CEZAR IVANESCU. MARTOR AL ADEVARULUI

Interviu
cu poetul Cezar Ivănescu

• Ion Beldeanu. Orice lector serios parcurgând cele două cărţi-confesiune dedicate lui Marin Preda şi lui Nicolae Labiş („Pentru Marin Preda“, Editura Timpul, Iaşi, 1996 şi „Timpul asasinilor“, Editura Libra, Bucureşti, 1997) se poate întreba, la o adică: de unde această aversiune a limbajului şi chiar această plăcere sau nevoie de dezgolire fără reticenţă a viermuielii de figuri literare gravitând în preajma celor doi mari şi regretaţi dispăruţi?
• Cezar Ivănescu. Am să vă răspund printr-un citat din Jonathan Swift, „Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaşte sigur după un semn, anume că toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.“ Ca un adevărat martor al adevărului, trebuie să spun, ca moldav ce sunt, că pământul Moldovei a dat, în această a doua jumătate de veac, în literatura română, cel puţin trei autori de geniu, Nicolae Labiş, Petru Aruştei şi Ioan Petru Culianu. Toţi trei au fost asasinaţi de „o conjuraţie a imbecililor“.
Nu e cutremurător şi tragic pentru o literatură să-şi vadă asasinaţi autorii de geniu şi în acelaşi timp să-i vadă prosperi pe toţi paraziţii care au gravitat în jurul acestor personalităţi geniale? Labiş, ca şi Petru Aruştei, nu a scris decât două cărţi de poeme, dar şi cărţile lui şi cărţile lui Petru Aruştei vor dăinui în veac, pe când, din sutele de cărţi ale impostorului Gh. Tomozei, literatura română nu va reţine nimic. Ioan Petru Culianu, autor de valoarea unui Vasile Pârvan, nu va putea fi suplinit vreodată în literatura română de toată puzderia de eseişti de la Al. Paleologu până la Mihai Zamfir… Sentimentul meu e că nu am fost suficient de vehement în cele două cărţi amintite care sunt dealtfel ediţii ad usum Delphini… Voi publica, într-o zi, pentru bibliofili şi nişte ediţii integrale, cu un tiraj restrâns, ale cărţilor, „Pentru Marin Preda“, „Timpul asasinilor“, „7 zile cu Cezar Ivănescu“, o carte de interviuri cu Viorel Ilişoi pe care o pregătesc pentru tipar, şi „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“, o carte-memorial pe care o am pe masa mea de brad.

• Ion Beldeanu. În „Timpul asasinilor“ mărturisiţi că aţi scris această carte, controversată încă înainte de apariţie, pentru a-l răzbuna pe Labiş, „acest Ahile neînfricat şi pur“, cum îl caracterizaţi. Nu credeţi că e un motiv prea pătimaş sau, altfel spus, un motiv extraliterar?
• Cezar Ivănescu. Nu e nicidecum un motiv extraliterar. Când te iniţiezi într-o mare artă, cum este poezia românească, te supui principiilor care călăuzesc această mare artă, renunţi la capriciile propriei personalităţi originale şi încerci, ca în arta tradiţională să te supui imperativelor categorice ale artei pe care o profesezi. În acest sens, un poet în viaţă are misiunea de a-i răzbuna pe toţi confraţii săi dispăruţi, de la Labiş, până la Petru Aruştei, Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu… Fireşte, totul depinde de talentul tău personal, de ambitusul vocii tale… În ceea ce-l priveşte pe Labiş, el trebuia neapărat „răsbunat“, adică „a-l face din nou bun“, ca om şi ca poet, după ce acei care-i lipiseră eticheta de poet comunist, „Labiş, buzduganul generaţiei“ (E. Simion), după Revoluţie s-au grăbit să-l scoată din manualele şcolare… În cartea „Timpul asasinilor“, pe care o semnez împreună cu doamna Stela Covaci, am încercat amândoi să-l „răsbunăm“ pe Labiş şi să-l impunem ca primul autentic disident al poeziei româneşti postbelice…

