Dublul sau diavolul meschin

Tînărului Goethe la Strasbourg, îndrăcitul de Herder îi spune într-o zi: Ce-i cu numele acesta de Goethe? Să vie de la Gott (Dumnezeu), sau poate de la Kot (noroi)?

Şi Goethe se întoarce acasă descumpănit, spre a nota pentru sine că nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de numele tău; căci numele acesta ţi-a devenit, cu timpul, însăşi fiinţa ta şi că deci tot ceea ce e mai superficial în tine a sfîrşit prin a fi şi ce e mai adînc. Astăzi ştim bine cît e de adevărat un asemenea lucru. După numele lor sînt chemate şi există, într-un fel, toate lucrurile.”...

Totdeauna m-a tulburat acest pasaj din Noica, filosoful nostru care se îndrepta tot mai mult în ultima vreme spre abilitarea unui model tradiţional de gîndire (tradiţional în sensul definit de René Guénon) poate pentru aceea că sugerează, peste voinţa autorului, o miraculoasă reînviere a cărnii la o imprevizibilă parusie înscrisă ca o speranţă în cel mai adînc secret al celulei noastre, – şi asta numai printr-o blîndă „chemare” a numelui, poate pentru că sugerează principiul dual ontologic întemeietor al lumii şi al făptuirii, yin şi yang, anima şi animus, sinea şi sinele (cum spune Noica), dubla postulare interioară a fiinţei umane atît timp cît stă sub Lege, schizoidia primordială inexplicabilă (în afara budhismului care îndrăzneşte să înalţe avatarul uman la condiţia de cosmo-crator, regenerator al universului şi al zeilor) şi de asemenea, şi nu în ultimul rînd, dublul principiu moral care ne dinamizează existenţa: „îndrăcitul” de Herder ştia bine, puţin mai bine decît filosoful nostru, că tînărul Goethe nu se închina doar „prinţului luminii” ci şi captivantului „prinţ al tenebrelor” şi că, pînă ne dăm duhul cu ultima suflare, nu ştim de partea cui am fost.

„Numele” care a devenit „fiinţa ta”, „conştiinţa noastră mai bună” pentru noi, românii, este Eminescu, fiindcă, aşa cum scriam exact acum douăzeci de ani într-un articol publicat în „Luceafărul”, „Memento mori”, nu am avut vreun sfînt sau gînditor pe măsura sa...

De aceea am avut şi avem o susceptibilitate poate exagerată şi am simţit ca pe o blasfemie orice încercare de ştirbire a unicităţii aceluia „pe care şi un Budha ar fi gelos”...

Această susceptibilitate a noastră e probabil ancilară faţă de o traumă originară pe care vom încerca s-o descriem.

