„Radu Moraru: Dumneavoastră pe cine acuzaţi în cartea dumneavoastră? Că sugeraţi că de pe urma acelei cărţi vi s-au tras foarte multe după aia.
Cezar Ivănescu: Păi mi s-au tras, şi de pe urma ei, şi de pe urma cărţii despre Labiş. Despre Labiş eu nu am ştiut adevărul. Şi a trebuit să vină întâmplător Mioara Cremene, colegă cu Labiş, şi mi-a povestit atât de multe lucruri, inclusiv faptul că securistul care îl avea în urmărire pe Labiş, şi care l-a lovit involuntar pe Labiş, l-a trimis involuntar sub roţile tramvaiului, a venit la Labiş pe patul de spital, când Labiş era muribund, să îi ia o declaraţie că el nu l-a lovit voluntar. Şi Labiş pe patul de moarte a făcut gestul nobil şi a dat dezminţire... “[fragment din transcriptul emisiunii Naşul, B1tv, 6 februarie 2008, preluare www.civicmedia.ro]
şi http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008_09_06_archive.html, Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi, despre Nicolae Labiş.
1. Doina, versuri de Mihai Eminescu, muzica Cezar Ivănescu, înregistrare din concertul Doina, închinare lui Eminescu, anul 2000
2. Despărţire, versuri de Mihai Eminescu, muzica Cezar Ivănescu, înregistrare din recitalul susţinut la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, 15 iunie 2005. Spectacol intitulat Aş vrea să mor cântând Eminescu..., închinat memoriei lui Petru Creţia.
3. Doina, Străina, Cezar Ivănescu, înregistrare din concertul Doina, închinare lui Eminescu, anul 2000.
„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...
/..../
Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?
Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?
Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene:
Să ne strîngem ura stivă
Şi să facem colectivă!
Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...
What is a man, Preafericite?
Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?
Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?
În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“
Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008 (publicată postum), adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel
Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.
Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.
Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu