„cei care azi ne închid, tot ei şi ieri, ne-au închisu-l Sufletul Nemuritor tot în temniţă grea“, „ cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul“

Motto:

! cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sînt ucisul,
vine acea dimineaţă care mă va libera,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca,
dacă mă-ntunecă azi de suferinţă abisul,
Clară Lumină din inimi nu te-ntuneca !
Cezar Ivănescu

Anii dictaturii comuniste s-au constituit în cea mai neagră perioadă din istoria noastră. Anii care au urmat înlăturării de la putere a lui Ceauşescu au fost la fel de sumbri. Puterea a fost preluată de foştii comunişti care acum jucau la comandă rolul junilor democraţi. Indivizi precum Dan Deşliu şi Domokos Geza au ajuns de exemplu în conducerea Uniunii Scriitorilor. La toate nivelurile structurile statului au fost acaparate de astfel de personaje prin intermediul cărora au fost puse în practică tehnici de tip stalinist. A rezultat astfel un nou tip de dictatură bine învăluită în aburii democraţiei dar şi ai terorii instaurate prin acţiuni precum mineriada din iunie 1990. Consecinţa acestor practici folosite sistematic în toţi aceşti ani post-revoluţie a fost înlăturarea oponenţilor noului sistem. Totul s-a petrecut în numele drepturilor omului, invocându-se libertatea ca element de bază a noii orânduiri. În mod paradoxal, rezultatul a fost tocmai diminuarea drastică a libertăţii (de opinie şi de acţiune). Astăzi, pentru că societatea este dominată de aşa-numitul „drept al omului“ (şi „nu de dreptul Domnului şi datoria omului“) suntem invadaţi de fapt de „non-drepturi“ (un drept acordat excesiv unui individ devine pentru un altul o încălcare a drepturilor sale!, de exemplu chiar şi lipsa unei legi a lustraţiei este pentru marea masă o românilor care înainte de 1989 nu au fost membri ai odiosului partid comunist o încălcare flagrantă a demnităţii şi a dreptului lor de a nu fi conduşi de propriii călăi, adică tocmai de aceia care, pe vremuri, erau potenţiali reprezentaţi ai răului. Şi exemplele pot continua). Cât timp nu vom conştientiza faptul că o comunitate care nu are ca regulă de bază păstrarea justei măsuri este una excesivă, deci lipsită de libertate, nu vom avea un climat cu adevărat democratic. (Aici şi-ar dovedi utilitatea o autentică societate civilă care să încerce să contracareze, printr-o prezenţă socială activă, tendinţa puterii de a impune diminuarea libertăţii.)

De exemplu, cine putea în anii 50 să îl combată eficient pe Roller? Câţi dintre dumneavoastră cunosc astăzi amănuntul că la solicitarea lui M. Roller, istoricul de casă al veniţilor pe tancuri, au fost aruncaţi în stradă, la propriu, în câteva ore, locatarii din restul apartamentelor vilei în care locuia? „Marele istoric“ dorea să nu fie stânjenit de nimeni în timp ce ne rescria istoria. Nu suporta „prostimea“! Ce diferenţa este în Roller şi Dinescu, cel care l-a dat afară din presă imediat după 22 decembrie 1989 pe Cezar Ivănescu? Ambii au recurs la acţiuni ilegale uzând de poziţia lor socială ca de un factor de opresiune într-o conjunctură politică neclară!

În perioadă comunistă asupritorul era bine cunoscut, acum practic este imposibil ca acesta să mai fie indicat cu exactitate. Generic, inamicul nostru poate fi asociat cu un monstru rezultat din îmbinarea mai multor factori, cum ar fi: corupţia, incompetanţa, nefuncţionalitatea instituţiilor, trădarea intereselor României. Însă eu cred că „cifrul“ stării actuale a României se află la beneficiarii loviturii de stat din decembrie 1989. Cei care ne conduceau atunci, ne conduc şi astăzi. Din păcate, scenariile se repetă cu o consecvenţă diabolică. În anul 1990 Cezar Ivănescu, anticomunist declarat, nemembru de partid, a fost eliminat din presa scrisă de Mircea Dinescu. În anul 2008 acelaşi individ sinistru, Mircea Dinescu, comiţând o ilegalitate care ţine de domeniul penal, l-a „băgat“ pe Cezar Ivănescu în mormânt.

Frăţia neagră s-a reunit şi triada Nicolae Manolescu-Mircea Dinescu-Radu Călin Cristea a făcut ca în fix trei luni de la declanşarea scandalui (24 aprilie 2008) Poetul să fie coborât în mormânt, nu înainte de a trece şi mort prin umilinţe greu de imaginat (ca în poemele sale!, vă voi relata totul într-o altă postare). Este drept că Radu Călin Cristea a intrat în scenă după moartea Poetului, atunci când a făcut ceea ce nici un creştin nu ar trebui să facă vreodată! Replica „Muzeul nu este capelă!“ îl discreditează în veci, nu numai ca reprezentant al Muzeului Literaturii Române, calitate în care a nedreptăţit şi batjocorit un mare scriitor român, ci şi ca om.

Documente redate reprezintă o radiografie a unor ani dominaţi de cenzură şi interdicţii, printre semnăturile cu „NU“ regasindu-se şi cea a lui Nicolae Manolescu.