Eram student la filologie, în Iaşi, prin anii '60... Atmosfera literară a acelor timpuri poate fi vag sugerată dacă vom aminti că un tînăr actor ratat care compunea poezii era prezentat delegaţiilor de scriitori străini drept „naş Eminescu” în cadrul Uniunii Scriitorilor („şi tînărul nici n-a roşit măcar”, comenta un ilustru prozator român în epocă), iar numitul Mihai Beniuc creiona cu frăgezime sonetul „Piedestal”: „Tîrziu ţi-am trecut pragul, genialitate!”, — ăsta era primul vers... Pe amîndouă aceste podoabe le învăţam pe de rost şi ne făceam în noi „ura stivă”... Ei bine, într-o zi, colegii mei mai tineri cu un an de la filologie mi-au spus întîlnindu-mă în faţa secretariatului numitei facultăţi că posedă un coleg Eminescu... Am zăbovit rezemat de un calorifer în faţa uşii secretariatului de unde urma să apară persoana cu pricina... înconjurat de chicotelile ..bobocilor” eram în aşteptare în acea stare vidă de suspendare a gîndirii. Stare pur yoginică dacă te gîndeşti, cînd aştepţi iluminarea sau poţi fi pălmuit în voie şi scuipat fără nici o primejdie.(Paralizia asta a noastră e totdeauna speculată de mitocani la maximum!)... Insul a ieşit pe uşă, s-a îndreptat spre noi, au urmat prezentările... Era voinic, bine legat, cu un cap mare, cu o frunte proeminentă, cu un început de calviţie şi cu un şold mare de vădană... Mi-a strîns mîna fragilă în menghinea mînii lui mari de gospodar, m-a privit fix în ochi cu un rînjet triumfător (rînjet pe care l-am mai văzut pe faţa unuia, M.D., după moartea lui Marin Preda) şi a rostit: Eminescu...
După ce absolvise liceul la fără frecvenţă, individul, secretar la un sfat popular dintr-o comună uitată de Dumnezeu, se hotărîse să-şi schimbe numele din Noroi, să spunem, în Eminescu şi venise, flăcău tomnatec, la Facultatea de filologie din Iaşi... Aceasta era povestea ipochimenului al cărui rînjet prezumţios şi profanator m-a obsedat o viaţă şi m-a adus uneori pînă la marginea demenţei... Cu amintirea acestui rîs diabolic în minte am citit rîndurile unui amărit vlahuţolatru care îl reducea pe Eminescu la „Somnoroase păsărele” şi ne promitea în scris prin 1977 „să lupte pe faţă ca să devină cel mai mare poet român”, (asta admiţind că faţa lui era chiar faţă) şi cu aceeaşi crispare am „lecturat” inepţiile din această paranteză.

(„Plîngerile acestea poetice că Eminescu nu poate fi atins, că toţi poeţii stau sub Eminescu şi aşa mai departe sînt ale unor puncte de vedere istorico-literare pe care îmi îngădui, ca poet, nu să le contest, dar să le pun la un subsol care trebuie regîndit. Toate punctele de vedere critice se schimbă cu vremea şi ca atare nu trebuie să absolutizăm aceste puncte fixe. Eminescu a reprezentat sufletul românesc de pînă la el, în perspectiva veacului său, secolul XIX, unul dintre cele mai slabe în dimensiunea spirituală pe care a cunoscut-o umanitatea în ultimii 200 de ani. În ce sens? Este un avînt extraordinar al pozitivismului, o încredere oarbă în ştiinţă care, după Hiroshima, nu mai stă în picioare. După Hiroshima noi nu mai putem avea încrederea aceasta oarbă în ştiinţă şi ca atare viziunea asupra lumii pe care a propus-o chiar Eminescu este pe un temei spiritual discutabil la un moment în care tradiţiile extraordinare ale spiritualităţii Logosului întrupat în istorie european sînt abandonate în parte şi se face recurs la spiritualităţi orientale depăşite de spiritualitatea Logosului întrupat în istorie. Deci nu cred în aşa ceva.”, Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu, atît cît mai ştim noi, p. 51) gîndindu-ne, vorba lui Eminescu, „trebuie omul să înveţe întîi carte şi apoi să calce a popă”.

Sigur că poţi avea porniri ludice, spontane, sigur că-ţi poate veni cheful să-ţi baţi uneori joc de numele Mirumului mai ales cînd bidineaua şi nu de-a lungul ţi-i dansul naţional...

Cînd scriam cu ani în urmă că toţi scriitorii români (inclusiv subsemnatul) se află la mii de ani lumină de Eminescu, nu făceam altceva decît să-mi exprim exasperarea că unii mai cred că sîntem altceva decît un stins şi limitat murmur din Marele Text Eminescian... Numai adăugaţi lui avem fiinţă, fără de el sîntem nimic...

Unii, din prea deasa rostire a acestei mantra, Eminescu, cu gura neclătită după îmbucatul colacilor, au ajuns să o pronunţe strîmb („încît fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii...”) şi ceea ce e uimitor e că „nifiliştii” şi cei care nu ţin de nici o „biserică” l-au divinizat iar oamenii aşezaţi (adesea pe trupuri greoaie şi pe suflete aşijderea) ca şi „bunii creştini” l-au blasfemiat...

Cezar Ivănescu, Dublul sau diavolul meschin, Luceafărul, 24 iunie 1989, Bucureşti