise, atît de penetrante încît nu mai suportă comentarii. Un roman concluziv asupra unui timp despre care s-au spus multe pînă acum, şi deci nu faptele narate ar fi noi şi surprinzătoare, nou cu totul şi cu totul este tonul, un ton al sincerităţii totale pe care-l adoptă numai cei care au riscat o experienţă pînă la capăt, care au trăit totul pînă la capăt, tonul unei conştiinţe chinuite, cum o numeam mai sus, mereu in căutare de soluţii salvatoare pentru o umanitate intrată într-un timp al demenţei. Martor al unor timpuri pe care omul nu le mai poate stăpîni şi controla cu raţiunea şi în care nu numai individul, ci chiar speţa devine bolnavă, cuprinsă de demenţa autodistrugerii ca acea pasăre din Deltă care-şi strivea singură ouăle...

O lume în care valorile perene ale umanităţii nu mai sînt valabile decît răsturnate precum sistemul filozofic al lui Hegel nu mai era valabil la un moment dat decît „răsturnat“. Tot ceea ce am învăţat de mii de ani, codul moral esenţial al fiinţei umane, prietenia, iubirea, dreptatea, capătă alte valori, alte nuanţe, elementul esenţial al relaţiei umane devine frica, pînda, şi individul învaţă treptat că totul se poate întîmpla de acum încolo – le pire aussi. Se produce o formidabilă ruptură la nivel psihic care-l aruncă pe individ într-o criză de profunzime, căci i s-a luat totul şi nu i s-a dat nimic în schimb. Smulsă din solul vechilor ei credinţe morale în care se simţea bine înfiptă şi dată pradă furtunilor, biata fiinţă umană devine jucăria destinului din care încearcă zadarnic să se salveze fizic, dar mai ales moral, apărindu-şi cu desperare puţina putere spirituală care i-a mai rămas, căci materia neluminată de spirit naşte monştri... Din această perspectivă însăşi moartea devine o experienţă banală căci mai rea decît moartea este umilinţa, lipsa de demnitate, fiinţa fizică nu poate supravieţui dacă nu trăieşte într-un acord, fie el chiar precar, cu fiinţa morală. Şi mai ales la cea din urmă s-a atentat atît de des...

Deci conflictul major al cărţii este conflictul individului cu lumea intrată în ebuliţie, în care cel dintîi trebuie să caute soluţii pentru a nu fi aruncat de pe orbită, conflictul aparent secundar fiind cel iscat din iubirea pentru Matilda, spun aparent secundar pentru că de fapt acesta îl potenţează şi-l semnifică pe cel dintîi.

Cine e Matilda? „Une passante“... principiu al distrucţiei, al degringoladei, simbol al unei lumi construită pe ură, al unor vremuri deşuchiate, mistificate, în care nimic nu scapă acestei mistificări, şi chiar ceea ce a fost pur gest de iubire şi tandreţe devine impur, abject, interpretat ca atare... Trecutul întreg este distrus, nimic să nu rămiie luminos din dira pe care o lăsăm pe pămînt. Şi în acest plan Matilda, se întîlneşte cu torţionarul de profesie... Din această nebunie a mistificării nu scapă nici cuvintele care încep să nu mai aibă sensul lor obişnuit. E o demenţă care invadează totul, distrugînd, scormonind în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei noastre pe unde ne-am adăpostit curatul gînd de iubire şi speranţă... În felul acesta volumul I al cărţii este o descripţie minuţioasă a acestei uri crescînde a unei fiinţe umane pentru o altă fiinţă umană, ură lucrînd harnic la ruperea armoniei spre care tinde speţa umană, la împletirea acelui „odgon“ ce poate lega un cuplu tot atît de puternic precum l-ar lega iubirea. E un lucru îndeobşte cunoscut că ura prin puterea ei de atracţie, de fascinaţie se învecinează cu iubirea... Da, dar aici această ambivalenţă pasională produce ceva în plus... Fiinţa iraţională, sub un prim aspect, Matilda, provoacă asupra partenerului o fascinaţie paralizantă, precum sepia asupra prăzii... Seara în care Matilda, într-o explozie de ură sparge glasvandul atît de armonios lucrat de o mînă meşteră coincide cu seara arestării soţului şi atunci desigur, epoca se numeşte epoca Matilda.

Dar Matilda e şi ea la rîndul ei o fiinţă umană invadată de stihiile ei dinlăuntru care conlucrînd cu cele din afară rup zăgazurile subminîndu-i forţa ei vitală şi atunci se aude acel „bourdonnement fatal“... al inconştientului fiinţei umane...
Cînd reuşeşte să-şi înfrîngă acest „bourdonnement“, Matilda devine expresia pură a misterului feminin.