• Ion Beldeanu. Ţinta principalelor atacuri ale Dvs. este Gh. Tomozei, pe care îl consideraţi în mare măsură vinovat de moartea lui Labiş. Nu cumva respectiva aversiune asupra fostului redactor şef al revistei „Argeş“ din Piteşti are o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă?
• Cezar Ivănescu. Pe Gh. Tomozei îl acuz în carte de o clară vinovăţie în privinţa lui morţii lui Ioan Popovici, secretar general de redacţia al revistei „Argeş“, şi de participare, ca secretar adjunct al U.T.M., alături de Niculae Stoian şi Al. Oprea, la încercarea de asasinat politic prin excluderea lui Labiş din U.T.M.
Vina cea mai mare o are Gh. Tomozei însă în manipularea datelor biografice şi a operei lui Labiş.
În nici un caz nu poate fi vorba de „o puternică doză subiectivă, dacă nu chiar vindicativă“ şi asta din următoarele motive… Deşi am mers la Piteşti în echipa redacţională a lui Gh. Tomozei ca „prieten al lui Nichita Stănescu“, cu timpul am devenit prietenul favorit al lui Gh. Tomozei, „pupilul“ său faţă de care se defula: am înţeles astfel că trăia un complex de inferioritate şi faţă de Labiş şi faţă de Nichita Stănescu, complex pe care şi-l rezolva fie prin amintitele defulări din care înţelegeam că se considera pe sine poet mai mare şi decât Labiş şi decât Nichita Stănescu, fie prin răbufnirile sadice în şedinţele de umilire ale lui Nichita Stănescu despre care pomenesc în carte. Erau perioade în care Gh. Tomozei îl anitipatiza profund pe Nihita Stănescu şi trebuia s-o fac pe intermediarul împăciuitor, aşa cum îi antipatiza pe mulţi alţii, iar cu unii (A.E. Baconsky) a reuşit să mă facă să mă cert definitiv. Mie personal, Gh. Tomozei îmi crease un regim privilegiat la revista „Argeş“ şi pot spune, mai degrabă, că eu l-am dezamăgit în amorul pe care mi-l purta „nemairăspunzându-i“ la acest amor cam în genul în care Hamlet n-a mai răspuns la amorul regelui Claudius, după ce i-a apărut duhul tatălui asasinat. Ca „un nebun autentic“, cum dealtfel mă califica Gh. Tomozei, am preferat să rămân şomer, urmărit de Securitate în Bucureşti, dar am plecat prin demisie de la revista „Argeş“ din Piteşti, în plină „revoluţie culturală“ când am realizat clar că „piosul“ Gh. Tomozei era unul dintre complicii la asasinarea lui Labiş…

• Ion Beldeanu. Mulţi dintre scriitorii puşi la zid de verbul Dvs, neîngăduitor se pot considera calomniaţi ori acuzaţi pe nedrept, ca, de pildă Al. Paleologu sau Şt.A.Doinaş, figuri respectabile şi cu blazoane publice neatingătoare azi. Nu vă e teamă că aceştia ar putea reacţiona.

• Cezar Ivănescu. Dl. Al. Paleologu e unul dintre puţinii care a recunoscut public (v. „Sfidarea memoriei“, Al. Paleologu, Stelian Tănase, Editura Du Style, 1996) că a fost informator al Securităţii, şi prin sinceritatea sa dezarmantă aproape ne forţează admiraţia dacă nu ne-ar obstacula-o cinismul fără măsură al aceluiaşi. Pe Şt. Aug. Doinaş nu-l amintesc în carte decât ca poet anost aşa cum îl consider. Doar în interviul publicat în revista „Timpul“ (numerele din ianuarie şi februarie din acest an) îl numesc informator al Securităţii dar nu pentru că, aşa cum au făcut toţi puşcăriaşii politici, a semnat înainte de ieşirea din puşcărie un angajament faţă de sinistra Instituţie, ci pentru că: a profitat copios şi ambiguu de calitatea sa de fost puşcăriaş politic cu angajament, a călătorit intens în Occident şi până în decembrie 1989, aşa cum alţi puşcăriaşi politici nu au putut s-o facă, iar după Revoluţie s-a dedat la nişte atacuri murdare la adresa lui Eminescu şi a lui Arghezi, figuri infinit mai respectabile ale literaturii române decât vor fi Al. Paleologu şi Şt. Aug. Doinaş în vecii vecilor. A denunţa o anume impostură (Şt. Aug. Doinaş) nu înseamnă a calomnia. În ceea ce-l priveşte pe strălucitorul şi spiritualul personaj care este conu’ Alecu Paleologu, mai intră în joc şi o anume doză de frustrare, căci pe domnia-sa chiar l-am iubit şi admirat, de aceea mi-a căzut greu să mi-l imaginez numărând solda de 300 de lei pe care i-o dădea Securitatea…

• Ion Beldeanu. De ce spuneţi la un moment dat în „Timpul asasinilor“ că „Petru Aruştei a fost norocul vieţii mele“? Vreţi să fiţi mai explicit?
• Cezar Ivănescu. Am început să scriu la 17 ani şi am debutat în „Luceafărul“ exact la 18 ani. Toţi prietenii apropiaţi, inclusiv foştii puşcăriaşi politici mi-l propuneau pe Labiş ca model de reuşită literară. În 1960, în Iaşi, când l-am cunoscut pe autodidactul genial Petru Aruştei, am avut revelaţia modelului exemplar al artistului care nu comite nici un compromis, nici în existenţă, nici prin operă. O mare personalitate se măsoară prin câtă singurătate poate suporta, spunea Nietzsche. Petru Aruştei suporta toată singurătatea… M-am străduit şi mă străduiesc şi acum să-i semăn lui Petru Aruştei, dar nu asta contează.
Important pentru mine a fost că Petru Aruştei mi-a revelat adevărata măsură a artistului de geniu, a profetului…

• Ion Beldeanu. După 1989 ierarhia valorilor în literatura română se pare a fi suferit serioase modificări. Totuşi, unii dintre cei aflaţi ieri în prim plan, pe considerente ştiute, au reuşit să-şi menţină poziţiile sau chiar să pozeze în victime ale epocii trecute. Care vi se pare cazul cel mai execrabil în acest sens?
• Cezar Ivănescu. Indubitabil, distinsa doamnă Ana Blandiana.
Citiţi-i antologia de poeme publicată în 1989 la Editura Minerva în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ şi aflaţi: 1. Acea antologie i-a fost publicată prin intervenţii „de sus“ (de la tov. Gogu Rădulescu, probabil) pentru a-i mai alina suferinţele de disidentă şi ca să i se facă loc în planul editorial a fost scos din acelaşi plan comunistul I.D. Bălan; 2. Descoperim din tabelul cronologic că doamna Ana Blandiana a călătorit în lumea liberă şi sub comunişti cel puţin la fel de mult cât călătoreşte astăzi; 3. Constatăm citindu-i antologia că este o poetă de mâna a doua şi că a abandonat poezia, sau poezia a abandonat-o pe Domnia-Sa de la Revoluţie încoace…

• Ion Beldeanu. Ce credeţi despre aşa-numiţii belicoşi ai generaţiei optzeci?
• Cezar Ivănescu. Aşa cum am mai afirmat-o public, generaţia optzecistă este o generaţie luxuriantă, compusă din personalităţi literare foarte puternice, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Matei Vişniec, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Bogdan Ghiu, Aurelian Titu Dumitrescu, Mariana Marin, Dan David, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Aluigheorghe, Daniel Corbu, şi lista poate continua… Această generaţie a ajuns la deplina maturitate şi este obligată acum să-şi desemneze liderii şi capodoperele pentru că nimeni nu citeşe 40-50 de poeţi dintr-o generaţie… Din generaţia lui Labiş, mai este citit Labiş, din generaţia lui Nichita Stănescu, mai este citit Nichita Stănescu, fireşte, ambii autori fiind de găsit doar în biblioteci pentru că, în ultima vreme, niciunuia nu i s-a mai tipărit o antologie onorabilă şi deci sunt intruvabili în librării. Nedesemnându-şi liderii şi capodoperele, membrii generaţiei optzeciste riscă să devină un club închis fără o audienţă reală la marele public.

• Ion Beldeanu. Care considerţi că va fi în continuare destinul posterităţii lui Labiş (dacă e bine spus) după această extraordinară carte datorată Dvs. şi doamnei Stela Covaci?
• Cezar Ivănescu. După ce şi Editura Panteon din Piatra-Neamţ va tipări antologia de poezie cuprinzând doar 67 de poeme de Nicolae Labiş, antologie alcătuită de mine, sper ca Labiş să redevină un poet viu şi actual.
Apoi, sper ca demersul nostru, ca autori ai cărţii „Timpul asasinilor“, susţinut de editori, Daniela şi Ion Tomescu, patronii Editurii Libra, şi de dl. Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, sper, spun ca demersul nostru către Ministerul Învăţământului pentru reintroducerea lui Labiş în manualele şcolare să fie încununat de succes, reparându-se astfel o flagrantă nedreptate. Clasicizarea lui Labiş, ca şi a oricărui alt autor, se finalizează prin introducerea în manualele şcolare.