Cezar Ivănescu – în amintire

Alexandru ZUB
Cezar Ivănescu – în amintire

Ce aş putea spune, acum, despre Cezar Ivănescu? Rândurile de mai jos nu au alt rost decât să mărturisească regretul indicibil de a-l fi pierdut aşa de curând şi atât de nefericit. Regretul meu sporeşte substanţial prin constatarea că nu am folosit cum se cuvine, mai ales în ultimii ani, şansa proximităţii cărturăreşti a Poetului.

L-am întâlnit prima oară pe calea scrisului, în revuistica, destul de săracă, de la începutul anilor '70, când vigoarea creativă a lui Cezar Ivănescu (un poet fără vârstă ab initio) nu putea trece nesesizată.

Direct, faţă către faţă, cum se spune, l-am cunoscut ceva mai târziu, în redacţia revistei Luceafărul, unde venisem să mă interesez de un text (poate cel privitor la un dialog en historien cu Bianca Valota-Cavallotti, nepoata lui Nicolae Iorga?), cu care ocazie am fost surprins de subita lui simpatie umană, reconfirmată apoi, de-a lungul anilor, cu asupra de măsură. Ochii adânci, neliniştiţi, interogativi şi puţinele cuvinte rostite atunci, „cu dragoste moldavă“ (expresia îi aparţine), mi-au făcut o impresie de neşters. Mă întăresc şi azi, după atâţia ani, în care destinul ne-a supus pe fiecare la destule probe.

Ne-am intersectat paşii la răstimpuri, în sumbrii ani ai regimului comunist, cu acelaşi sentiment al întâlnirilor de destin. Avea totdeauna pe buze un cuvânt care să reconforteze, un îndemn, o sugestie de revoltă salutară. Era el însuşi, prin excelenţă, un spirit nonconformist, care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic, după cum ne asigura într-un dialog din ultimii ani.

Acelaşi spirit militant, de bună condiţie, l-a făcut să-şi exercite patriotismul nu numai în formele permise de epocă, sub dictatură, ci aşa cum gândea poetul „eternitatea“ neamului său, fără slăbiciuni dubioase şi fără „reflexe ancilare“. Este spiritul în care căuta soluţii pentru orice problemă de interes naţional, înainte de toate pentru marile aşezăminte formative, convins că de ele, mai cu seamă, depinde viitorul nostru comun. „Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze“, mărturisea odată (Orizont literar, 2/2008), cu gândul la atâtea încercări de care avusese parte, nu totdeauna senin, dar atent şi la glasul „celuilalt“.

Contemporanii din aceeaşi spiţă intelectuală n-au ezitat să-i recunoască meritele, „cu mirare şi dragoste“ (C. Noica), „cu bucurie şi cinste“ pentru „poeta magnus“ (Petru Creţia). Eminenţa operei i-a adus, desigur, şi destule invidii, duşmănii, adversităţi menite a-i tensiona şi mai mult o biografie deloc senină. Asumând „condiţia extramurană“ a marginalului, el a ştiut să o transforme, cumva, în privilegiu.

Spirit eroic, se raporta adesea la Pârvan, la Carlyle, impunându-şi norma sincerităţii depline şi asumând riscurile de rigoare. A plătit mereu pentru aceasta, ca şi Nicolae Labiş, precursorul său din „mitologia hiperboreană“, cum numea singur, undeva, suita de creatori născuţi din „tradiţia poetică moldavă“, exemplificată la un moment dat prin Eminescu, Aruştei, Ursachi. Însă acest filon se vădeşte mai larg, dacă ne amintim de referinţele superlative la Pârvan, pe care îl socotea nu doar istoric de seamă, ci şi „mare scriitor, în descendenţă eminesciană“. Mi-a făcut onoarea să-mi asocieze numele cu eminentul „bârlădean“, amintindu-şi desigur că îi închinasem acestuia unele lucrări de restituţie cărturărească. În volumul Sutrele muţeniei, oferit „cu veche prietenie“, la 16 ianuarie 1994, se află chiar una, Sutra XI, care îmi era dedicată anume. Ar fi inoportun să o reproduc aici, însă ea rămâne semnificativă, dacă nu şi premonitorie, pentru poetul însuşi.

Cum să nu regret faptul că am ratat destule ocazii de a ne întâlni, în numele unui credo comun, întemeiat pe valori explicite în ambele cazuri? Cărţile oferite, cu dedicaţii frumos caligrafiate, îmi stau la îndemână pentru a continua un dialog ce putea să devină mai productiv. Păstrez în minte şi în inimă întâlnirile fortuite, pe străzile urbei adoptate în ultimii ani, cele petrecute în cadrul unor programe instituţionale (la Casa Pogor mai ales), ca şi cele două-trei vizite făcute de Don Cezar, ca director al Editurii Junimea, la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, aşezământ împreună cu care voia să dezvolte un întreg program de restituţii istoriografice. Pe seama acestui plan, mi-a repus în circulaţie două monografii, una despre Vasile Pârvan, alta despre Istorie şi istorici în România interbelică, vădindu-se solidar cu unele proiecte mai vechi ale editurii. Au fost ocazii de a ne vedea mai des, fireşte, dar nu destul.

L-am ascultat mereu, în orice ocazie, cu interes şi nespusă bucurie, atent la mesaje, sedus de jocul ideilor, de verva lui inimitabilă, de „provocările“, nu puţine, din orice dialog al său cu lumea. Secvenţa care mă priveşte direct, din acest dialog, ar merita, poate, un prilej „memorial“ mai senin decât acesta.

4 ALEXANDRU ZUB, Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi