L.F. Céline, Călătorie la capătul nopţii

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20

Cezar Ivănescu, prefaţă la Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte Marin Preda în Imposibila întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Courbevoie, ca fiu al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi al Margueritei-Louise-Céline Guilloux.

Pînă în 1932 cînd apare Călătorie la capătul noţii, el se va numi însă Louis-Ferdinand Auguste Destouches, pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea...

Fire promiţătoare în toate privinţele şi precoce predispusă la amor fapt care i-a obligat pe numiţii Ferdinand Auguste Destouches şi Marguerite-Louise-Céline Destouches, proprietara unui magazin de danteluri fine la Paris în pasajul Choiseul, să-l ducă urgent acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe unde fusese trimis să înveţe limbi străine, copilul avea aplecaţie pentru limbi, dar era foarte nedisciplinat...

Pînă la şaptesprezece ani are timp deci să se compromită, să-şi facă ucenicia pe lîngă mai multe celebre case de comerţ – părinţii îl vroiau într-o bună zi lansat în comerţ – să-şi pregătească singur bacalaureatul, să viseze la cariera de medic, altceva nu.

Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri în garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în martie, caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din Hazebrouck este purtat la spitalul militar de la Val-de-Crace, la Paris, pagina întîi din Ilustré national e consacrată în întregime bravelor sale fapte de arme, şi este admis la spitalul Paul Brousse din Villejuif, unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece şi prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afectat Biroului de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti mai tîrziu că eroul Louis era de mult acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. Destouches Louis“, sergent al regimentului 12 cuirasieri este declarat impropriu serviciului militar şi reformat... Ça a commencé comme ça... cam aşa a început...

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie agent al Companiei forestiere Sangha-Ouabangui în fostul Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită cronică.

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi aproape trei ani face parte dintr-un grup itinerant al Misiunii Rockefeller însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează cursurile Şcolii de medicină din Rennes.

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină din Rennes, care Edith şi naşte peste un an o fiică fermecătoare, Colette Destouches.

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de medicină din Paris, Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor în medicină cu menţiunea foarte bine. În decembrie îşi publică la Rennes lucrarea de doctorat Viaţa şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis (1818–1865). La 22 ianuarie 1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. Tînărul doctor Louis Destouches se instalează în cabinetul său ultraluxos din Rennes, „place des Lices“ (pentru pura noastră plăcere transcriem din dicţionarul etimologic al lui Albert Dauzat următoarea explicaţie pentru lice: fin. XII-e s. Marie de France, „femelle du chien de chasse“; sans doute du bas lat. lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot acum publică Chinina în terapeutică, „chez Doin, à Parix, aux frais de l'auteur“.

Visele prind aripi... cu toţii sperăm... numai că aici biograful vine cu o frază morală: „Prea puţin făcut pentru o viaţă familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără iluzia că se va mai întoarce vreodată...“ Aşa e... Ce era porcăria asta de viaţă cu o soţie angelică care-i mai făcuse şi un înger de copil, cu un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo s-a şi dus domnul doctor pe vecie...

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se reîntoarce în Cameroun, ca medic epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite unde va petrece mai multe luni de zile la uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca mînă de lucru infirmi civili şi invalizi de război. O cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare americană pe care o va iubi toată viaţa şi căreia îi dedică primul său roman, Călătorie la capătul nopţii.

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde-şi deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe cariera incomparabilă şi groaznică pînă la delir şi calvar de medic al săracilor. Elisabet Craig, supranumită de cei din jur „Împărătiţa“, locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul Destouches , insomniac, îşi va umple nopţile cu scrierea unui roman: Voyage au bout de la nuit... în timpul lui liber, cum se zice... în timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, cît ucenicii se mai hodineau Iisus bea otravă... fiecare face ce vrea cu timpul lui liber...

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de consultaţii şi se angajează medic-şef al dispensarului muncipal Clichy, rue Fanny, 10.

În primăvara lui 1932 cunoaşte în împrejurări romantice pe tînăra evreică germană Erika Irrgang... Corespondenţa dintre ei, publicată mai tîrziu, ne poate lăsa să etichetăm relaţia dintre ei cu expresiunea „amitié amoureuse“.

În vara lui 1932 încheie redactarea Călătoriei. Depune un exemplar al romanului la Gallimard şi un altul la Denoël et Steele. În octombrie apare Voyage au bout de la nuit de Louis-Ferdinand Céline la Denoël et Steele, pseudonimul, unul dintre prenumele mamei sale, era menit să-l apere pe autor de indiscreţii, curiozităţi, admiratori şi admiratoare, sărăcie şi dureri de cap...

Deşi în 30 noiembrie este virtualul cîţtigător al premiului Goncourt, premiul i se acordă totuşi la 7 decembrie lui Guy Mazeline (autorul dumneavoastră preferat), pentru romanul Lupii.

Lui Céline i se acordă premiul Théophraste-Renaudot.

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărţii sale, Céline pleacă în decembrie în Germania. La cererea Societăţii Naţiunilor, secţia igienă, va studia influenţa şomajului şi a mizeriei şomajului asupra sănătăţii într-o ţară aflată în plină criză.

În 1933 publică comedia în cinci acte Biserica (Denoël et Steele). Piesa e dedicată dansatoarei daneze Karen Marie Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e înlocuit cu masca celebră „L'Inconnue de la Seine“.

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Céline pronunţă un discurs la Médan cu ocazia celei de a 31-a comemorări a morţii lui Zola.

Începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său Mort à credit, călătoreşte din nou în Statele Unite. În 1935 o cunoaşte pe Lucette Almanzor, viitoarea sa soţie, care la acea vreme frecventa ca şi el cursul de dans al doamnei d'Alessandri. În martie 1936 la aceeaşi editură Denoël et Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de la nuit este tradus în limba rusă de Louis Aragon şi Elsa Triolet.

În decembrie la Denoël et Steele Céline publică Hommage à Emile Zola precedat de Apologie de „Mort à credit“ de Robert Denoël.

În decembrie 1937 publică Bagatelle pour un massacre (Denoël). Este constrîns să-şi dea demisia de la dispensarul din Clichy. În noiembrie 1938 publică L'École des cadavres (Denoël).

În 1939 autorul pamfletului L'École des cadavres, este condamnat pentru calomnie ca urmare a unei plîngeri depuse de M. Rouquè. Ediţia este interzisă.

Cele două pamflete care i-au făcut un rău imens lui Céline, trebuie s-o spunem astăzi cu toată sinceritatea, sînt absolut nule ca valoare literară. Anumiţi celinieni de ultimă oră încearcă, în Franţa, să acrediteze ideea că aceste două pamflete ar trebui republicate pentru valoarea lor pur literară... Aceşti inşi ar fi trebuit să-şi manifeste curajul cînd aproape de moarte, Céline, înfometat şi bolnav, era înjuriat de toate nulităţile literare franceze.

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, sînt tot ce poate fi mai ilizibil şi pe deasupra sînt şi o jalnică ilustrare a ceea ce poate face un scriitor cînd se amestecă în politică şi în chestiuni sociale fără să se priceapă cu adevărat.

La 2 august 1939 Franţa declară război Germaniei naziste. Doctorul Destouches vrea să se angajeze ca medic pe întreaga durată a războiului dar cererea nu-i este admisă, dată fiind infirmitatea sa. În noiembrie totuşi Louis Destouches se îmbarcă la bordul pachebotului înarmat Shella, ca medic al marinei de război.

În octombrie 1940 Céline se reîntoarce la Paris unde se instalează la al cincilea etaj al unei case din rue Girardon, 4. În 1943, etajul de dedesubt va fi ocupat de doamna Simone şi Robert Champfleury, personaje foarte importante ale Rezistenţei franceze. Apartamentul soţilor Champfleury va deveni locul de reuniune şi mai ales ascunzătoarea cea mai sigură a persoanelor din rezistenţă. Doctorul Destouches nu ignora nimic din ceea ce se întîmpla dedesubtul lui, ba mai mult, va îngriji într-o zi un om care fusese torturat de Gestapo. Din apartamentul domnului Champfleury se auzea foarte bine vocea crainicului de la radio Londra, aparatul fiind dat mai tare dinadins pentru ca vecinul să-l poată auzi şi el.

Recomandăm celor interesaţi de „colaboraţionismul“ lui Céline să lectureze în volumul editat de „L'Herne“, „L.F. Céline“ (volum reunind Cahiers de L'Herne nr. 3 şi nr. 5, 1963 şi 1965) textul lui Robert Champfleury intitulat Céline ne nous a pas trahis şi pentru a vedea cum autorii mediocri (Roger Vailland în cazul de faţă) nu scapă nici un prilej cînd e vorba sa asasineze un autor genial. Între 1940 şi 1944 Céline mai publică Beaux Draps şi Guinol's Band şi se căsătoreşte cu Lucette Almanzar.

La 6 iunie 1944 are loc debarcarea Aliaţilor în Normandia. În iulie Céline părăseşte Parisul însoţit de Lucette, actorul Le Vigan şi moranul Bébert. Soseşte la Singmaringen unde va fi oficial medicul coloniei franceze pînă în martie 1945. În februarie reuseşte să obţină ausweis-ul special care-i va permite să treacă frontiera germană pentru a se stabili în Danemarca. Soseşte la Copenhaga şi se ascunde împreună cu Lucette în locuinţa dansatoarei Karen Marie Jansen, plecată în Spania. Céline află de moartea mamei sale survenită la 6 martie.

Judecătorul de instrucţie de pe lîngă „Cour de justice de la Seine“ emite un mandat de arestare pe numele Louis-Ferdinand Destouches, zis Céline. La 18 decembrie 1945 ataşatul legaţiei franceze la Copenhaga, G. De Girard de Charbonniere cere ministrului danez al Afacerilor străine, Gustave Rasmunsen, „să provoace de urgenţă arestarea şi extrădarea“ lui L.F. Céline. Céline şi Lucette sînt arestaţi. Lucette va sta şi ea două luni şi jumătate în închisoare, Céline va sta încarcerat paisprezece luni la Vesterfangsel. Cît va dura detenţia lui Céline, Lucette Destouches va locui într-un hambar şi va da lecţii de dans balerinilor de la Opera din Copenhaga.

În 1947 Céline este eliberat la ordinul ministrului de Justiţie danez care ordonează să fie internat la Ryshospitalet în Copenhaga, şi începe să lucreze la Feérie pour une autre fois, I.

În 1948, ca răspuns la articolul lui Jean-Paul Sartre Portrait de l'antisémite, apărut în Temps modernes (decembrie 1945) Céline publică A l'agite du bocal. În acelaşi an publică în Cahiers de la Pléiade, Case-pipe.

La 26 aprilie 1951, tribunalul militar din Paris decide că legea amnistiei din august 1947 este aplicabilă lui Louis-Ferdinand Céline, medaliat militar şi grav rănit în războiul din 1914, şi astfel scriitorul se poate reîntoarce în Franţa.

În august 1951, Céline semnează un contract pentru Voyage au bout de la nuit, Mort à credit, Guignol's Band şi Casse-pipe cu Gallimard. Toate cărţile lui Céline vor apărea de acum încolo la Gallimard: Féerie pour un autre fois, I (1952), Féerie pour un autre fois, II şi Normance (1954), Entretiens avec le professeur Y (1955), D'un chateau l'autre (1957), Ballets sans musique, sans personne, sans rien (1959), Nord (1960).

La 1 iulie, 1961, sîmbătă, Céline e doborît de o congestie cerebrală. Tocmai termina ultimul episod al dulcei sale epopei scandinave. Cartea are un titlu graţios: Rigodon, numele unui vechi dans francez. La 4 iulie, sub o ploaie fină, prietenii şi cîţiva admiratori îl conduc pe Céline pe drumul vechiului cimitir din Meudon.

Cel care împarte cu Proust şi cu Malraux gloria de a reprezenta romanul francez al secolului 20, L. F. Céline, rămîne autorul a două incomparabile cărţi, Voyage au bout de la nuit şi Mort à credit.

Prima, Călătorie la capătul nopţii pe care o prezentăm azi tradusă în româneşte publicului nostru a fost ceea ce în limbaj curent numim o carte „epocală“, care şi-a creat un public imens şi de asemenea a creat alţi scriitori, ca americanul Henry Miller ori ca francezul Jean Paul Sartre, al cărui roman Greaţa e tot într-un fragment din Călătorie la capătul nopţii. Să urmărească cu atenţie cititorii noştri episodul cu dansatoarele engleze cu dansatoarele de la cinematograful „Tarapout“ şi să-şi dea seama că zece pagini din Céline fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare. Obligaţi să rezumăm în cîteva pagini cariera lui L.F. Céline încheiem acest text sumar cu cuvîntul lui Henri Mondor „de L'Academie francaise“, medic, prefaţatorul ediţiei Céline din Pléiade, prietenul discret şi salvator cînd în viaţa autorului nostru totul nu era decît amărăciune:

„Sub semnul înaltei triade iniţiale, fatalitate, poezie, magie, Céline nu mai e, ascuns, înconjurat de ură, decît autorul blestemat prin excelenţă. Totuşi, într-un jurnal care nu e dintre acelea care îl iubesc ori îl iartă de orice vină, oare nu s-a scris recent: «A vorbi despre romanul contemporan fără a-l cita pe Céline e ca şi cum a-i evoca Romantismul fără Victor Hugo?»“

4 Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978

(Ediţia citată a romanului Voyage au bout de la nuit – Călătorie la capătul nopţii, apărută în traducerea Mariei Ivănescu – avea pe coperta o reproducere după tabloul lui Peter Bruegel cel Bătrîn, Parabola orbilor, 1568)

Explicaţie

Textul reprodus mai sus reprezintă prefaţa semnată de Cezar Ivănescu, în anul 1978, la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit.

În continuare, pentru a reda o fărîmă din modul diabolic şi subteran în care acţionau cenzorii comunişti, reproducem prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii [nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245] aflată în Arhivele Statului. În caseta tehnică a cărţii este specificată ca dată a acordării bunului de tipar, data de 13.06.1978.

Probabil, în mod evident nemulţumiţi de faptul că o asemenea prefaţă catalogată de „ei“ ca avînd „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“ a trecut în primă instanţă de cenzură se propunea, ca ultimă încercare de obstaculare şi de atac mediatic îndreptat asupra prefaţatorului, pur şi simplu, „ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“.

Transcriem finalul prezentării, final care conţine directive către presa de specialitate [ibidem, dosar II/25/1978/file 3, p. 345]:

--------------------

„Romanul are o prefaţă semnată de Cezar Ivănescu şi intitulată «Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20» , titlu ce reia o afirmaţie a lui Marin Preda din cartea «Imposibila Întoarcere». Prefaţa face o scurtă trecere în revistă a vieţii şi operei lui Céline, insistînd asupra episodului care a făcut din scriitor un «caz», după cel de-al doilea război mondial: Céline a fost acuzat, deţinut (şi apoi amnistiat) pentru că a colaborat cu ocupanţii germani în timpul războiului.

Datorită unei interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic, prefaţatorul ajunge să justifice greşelile lui Céline şi consideră exagerată atitudinea intransigentă a intelectualilor francezi de stînga faţă de colaboraţionismul scriitorului. Există în prefaţă şi o remarcă depreciativă la adresa lui Sartre (care în 1948 publicase un articol contra lui Céline), afirmîndu-se că întregul roman al acestuia, «Greaţa», se găseşte într-un fragment din romanul de faţă şi că «zece pagini» din Céline «fac mai mult decît 300 de pagini scrise de un oarecare».

Propunem ca presa de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă.“

La o diferenţă de nici zece ani, în ianuarie 1987, o altă instituţie [Securitatea Statului], într-un alt document strict secret pe atunci, între timp publicat în Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969–1989 [Editura Presa Românească, Bucureşti, 1996], emitea un document zguduitor care - credem noi - a rămas în linii mari „operaţional“ pînă în momentul morţii scriitorului în condiţii dramatice şi suspecte, pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare:

--------------------

Departamentul Securităţii Statului

Securitatea Municipiului Bucureşti

Strict secret

Ianuarie 1987

Notă

Ivănescu Cezar, în vîrstă de 45 de ani, este absolvent al Facultăţii de Filologie din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor, neîncadrat politic, căsătorit, nu are copii şi funcţionează ca redactor la revista Luceafărul. La 1 septembrie 1975, a fost avertizat de organele de securitate pentru iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru. A fost conducătorul cenaclului Numele poetului, care a funcţionat pe lîngă redacţia revistei Luceafărul, în prezent desfiinţat prin decizia C.C.E.S., la şedinţele căruia, uneori, avea manifestări negative. Este o persoană dificilă, care îşi manifestă deschis nemulţumirea faţă de situaţia pe care o are în redacţie, unde a creat stări conflictuale. În luna mai 1986, a depus la conducerea redacţiei un memoriu prin care anunţa că declară greva foamei, ca acţiune de protest în urma refuzului conducerii Uniunii Scriitorilor de a-i acorda un împrumut în bani, solicitînd efectuarea unei anchete în acest sens. În urma măsurilor de influenţare pozitivă luate asupra sa şi a acordării împrumutului solicitat de către Uniunea Scriitorilor, a renunţat la acţiune.

Faţă de situaţia operativă existentă în caz, se vor realiza următoarele:

1. Cunoaşterea preocupărilor literare, a intenţiilor şi naturii nemulţumirilor obiectivului. În acest sens, se va acţiona în direcţia stabilirii conţinutului manuscriselor sale şi a identificării persoanelor din anturaj, care l-ar putea folosi în comiterea unor acţiuni ostile. Se va urmări permanent şi conţinutul articolelor pe care le predă spre publicare în paginile revistei, precum şi evoluţia stării de sănătate a celui în cauză [cel în cauză, „obiectivul“, făcuse totuşi în anul 1986, 7 zile de grevă a foamei, pînă la spitalizarea în stare critică, în pragul morţii, fiind un schelet încă viu, avînd o greutate de doar 45 de kilograme, la Spitalul de Urgenţă, motiv pentru care se şi recomanda urmărirea stării sale de sănătate, vedeţi şi imaginile de arhivă reproduse mai jos – n.n.]. Cunoaşterea şi aplanarea cu ajutorul conducerii redacţiei a stărilor tensionale şi nemulţumirilor personale, care ar putea degenera în acţiuni cu caracter ostil.


2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.


3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. [Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.n.] şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.n.].


4. Iniţierea unor acţiuni de temperare şi influenţare pozitivă, în scopul aplanării stărilor conflictuale pe care le creează şi a determinării să renunţe la intenţiile sale şi să recurgă la tratament medical. Informarea conducerii C.C.E.S., a Uniunii Scriitorilor şi, după caz, a organelor de partid despre eventualele intenţii protestatare ale acestuia, în vederea implicării acestora în influenţarea pozitivă şi descurajarea sa. Angrenarea conducerii redacţiei în aplanarea conflictelor create şi folosirea sa treptată la redactarea unor lucrări cu conţinut angajat.

4 A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201

„Viorel Ilişoi: Aşadar să aşteptăm încă o carte despre Labiş?

Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă o carte despre Labiş ca atare, mai degrabă o carte despre epocă – sigur despre epocă.

Viorel Ilişoi: Dacă Virgil Măgureanu vă va permite accesul şi la propriul dosar de Securitate, veţi putea confrunta datele din propria biografie, pe care o ştiţi, cu datele despre aceeaşi biografie care apar în documentele Securităţii şi astfel să le verificaţi veridicitatea. Cîtă încredere poţi să ai în asemenea documente care de multe ori au falsificat realitatea?

Cezar Ivănescu: Am luat acuma „Cartea albă a Securităţii“, asta referitoare la perioada dintre 1969 şi 1989. Cartea este extrem de interesantă şi de valoroasă. Vedem cum scriau ei despre noi. Acuma să aştepte să vadă cum scriem noi despre ei. Pornind de la această „Carte albă a Securităţii“, am să scriu eu despre ei acuma. Că totuşi eu sînt scriitor de geniu, nu căpitanul Munteanu, nu? Îi arăt eu lui, căpitanului Munteanu, cum se scrie istoria, ştii? Ce vreau să spun? E o mare greşeală dacă ne lăsăm prinşi în plasa documentului, a aşa-zisului document, nu? „Cartea albă a Securităţii”! Păi îţi dau un exemplu. Eu am fost dat în urmărire, după „Cartea albă a Securităţii“, şi în atenţia USLA, ţine cont! USLA! Cînd citeşte unul chestia asta, îşi imaginează că aveam cel puţin o mitralieră în casă, nu? Că n-aveam voie să mă apropii la o sută de metri de Ceauşescu şi de cei din anturajul lui. O sută de metri, ţine cont! Păi trebuia să fi avut un aruncător de flăcări, o bazooka ceva, dar eu nu aveam decît un baston şi un cuţit. Nici praştie măcar n-aveam. Îţi dai seama ce demenţă, domnule, cotropise societatea în care am trăit noi?; că numai doi securişti, două gărzi de corp mă puteau înşfăca de cîte o mînă şi băga în sac, cît sînt eu de mic. Păi oamenii ăia trăiau într-o psihoză continuă. Deci cartea va fi sigur despre epocă, nu ştiu dacă numai despre Labiş.“

4 Kagemusha. 7 zile cu Cezar Ivănescu, Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu. 21 decembrie 1996 (textul integral http://cezar-ivanescu.blogspot.com/)