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ e un roman al cuplului în criză, depăşind cu mult demodata soluţie a triunghiului – Matilda nu e Madame Bovary – pentru că această criză nu e una pur erotică, ci in primul rînd e o criză existenţială. Fiecare membru al cuplului poartă cu el o istorie proprie, e împins de o fatalitate către ceva – în general spre distrugere – care nu se poate pune de acord cu istoria, cu destinul celuilalt. Surpată pe dinlăuntru, alienată în primul rind sieşi, fiinţa umană nu va putea realiza apropierea de semenul său care-i va rămîne veşnic străin. În sensul acesta Matilda este „une passante“... trecătoarea... străina... Lara trecînd prin mulţimea pînă la care nu mai ajunge strigătul desperat de moarte al iui Jivago...

Roman al unei perpetue stări conflictuale cu sine, şi cu lumea, cu istoria, autorul face din personajul principal al romanului, Victor Petrini, un filozof căutător al unei noi religii care să redea umanităţii echilibrul pierdut, relaţie care să aibă ca fundament iubirea – principiu salvator unic... Minte în continuă efervescenţă a căutării, Victor Petrini e convins că mai întîi trebuie să înţeleagă – sublimul şi ridicolul personajului – şi atunci încearcă să desfacă mecanismul reacţiei psihice al celuilalt şi ceea ce reuşeşte să găsească pînă la urmă nu e decît o incoerenţă vecină cu neantul şi de aici o veşnică stare de uluială, de perplexitate care, trebuie să adăugăm, e cumva o trăsătură comună personajelor lui Marin Preda, de la Moromete la Victor Petrini. Poate această trăsătură vine şi din aceea că viaţa personajelor lui Marin Preda nu este o însumare de experienţe ci una de revelaţii... Personajul nu învaţă, ci descoperă, mereu uluit, fascinat...

Roman al alienării, autorul mai încearcă desigur să vadă limpede ce-i mînă pe oameni cu atîta ardoare să intre într-un fel de ceaţă pînă cînd nu se mai zăresc unii pe alţii.
Singură iubirea mai poate acţiona ca o magie, ca o vrajă care îi poate da omului, care-i poate reda, speranţa într-o împlinire, gîndul că nu e totul chiar zadarnic. Pandant al celei dintîi iubiri, iubirea dintre Suzy şi Victor mărturiseşte puterea acestei fascinaţii, a acestei magii... Lumina în care femeia evoluează e lumina dragostei, dar e atît de fragilă, vălul se poate rupe la cea mai mică atingere, lumina se poate stinge, şi bărbatul se întreabă cum am putut s-o iubesc, e chiar urîtă şi fără haz... Toată această poveste de iubire din volumul III e făcută din aceste lumini care se aprind şi se sting urmînd linia complicată a reacţiilor psihice ale personajelor care se pun destul de rar de acord creînd senzaţia de armonie perfectă. Armonia de o clipă în slujba căreia ne punem toată biata noastră viaţă şi abia realizată dispare pentru ca să luăm totul de la capăt. E aici locul să observăm că în opera lui Marin Preda personajele feminine sînt în general numai proiecţii ale bărbatului, trăiesc numai prin învestitura lui, nu au o istorie proprie, nu au consistenţă decît cînd se află sub ochiul îndrăgostit al bărbatului. Cînd ochiul refuză să le mai privească, ele dispar, devin umbre fără interes. Lipsită de iubire, destinul femeii devine comun şi neinteresant.

De data aceasta iubirea primeşte lovitura de graţie nu dinăuntru, cum se întîmplase cu Matilda, ci dinafară. Fatalitatea întruchipată de un bărbat dipsoman, primul soţ al lui Suzy... Prilej să ne întrebăm odată cu autorul dacă omul este cu adevărat supus unei fatalităţi, unui destin dat şi orice ar face nu mai poate scăpa... Fatalitatea istoriei, fatalitatea destinului individual, şi atunci istoria e făcută dintr-o sumă de asemenea destine implacabile?...

Căprioara, Matilda, Suzy, biete femei intrate pentru o clipă sub raza privirii bărbatului, brusc iluminate, divinităţi de o clipă, vestale chemate să întreţină focul sacru pe care nu-l pot întreţine din neştiinţă, din neputinţă... cine ştie... Viaţa noastră cea de toate zilele – căci Victor Petrini devine la un moment dat paradigma acestei vieţi într-o perioadă cumplită – pe care zeii o vizitează din cînd în cînd... iubirea e această fulgurantă atingere a divinităţii...

„Şi atît timp cît aceste trepte urcate şi coborîte de mine vor mai fi urcate şi coborîte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricînd... dacă dragoste nu e, nimic nu e!...“

Dar „Cel mai iubit dintre pămînteni“ nu e numai un roman de dragoste mărturisind adînca criză a cuplului modern, un roman al alienării individului, ci se constituie şi într-o aspră judecată asupra timpului în care spiritul primar agresiv, cum îl numea Marin Preda în „Imposibila întoarcere“, are prilejui să se manifeste din plin, să creeze anomalia chiar pe un teren unde se agită cele mai nobile idealuri umane şi să se folosească de ea în scopul cel mai distructiv posibil. Sînt evidente semnele rele ale unui început de dominare a ticăloşilor. Ce fac, cum reacţionează spiritele luminate, conştiinţele superioare în aceste împrejurări? Răspunzînd la aceste întrebări romanul devine o veritabilă dezbatere a condiţiei intelectualului într-o anumită epocă. Condiţie care, comparată cu aceea a bietului Ladima – marele erou al lui Camil Petrescu – care se sinucide pentru că nu-l iubea o prostituată sau pentru că era sărac, dezvăluie fiorul abisal al unei experienţe fundamentale. Pentru că abia de acum îi revine intelectualului sarcina gravă, uriaşă am putea spune, de a salva valorile spirituale ale umanităţii, de a le apăra de spiritul primar agresiv.

Da, dar pentru asta trebuia mai întîi să se salveze pe el însuşi ca fiinţă fizică. Adică trebuie în primul rînd să supravieţuiască. Şi supravieţuind fizic să-şi apere şi fiinţa spirituală. În acest sens e relevantă scena din închisoare cînd Petrini îşi ucide paznicul care nu atentase numai la viaţa lui, ci se vădea cuprins de panică mai ales în privinţa spiritului acestuia. Ce nu-i convenea bestiei în ignoranţa ei era că-l simţea pe celălalt altfel, şi locul acestui altfel era în ţeasta pe care o ameninţa cu vătraiul. Aici trebuie să înţelegem la modul superior spiritul de conservare care intră la un moment dat în funcţie la Victor Petrini, căci îşi simţea lumina minţii ameninţată de moarte mai mult decît bietul trup. Omul dacă-şi pierde credinţa în valoarea umană, în posibilităţile spirituale ale umanităţii, nu mai poate trăi.

Şi Victor Petrini reuşeşte să-şi păstreze intactă gîndirea şi lumina minţii chiar lucrînd într-o fabrică sau la Oraca în calitate de contabil. Nu devine un cinic, un desperat, dar ştie că orice i se poate intîmpla, decis să trăiască totul pînă la capăt, convins că degradarea fiinţei umane nu are limite... E învăţătura pe care acest secol ne-a furnizat-o din plin.

În paralel cu destinul lui Victor Petrini se desfăşoară destinul unui alt veritabil intelectual, Ion Micu. Dacă Petrini trăise într-un fel un temps du mépris, acesta avea să trăiască din plin, un temps du compromis. Cu el se întîmplă drama celui care a crezut... Ilegalist, schingiuit în beciurile Siguranţei pentru convingerile sale comuniste, Ion Micu se vede dintr-odată ameninţat într-un regim pentru care el a luptat. Şi atunci, nemaiputînd suporta ideea că s-ar putea vedea torţionat chiar de ai lui, va acţiona altfel... Va face compromisuri cu propria lui conştiinţă, încercînd să salveze ceea ce se mai putea salva. Crede despre Eminescu că e cel mai mare poet dar conferenţiază despre „Unele aspecte“ ale poeziei lui Amăicăliţului, poet obscur dar puternic prin poziţia sa politică... Amestecat în toate seismele vieţii literare din acea vreme, asistă neputincios la etalarea spiritului primar agresiv în literatură exprimat în acea vreme printr-un dogmatism feroce, nenuanţat, care avea să ne facă atîta rău, să tulbure pentru multă vreme apele vieţii noastre culturale...

El devine reprezentantul tipic al unui veritabil intelectual, dar laş, neputincios, care gîndeşte dar nu acţionează de frică. Şi aici se pune problema libertăţii interioare de gîndire care trebuie păstrată cu orice preţ. Căci e mai bine să predai abecedarul şi să-ţi păstrezi credinţa în vocaţia ta intimă, decît să-ţi subminezi această vocaţie dînd apă la moară lichelismului şi altor fenomene nocive pe care epoca le produce într-un timp anormal, bolnav. În general s-a văzut că intelectuali de tipul lui Ion Micu, lipsiţi de rezistenţă interioară, nu s-au mai putut salva ulterior, fiind puternic marcaţi în persoana lor intimă de ceea ce au trăit. În general au devenit foarte complexaţi, pentru că s-a infiltrat în adîncul lor sentimentul culpabilităţii morale. Dar drama lor rămîne una veritabilă...

„Cel mai iubit dintre pămînteni“ este un roman autobiografic şi de confesiune, ca toată opera lui Marin Preda dealtfel („Eu n-am scris decît din experienţa mea“), dar nu trebuie să ne închipuim că din el am putea schiţa o biografie a autorului, căci un roman nu-i altceva decît „o istorie închipuită“, de aici îi vine forţa, dar putem spune despre autor, cum spunea Paul Vendrôme despre Céline: „Cest la bonte touchee par la mort“.

Cezar Ivănescu, Revelaţia vieţii, Luceafărul, 24 mai 1980