Puţini poeţi români ai veacului nostru au fost detestaţi şi iubiţi cu atâta patimă cum este Cezar Ivănescu. Verbul acid, sinceritatea uluitoare cu care acuză, plăcerea debordantă de a-i lăuda pe cei pe care-i iubeşte au generat întotdeauna adevărate uragane polemice. Cezar Ivănescu rămâne însă "Efebul de la Marathon".
– Văzând cât de înconjurat sunteţi de tineri, aş zice că vă place mult tovărăşia lor. Aşa este?
– Chiar iubesc tinerii şi asta pentru că, în sine mea, consider tinereţea o categorie eternă. Eu însumi mă consider, din toate punctele de vedere, foarte tânăr şi la ora actuală. Dacă vrei, eu operez cu un concept vechi în Europa, dar pe care europenii l-au uitat: "copilul bătrân" sau "puer senex" cum spuneau latinii.
– Vă simţiţi tânăr. De fapt, ce e tinereţea în concepţia dumneavoastră?
– După părerea mea, fiecare prunc care se naşte poartă cu el bătrâneţea speciei, deci suntem şi rămânem toată viaţa nişte copii bătrâni. Tinereţea, după mine, nu este o valoare biologică, ci una care se câştigă în timp. Îţi câştigi tinereţea la fel cum îţi câştigi valoarea şi locul în lumea valorilor. Te apropii de moarte din ce în ce mai tânăr. Este un efort continuu, asemeni efortului de a te realiza pe tine. Deci tinereţea nu ţine de o vârstă, nu ţine de biologie, de istorie, ţine, dacă vrei, de un plan existenţial tangent cu sublimul.
– Vă aflaţi într-o situaţie oarecum privilegiată: editor – cu posibilitatea de a privi panoramic fenomenul literar actual – şi scriitor. Există vârfuri literare reale în rândurile generaţiei tinere?
– Există categorii. După opinia mea, există vârfuri care ar trebui protejate, susţinute, mediatizate şi date drept modele, împotriva altor "vârfuri" care, pe nedrept, cred eu că sunt mediatizate. Chiar pe cartea unui tânăr debutant, Constantin Virgil Bănescu, am scris un textuleţ unde enumeram numele câtorva dintre cei pe care eu îi consider elita autorilor care şi-au scris cărţile de poezie pe băncile liceului şi le-au şi tipărit: Constantin Niţă, Andreea Anastasescu de la Turnu-Severin, Xenia Căroi, studentă la Craiova, Constantin Virgil Bănescu. Patru. Toţi posedă un mare talent şi, dacă măcar unul se realizează, tot este un mare câştig. Sunt cultivaţi, scriu grav, nu folosesc golănisme ca tinerii lansaţi de domnul Cărtărescu sau alţii, nu bravează, nu vor să se impună cu orice preţ, deci nu dau din coate ca să intre în literatură. O fac prin ţinuta şi valoarea lor.
– Pentru că l-aţi amintit pe Cărtărescu, daţi-mi voie să cred că nu-i prea aveţi la inimă pe optzecişti.
– Nu este adevărat. Îi am la suflet pe optzeciştii cu adevărat valoroşi: Traian T. Coşovei, Mariana Marin, Daniel Corbu, Liviu Antonesei. Sunt patru; deja e mult. Din cincizeci de ani de poezie românească, au rămas patru mari poeţi şi, din alţi cincizeci de ani, poate vor mai rămâne patru, cinci. Sunt foarte mulţi optzecişti pe care-i preţuiesc la superlativ. Dar ei au vrut să impună o politică literară de gaşcă. Sunt autori care au fost împinşi în faţă de optzecişti şi care nu rezistă la o judecată critică. O literatură, oricât de mare ar fi ea, nu reţine patruzeci de poeţi. Ea trebuie, la un moment dat, să-şi desemneze liderii, capodoperele, şi să reziste în faţa judecăţii critice. Or, generaţia '80 nu face acest lucru. Îşi impune nişte falşi lideri. Domnul Cărtărescu îmi este dator de 20 de ani cu un răspuns la acuzaţia mea de plagiat. Cum să-l consider un autor serios? Din acest motiv am început sistematic să-i refuz, pentru că din 40-50 de poeţi vor rămâne doi, trei. Eu am numit mai devreme patru. Gabriela Creţan – eu am spus-o: este cea mai mare poetă a generaţiei '80 – a fost marginalizată, în timp ce alţii s-au impus cu hurta. Deci iată câte nedreptăţi creează istoria. Acum i s-au recunoscut meritele. Critica literară scrie în flăcări despre ea. În sfârşit, pentru a fi corect, sunt câţiva autori serioşi, care se apropie de împlinirea unei opere şi pe care posteritatea îi va reţine.
– Generaţia dumneavoastră este mai bogată în valori decât cea optzecistă?
– Sunt autori în generaţia mea, după opinia mea foarte mari, pe nedrept desconsideraţi sau neapreciaţi încă la adevărata lor valoare: Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Mihai Ursachi. Iar eu, deşi trăiesc o stare jenantă, mă consider la o distanţă de ani lumină de contemporanii mei mediocri. Cei pe care i-am amintit sunt cunoscuţi, sunt nişte mari valori, dar nu sunt situaţi acolo unde trebuie, după opinia mea.
– Dar Nichita? I-aţi fost prieten.
– Este un mare poet şi cu asta am spus totul. Eliot spunea, despre un mare poet, că trebuie să laşi să treacă o sută de ani pentru a vedea dacă limba îl asimilează, iar noi avem abia un caz: Eminescu.
– Dumneavoastră vă consideraţi un mare poet?
– În mod paradoxal, da. Eu am trăit o stare dublă, de marginalizare şi de popularitate excesivă în acelaşi timp, pentru că unele dintre poemele mele sunt cântate de ţigani prin cârciumi. Ceea ce pentru un poet este supremul lucru: când lăutarul, în cârciumă, îţi cântă versurile fără să ştie că tu eşti autorul, este extraordinar: Îl cântă pe Eminescu – "Pe lângă plopii fără soţ" – şi-mi cântă şi mie "Amintirea paradisului".
– De ce se tem unii de limba ascuţită a lui Cezar Ivănescu?
– A spus-o Baudelaire la vremea lui, dar a spus-o şi un mare istoric al religiilor, Rudolf Otto: sacrul trezeşte o reacţie dublă, de atracţie şi de respingere. O mare personalitate, normal, are magnetismul ei şi atrage, dar în acelaşi timp respinge. Am avut discipoli care m-au iubit fierbinte şi m-au urât simultan sau pe rând.
– Ce i-aţi învăţat?
– Să se desprindă de mine atunci când se simt puternici şi chiar să mă înfrunte. Mie îmi plac discipolii care mă înfruntă.
– Aţi avut şi prieteni care v-au iubit.
– M-au iubit Noica, Marin Preda, Nichita, Petru Creţia – şi chiar Păunescu m-a iubit şi mă iubeşte, deşi eu l-am înjurat de nenumărate ori. În orice caz, am fost un răsfăţat, în sensul că am fost apreciat şi iubit de toţi aceia care aş fi vrut să mă iubească.
– Dumneavoastră sunteţi "Efebul de la Marathon"?
– Eu sunt. Şi-ţi spun şi pentru ce: pe la 17 ani, am fost copilul performant, făceam box, rugby, fotbal, puteam să devin sportiv de performanţă, dar am renunţat în favoarea scrisului, a literaturii. Sportul mi-a dat însă curajul să înfrunt tot ce aveam de înfruntat în viaţă. Mă simt Efebul de la Marathon pentru că am renunţat la viaţă, la 17 ani, ca să fac literatură.
4 interviu realizat de Marcela Zamfir, Ziarul de Duminică, suplimentul cultural al Ziarului Financiar, 7.01.2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu